Când studiază filogeneza or creanga suitoare a omului (plecată hăt cândva din poala eukaryotii), savanţii nu socotesc indivizii (care se nasc într-o bună zi şi pier într-o altă zi...), ci specia, deci sigma indivizilor muritori, de la primul patriarh din neamul strămoşilor (să zicem omul-maimuţă al hominizilor) şi până la veriga dinspre regnul următor... Indiferent că este o furnicuţă din specia termitelor sau tamba din neamul primatelor or Christ, blândul fiu al omului, n-aşa?, individul nu e decât o hypostază temporară şi strict locală din specia sa, având o 'memorie' specială, păi cum drea', compusă mai întâi din instinctele ce-l fac să funcţioneze riguros ca o navetă spaţială, apoi din scoarţa cerebrală, ce-i umflă fruntea ca o gingaşă piatră tombală, din ce în ce mai densă şi mai circumvoluţională, aşezată preste veriga dispre specia înrudită anterioară, însă individu human mai e alcătuit şi dintr-o memorie strict personală, tradusă prin impresiile din prima secunda de trezie şi până la moartea pe care fiecare o doreşte cât mai târzie, a amintirilor şi-a celorlalte senzaţii de fundamentală bucurie, care fac din infinita copilărie, e.g., o divină feerie, iar din viaţa omului o nemaipomenit de gustoasă felie, n-aşa...?
Şi deci iată că s-ar putea ca moartea să nu fie decât o iluzie naşparlie, a...? Atâta timp cât există specia, din care tu nu eşti decât o părticea, o hologramă minusculă, ce reflectă întreaga umanitate - exempli gratia - în conştiinţa sa, conştiinţă substituibilă oricând cu oricare alta din altă rasă, neam, sex, look or loc, dar în esenţă tot din soiu oamenilor, cu mai mult sau mai puţin destin sau noroc, moartea nu e decât jmekeria prin care corpu speciei omeneşti integral evoluează pe-al viitorului deal, punctat cu aur şi busuioc virtual, n-aşa? spre omega din amontele aval şi-n acelaşi fatal limitat areal... Moartea e înscrisă în codul genetic al omului precum softul somnului, al amorului, al vorbitorului, al băutorului de apă sau al încheieturii pumnului agricultorului mânuitor de sapă, să zicem, fiind mecanizmu absolut normal prin care specia îşi scoate din funcţiune un individ uzat de timpul ce-a trecut preste el ca un taifun tropical peste o frunzuliţă de arţar sau ca un furnal turnat brusc preste cubuleţu de gheaţă dintr-un pahar, spre a face loc unuia quasi-identic, însă proaspăt ca un ou dintr-un novissim cuibar, căci în caz contrar - adicătelea presupunând o fiinţă născută într-un mediu ideal -, a muri ar fi şi absurd, şi trist, şi-n zadar... De-un paregzamplu, dacă resursele din care subzistă specia noastră ar fi fost nelimitate, iar planeta albastră s-ar fi extins de la Gura Padinii până la Marte, compusă fiind din magmă grasă, cu toate elementele din tabela lu Mendeleev pe masă, giganţii ce-ar fi existat pe ea n-ar mai fi avut decât hăt târziu parte de moarte, locuind în miriade de oraşe & sate, ca cucuruzu codrilor de numeroşi, şi-n viaţă toţi : cu moşi, strămoşi, căţei, purcei, nepoţi, netoţi...; dar fiindcă suntem aciuaţi care la poalele munţilor Balkano-Carpaţi, care în Alpi, în Hymalaia, Urali sau Anzi, iar ăştia oricât ar fi ei de munţi înalţi, picior de plai, gură de rai etc., sunt fatal limitaţi, vai, nu puteam rămâne veşnic în tzeara tinereţii fără bătrâneţe şi-a vieţii fără de moarte decât dacă Terra s-ar lărgi, cum spuneam, preste poate, iar chestia cu trestia s-ar fi întâmplat începând nu de ieri-alaltărea, ci baremi de la maika eukaryota încoa'... Că moartea nu e decât o jmekerie prin care specia se perpetuează pre pământ până îşi epuizează softu' or duhu' sfânt, se-arată şi prin naşterea & evoluţia puiului de om, aşa-zicând... În primul rând, noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cozmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nemica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hyperlină, de fapt, a big-bangului d'anta', fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală, iar înainte ca secvenţa asta să se fi finit, omul nostru fie că s-a şi înmulţit, croindu-şi "carne din carnea sa", asigurându-se astfel pentru posteritatea ce va urma, fie va crea altceva care va augmenta specia or cultura umană cumva, dar asta e deja altă poveste, voila... Şi deci când va fi să-nchid ochii, cum ar veni, care-i problema, din moment ce voi reînvia instantaneu prin fiul or fiica mea, prin nepoţi şi strănepoţi, prin neamul meu cel rumânesc or patria de heroi & hoţi, prin omenirea din care ne tragem toţi, prin opera-mi de cuvinte potrivito-nestemate, carne din carnea ingeniului meu, care se va adăuga la templatele din empireu, iar dacă şi astea ar dispărea, doamne fereşte, în hău, aş învia prin tatăl, fiul şi semenul meu, Dl Zeu, aloo, n-aşa...?
Sigur, mi-aţi putea ricana - şi presupun c-aţi făcut-o deja - că prea-l nivelez pe bietu om, drea', prea subliniez că dacă n-ar egzista specia sau turma homu nostru n-ar fi nemica, precum pietricica, furnica sau păsărica şi nu s-ar mai restaura sau învia nici atâtica, pe lumea ailaltă, a sfinţilor şi drepţilor despre care tradiţia ne pomeneşte de când tica... Adicătelea ce, bey, îmi veţi striga, să nu mai fiu al mamei puişor drag & rar, făcut dup-al tăticutzului tipar, ci al unei entităţi din terţiar, al turmei cu destin gregar, dacă nu cumva chiar al monstruosului atom primar...? Să nu mă mai mândresc cu neamu cel nobil, puternic or bogat al meu, deosebit de neamu de traistă al tău...? Să nu mai egziste vlădică şi opincă, stăpân şi vasal, preşedinte şi funcţionar, proşti şi deştepţi, fericiţi şi nefelixiţi, om bogat, om sărac, vesel şi posac, angel şi drac, iar totul să se reduca la un didiloi animat precum un papiţoi cu arc, mişcându-se ca şi cum ar fi, ar trăi şi-ar iubi, ar face ski & poesii, ar spune numai aiureli şi prostii şi-n fine ar pieri ca o oarecare pasăre colibri şi-ar putrezi, s-ar face praf şi pulbere şi s-ar duce pe pustii, ca şi cum niciodată n-ar fi fost pe-aci...? Ubi sunt - aşa cum îmi strigam io însumi mai alaltărea... mămica, tăticu, marele, maica-mare, frăţiorul adorat, martorii vieţii mele din leatu copilăriei cel mai minunat ce-a existat vreodat, prietenii, neamurile şi vecinii care-n cimitir păreau pe mama s-o fi înconjurat cu crucile lor de piatră ieftină sau de lemn cariat, ca nişte braţe ieşite din pământu uscat ca s-o întâmpine pe draga lor Paulina, ca semn că n-o vor fi uitat, n-aşa...?, întrebându-mă îngrozit dintr-odat' dacă scumpii mei au existat cu-adevarat sau ba ... ,ori dacă vor mai exista, acum sau niciodată, în raiu' pe care-l râvnim pân' la moarte, în promisa Hyperrealitate...? Ce e cu fiinţişoarele astea, care după ce-şi trăiesc vieţişoara rând pe rând dispar în gând şi ne lasă uluiţi ori plângând, până când şi noi vom fiinţa doar în pomenirea celor care încă mai sunt, iar alţii poate nici atât, n-aşa?, căci p-ăştia nici crucea de la capu lor n-o să-i mai ştie, helas, fiindcă va dispărea şi NI KA scrijelit pe ea, ce să mai vbim de fiinţele de subt neamu omenesc, pe care chiar înainte de a le ronţăi viermii din groapa lor, le ronţăim noi, cuminţenia pământului, de zor, n-aşa...? Ce e cu figurile astea din mediu' înconjurător, care unele se mişcă pe picioarele lor până mor şi lasă mulţime de urmaşi ca un nor, oare ce se petrece în fond şi la urma urmelor în acest colţişor de univers, unde par a se fi concentrat 99% din entităţile pe care întreg Kosmosu le-a generat după ce-a bing-bangat şi a-nceput să se umfle ca un balon, aruncând pe hypersfera-i precum un tun henorm galaxii după galaxii şi nebuloase după nebuloase, care de care mai grandioase, globuloase şi spiralate, dar care nu cuprind în magma lor decât o mână de elemente chimice cât de cât diferenţiate, ce-ncap toate într-un tabel nici cât templatele unui amărât blogşor, pe când pe planeta albastră, asta a noastră, doar cât un fir de nisip sau un micron, faţă de primitivu atom, mişună deja miriade şi miriade de fiinţe ce se deosebesc între ele prin nume, genotip, memorie şi identitate şi care par cu toate a se zbate, parcă mânate din spate de un ciclon uriaş ce vine din immensitate, din etate cosmică în altă etate, ca să urce-n final pe troficu tron nobilu fiu de om, a...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu