Cine are ochi sa citeasca , ca de urechi si guri m-am lamurit !

Profesor de stiinte politice la Universitatea din Maryland, SUA, Vladimir Tismaneanu este un intelectual care a ajuns in centrul atentiei publice din Romania dupa ce a contribuit la redactarea Raportului final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, prezentat in Parlamentul Romaniei, moment in care a primit nenuma­rate injurii din partea unor reprezentanti ai clasei politice. De cu­rind, intrebat despre declaratiile presedintelui Traian Basescu despre abdicarea regelui Mihai, Tisma­neanu a recomandat o atitudine „cal­ma“ in interpretarea corecta a semnificatiilor momentelor dramatice din perioada dictaturii antonesciene si a colaborarii cu URSS, dupa intrarea in razboi, alaturi de Germania hitlerista. Specialistul in stiinte politice a urmarit cu atentie destinul nomenclaturii romanesti, fiind impresionat de orbirea politica a lui Nicu Ceausescu chiar si dupa caderea regimului sustinut de parintii lui. Prezent in Romania la lansarea volumului O tranzitie mai lunga decit veacul. Romania dupa Cea­uses­cu, semnat alaturi de intelectualul timisorean Mircea Mihaies, Vladimir Tismaneanu ne-a marturisit ca a ramas uimit de aliantele stranii si de abdicarile rusinoase, pe care le-a observat in societatea romaneasca.
Ati studiat numeroase documente din perioada comunismului. In ce masura ati fost interesat de viata privata a personalitatilor de atunci?

Comunismul nu poate fi inteles daca nu cunoastem cine au fost artizanii sai, ce motivatii au avut ei, cum se raportau unii la altii. Viata personala, absenta din documentele oficiale, intepenite in limba de lemn a unor comunicate anoste, conta enorm. Nu poate fi inteleasa dinamica relatiilor de putere din virful piramidei, de dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, in martie 1965, fara a tine seama de relatiile dintre cuplurile Ceausescu si Draghici, de jocurile de culise urzite in cadrul unor intilniri secrete, o copie, de fapt, a mecanismelor de autoritate si dominatie intemeiate de Stalin, imediat dupa decesul lui Lenin, desi relatiile personale erau extrem de importante si in secta bolsevica din clandestinitate. „Cadrele decid totul“, spunea Stalin, de unde si fixatia aparatelor comuniste pe chestiuni de cadre. Viata privata transpare cu greu din dosare, dar lucrurile pot fi decantate si filtrate de catre cercetatorul atent. Este ceea ce a facut istoricul francez Annette Wieworka, in cazul liderului PCF Maurice Thorez; este ceea ce a facut istoricul britanic Simon Sebag Montefiore, in cazul cercului intim al lui Stalin. Impreuna cu colegii mei, incerc sa fac acest lucru in cazul comunismului din Romania.

Ati urmarit destinul lor pina in prezent?

Evident ca m-a interesat itinerarul unor asemenea personaje, de pilda Stefan Andrei si Dumitru Popescu, pe care i-am intilnit in perioada cind lucram la cartea mea, Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc, tradusa la Polirom, in 2005, care va aparea intr-o noua editie la Humanitas, anul viitor (autorii traducerii sint Cristina Petrescu si Dragos Petrescu). Nu mai vorbesc de cazul Nicu Ceausescu, cu care am fost coleg de clasa ori de serie din clasa intii si pina intr-a XII-a. M-a interesat metamorfoza unui baiat timid si cam singuratic intr-un potentat al sistemului comunist. Nu l-am revazut dupa prabusirea regimului, dar am citit interviurile sale. Nu cred ca Nicu a inteles vreodata exact natura criminala a sistemului cu care s-a identificat. Citise mult, dar era ostaticul miturilor absorbite din familie, ca si al cultului pe care i-l dedicau diversii sicofanti.

Ati avut prilejul sa cunoasteti oameni importanti din sistemul comunist. Ce va amintiti in mod deosebit despre aceste contacte?

Lipsa de sinceritate si suspiciunea generalizata erau marca relatiilor interpersonale din asfixiantul univers al birocratiei comuniste. Nu existau prietenii autentice, devotamentul pentru partid transcendea orice loialitate personala. Sigur, existau simpatii si antipatii, aliante temporare, dar ele erau de natura strict conjuncturala. Leonte Rautu fusese bun prieten cu Iosif Chisinevschi, ceea ce nu l-a impiedicat sa-l denunte, in termeni de o rara virulenta, atunci cind fostul amic cazuse in dizgratie. Intre ilegalisti domneau aceleasi fobii si banuieli. Resentimentul social propriu ideologiei comuniste se traducea in invidii, intrigi si razbunari. Un intelectual ca Ion Gheorghe Maurer l-a detestat pe intelectualul Lucretiu Patrascanu. Era, de fapt, o secta impregnata de aversiuni, patimi meschine si complexe de inferioritate.

Cum s-a schimbat viata dvs., odata cu plecarea din tara, in 1981?

Am putut sa ma exprim liber (caci gindeam liber inca din tara), am devenit ceea ce-mi dorisem dintotdeauna, si anume un intelectual critic, un filosof politic, interesat de istoria secolului al XX-lea, de revolutii, utopii si ideologii. M-am debarasat de cliseele impuse de limbajele oficiale din Romania (pe care le detestam visceral). M-am demarxizat. Am devenit profesor de stiinte politice, am predat cursurile pe care le doream, am avut si am studenti exceptionali.

Sinteti un intelectual si va exprimati folosind concepte. Cum credeti ca ar putea intelege tinerii care nu au trecut prin comunism ceea ce explicati dvs., in eseuri sau studii stiintifice?

Predau cursuri despre comunism si fascism si va asigur ca tinerii americani sint extrem de curiosi in ceea ce priveste sistemele totalitare ale veacului trecut si reverberatiile lor in lumea contemporana. Recomand, asadar, lecturi intense, nu doar ale unor lucrari academice, dar si – sau poate mai ales – ale marturiilor, ale cartilor de memorii, vizionarea unor filme despre acei ani cumpliti, curajul de a privi in fata trecutul, fara romantizari deplasate si prin nimic justificate. Sa citeasca memoriile lui Nadejda Mandelstam, Alice Voinescu, Petre Pandrea, N. Steinhardt, Monica Lovinescu, Annie Bentoiu.

„Refuz angajamentele intemeiate pe minciuna“
Cu ce i-ati sfatui sa inceapa, din ceea ce ati scris dvs., pentru a intelege cit de distructiv a fost comunismul?
As recomanda doua carti: Stalinism pentru eternitate si Arheologia terorii (editia a treia, de la Editura Curtea Veche). Sint lucrari sintetice, care surprind, cred, natura experimentului comunist in Romania si in alte tari.

Erasmus din Rotterdam era cunoscut pentru dorinta de a nu interveni in conflictele politice, de a nu fi de partea niciunei baricade. Credeti ca este posibila o astfel de atitudine pentru un intelectual din vremurile noastre?
Visul de a te situa deasupra viltorii este nobil, dar, in timpurile noastre, nu poate fi sustinut moral in numeroase cazuri. Sint prea multe injustitiile acestor vremuri pentru a ne putea deroba de la datoria implicarii in marile dezbateri. Din acest punct de vedere, ma situez de partea lui Albert Camus. Refuz, asadar, angajamentele intemeiate pe minciuna, precum in cazul lui Sartre, in anii ’50 si ’60.

Cea mai recenta carte a dvs. se numeste O tranzitie mai lunga decit veacul. Romania dupa Ceausescu. Credeti ca am scapat de umbra comunismului? Sau, daca nu, avem sansa sa prindem sfirsitul tranzitiei? Si, in fond, este o tranzitie catre… ce?

O tranzitie de la injustitie catre justitie, de la statul de nedrept la statul de drept, de la un univers politic falsificat catre unul intemeiat pe incredere, adevar si toleranta - iata cum imi apar mie prioritatile acestui drum, plin de dileme si paradoxuri, al rupturii cu totalitarismul de tip bolsevic. Umbra comunismului nu se va destrama niciodata total, pentru ca nu poti aboli trecutul, dar depinde de noi sa facem alt­ceva decit un albatros legat de git, intr-o stare de deruta, care sa ne paralizeze
imaginatia morala si curajul de a actiona impotriva conformismelor sordide. Sintem acum in NATO, in UE, sintem ceea ce revolutionarii din 1989 si-au dorit. Ar fi o mare eroare sa ignoram unde am ajuns. Nu trebuie sa fim euforici, dar nici apocaliptici.

Recent, ati fost decorat de presedintele Basescu. Cum ati primit aceasta apreciere?
Presedintele Traian Basescu mi-a acordat o inalta distinctie, un nivel mai inalt al decoratiei primite din partea presedintelui Emil Constantinescu, in anul 2000. Cred ca este vorba despre o recunoastere a ceea ce am facut si fac, pe linia sustinerii valorilor societatii deschise, a pluralismului in Romania. Evident, am primit cu emotie anuntarea acestei decorari. Le sint recunoscator presedintelui ICR, care a propus decorarea mea, si presedintelui Basescu, care a decis-o.
„Consider sintagma o creatie strict propagandistica“

Ce le raspundeti celor care va acuza de sustinerea neconditionata a regimului actual din Romania?

Ca se insala, ca am fost si voi ramine intotdeauna eu insumi, ca nimeni nu-mi orienteaza gindurile si scrierile in afara fidelitatii mele pentru adevar. Nu cred ca Romania este o dictatura, nu cred ca Traian Basescu este un tiran, comparabil cu Ceausescu ori Stalin, nu impartasesc viziunile panicate, hiperbolice si adeseori isterizate despre aceste subiecte. Nu conced la utilizarea stigmatizarii celuilalt, din ratiuni de lupta politica. Eu consider sintagma „intelectualii lui Basescu“ o creatie strict propagandistica, o nascocire inradacinata in cel mai intristator resentiment. Prefer sa-mi pastrez calmul, sa analizez lucid tendintele din viata politica, sociala si culturala romaneasca. Observ asimetrii tulburatoare, inregimentari alarmante, intr-un front al celor care nu sint, citusi de putin, amicii societatii deschise. Constat aliante stranii, abdicari morale jenante, insinuari penibile, venind de unde nu m-as fi asteptat.

Care sint relatiile dvs. cu politicienii romani?

Am relatii cordiale cu numerosi politicieni, in special din zona cen­tru-dreapta, de la Valeriu Stoica si Radu F. Alexandru la Teodor Baconschi, Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu si Traian Ungureanu. In zona liberala ii cunosc bine pe Andrei Marga si pe Eduard Hellwig. In PSD am mai putine cunostinte, din ratiuni ce pot fi lesne de inteles. Il cunosc bine pe Mircea Geoana, inca din perioada cind era ambasador la Washington. In UDMR ii cunosc pe Kelemen Hunor, Markó Béla, Peter Eckstein, Gyorgy Frunda. Ii cunosc personal pe toti presedintii Romaniei postcomuniste, precum si pe premieri, de la Petre Roman si Theodor Stolojan la Emil Boc. Ca analist al tranzitiei si al democratizarii, este normal sa intretin aceste relatii. Cu Ion Iliescu am facut o carte de dialoguri, in 2004; am fost insa intotdeauna un critic al autoritarismului fesenist si al formatiunilor succesoare, dominate de el. Dintre politicienii influenti si activi, Ion Iliescu este cel mai acerb adversar al decomunizarii din Romania de azi. O spun in deplina cunostinta de cauza.

Ati mai fost atacat violent, ca in momentul cind ati prezentat, in parlament, Raportul despre crimele comunismului in Romania?

In ultima parte din volumul de dialoguri cu Mircea Mihaies discutam, pe larg, campaniile desfasurate in ultimii ani, inclusiv si mai ales in anumite publicatii cultural-politice. Cum putem explica orbirea voluntara a celor care, proclamindu-se liberali, sustin coalitia cu PSD si cu Partidul Conservator? Atunci cind o jurnalista culturala ma compara cu Adrian Paunescu si ma numeste „oportunist pentru eternitate“, fara a oferi o minima proba pentru aceste acuzatii aberante, nu pot sa nu retraiesc clipele din decembrie 2006. Vadimizarea unor intelectuali in ultimii ani mi se pare unul dintre simptomele cele mai alarmante ale patologiilor culturale postcomuniste. Nu mai vorbesc de lexicul extrem de agresiv de pe varii forumuri. Mi se pare ca s-a petrecut ceva extrem de grav: cucerirea centrului de catre periferie, ori, mai bine spus, de catre subterana.

Este suficienta o condamnare a comunismului? Ce ar trebui sa urmeze acestui gest? Exista o vointa politica, dupa parerea dvs., de a actiona in acest sens?

Intrebarea isi contine raspunsul: este nevoie de actiuni pe linie legislativa, de memorializare si pedagogie istorica nationala. Vointa politica ramine un factor decisiv, confruntarea cu trecutul comunist trebuie sa fie o actiune de reconstructie etica, inteleasa in sensul binelui comun.