L a multi ani !
vineri, 31 decembrie 2010
marți, 28 decembrie 2010
Despre Curtea Constitutionala :: Anormalitati
Despre Curtea Constitutionala :: Anormalitati
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8160184-ccr-legea-bugetului-2011-legea-salarizarii-unitare-2011-legea-cadru-salarizarii-unitare-legea-modificare-ordonantei-50-2010-privind-contractele-credit-sunt-constitutionale.htm
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8160490-ratacirea-lui-crin-antonescu.htm
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8160184-ccr-legea-bugetului-2011-legea-salarizarii-unitare-2011-legea-cadru-salarizarii-unitare-legea-modificare-ordonantei-50-2010-privind-contractele-credit-sunt-constitutionale.htm
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8160490-ratacirea-lui-crin-antonescu.htm
duminică, 26 decembrie 2010
Prietenul meu din Hypernori
"Omul, de altfel, nu este decat memoria lui, se stie… ; e sigma locurilor, faptelor, intamplarilor si oamenilor in care si impreuna cu care a trait, personalizand spatio-temporal un punctisor de pe Fatza Zeului din care si prin care se-ntampla tot ceea ce se-ntampla…"
"[...]ideea Planetei-Ou: care inseamna [....] pur si simplu crestere: dezvoltarea uneia si aceleiasi Fiintze, de la Alfa la Omega, de la Inceput la Sfarsit, din Samantza Originara in Samantza Finala… In aceasta conceptie, nimic nu mai e cum a fost: totul este nou, din ce in ce mai nou, din ce in ce mai complex, din ce in ce mai desavarsit… ; nu exista decat un singur Eu, personalizat spatio-temporal (cel putin in aceasta faza a Evolutiei) prin miriade de alte egouri, pana cand se vor crea toate conditiile, vba aia, ca toate hypopstazele astea (cele ce-au fost, sunt si vor fi) sa redevina Una, Unul… Va dati seama cam cum se va simti acest Unul la Sfarsita Sfarsiturilor, daca si noi, astia, de azi pe maine, putem spune ca uneori ne-am simtit f.fericiti.. ? Asta, presupunand ca scopul Existentei e fericirea, iar nu altceva, dreq, aloo… ups"
Calea, adevaru’ si viata cea mai frumoasa metafora atribuita vreodata Celui care a fost,Celui ce este si Celui ce va fi INCEPUTUL SI SFIRSITUL ,ALFA SI OMEGA,opera unui genialissim mester(maestru)al cuvantului imbogatit, prin derivari ,compuneri ,schimbari rapide si unice ,prin multiple verbe jucause ce-i face pe unii sa se piarda cu firea in fata usurintei cu care gaseste modalitati de exprimare intr-o limba ro adevarata,devenind din ce in ce mai incomod prin refuzul folosirii aschiilor lemnoase, din discursurile comunisto-ceausiste .
O limba ro curata ca lacrima ,care da stralucirea de diamant abia scos din roca de kimberlit. La inceput ,cand il descoperi ,aproape nu-l bagi in seama, asa de bine se ascunde printre celelalte semipretioase ce-l inconjoara si-l acopera adeseori, dar incet si cu rabdare ii determini karatele provenite din strafundurile-i vulcanice,ancestrale. Deranjeaza deseori prin replici taioase dar lipsite de morga.
De aceea,cum singur constata ,fiind tangibil este deseori confundat cu comunul.Unii chiar ii reproseaza alaturarea lui ,vulgului . Consider ,din contra ,ca trocmai acest lucru ii face scrierea vie .Au fost cativa cei care au remarcat ca el nu are nimic in comun cu "ceilalti", ci ca poarta din matrice originalitatea,pe care si-o aroga, cu constiinta celui care considera ca lucrul bine facut ar trebui si recunoscut.
Acesta este prietenul meu,mare scriitor,care acum ,la vreme de bajenie pt sufletul meu mi-a stat alaturi,cu vorbele lui echilibrate.Ii multumesc !
"[...]ideea Planetei-Ou: care inseamna [....] pur si simplu crestere: dezvoltarea uneia si aceleiasi Fiintze, de la Alfa la Omega, de la Inceput la Sfarsit, din Samantza Originara in Samantza Finala… In aceasta conceptie, nimic nu mai e cum a fost: totul este nou, din ce in ce mai nou, din ce in ce mai complex, din ce in ce mai desavarsit… ; nu exista decat un singur Eu, personalizat spatio-temporal (cel putin in aceasta faza a Evolutiei) prin miriade de alte egouri, pana cand se vor crea toate conditiile, vba aia, ca toate hypopstazele astea (cele ce-au fost, sunt si vor fi) sa redevina Una, Unul… Va dati seama cam cum se va simti acest Unul la Sfarsita Sfarsiturilor, daca si noi, astia, de azi pe maine, putem spune ca uneori ne-am simtit f.fericiti.. ? Asta, presupunand ca scopul Existentei e fericirea, iar nu altceva, dreq, aloo… ups"
Calea, adevaru’ si viata cea mai frumoasa metafora atribuita vreodata Celui care a fost,Celui ce este si Celui ce va fi INCEPUTUL SI SFIRSITUL ,ALFA SI OMEGA,opera unui genialissim mester(maestru)al cuvantului imbogatit, prin derivari ,compuneri ,schimbari rapide si unice ,prin multiple verbe jucause ce-i face pe unii sa se piarda cu firea in fata usurintei cu care gaseste modalitati de exprimare intr-o limba ro adevarata,devenind din ce in ce mai incomod prin refuzul folosirii aschiilor lemnoase, din discursurile comunisto-ceausiste .
O limba ro curata ca lacrima ,care da stralucirea de diamant abia scos din roca de kimberlit. La inceput ,cand il descoperi ,aproape nu-l bagi in seama, asa de bine se ascunde printre celelalte semipretioase ce-l inconjoara si-l acopera adeseori, dar incet si cu rabdare ii determini karatele provenite din strafundurile-i vulcanice,ancestrale. Deranjeaza deseori prin replici taioase dar lipsite de morga.
De aceea,cum singur constata ,fiind tangibil este deseori confundat cu comunul.Unii chiar ii reproseaza alaturarea lui ,vulgului . Consider ,din contra ,ca trocmai acest lucru ii face scrierea vie .Au fost cativa cei care au remarcat ca el nu are nimic in comun cu "ceilalti", ci ca poarta din matrice originalitatea,pe care si-o aroga, cu constiinta celui care considera ca lucrul bine facut ar trebui si recunoscut.
Acesta este prietenul meu,mare scriitor,care acum ,la vreme de bajenie pt sufletul meu mi-a stat alaturi,cu vorbele lui echilibrate.Ii multumesc !
sâmbătă, 25 decembrie 2010
Ipoteza Kosmosului Germinativ
Preluare dupa Viorel Padina
25 decembrie 2010 — AVP
1.Fiul or Tatăl
Se spune că Newton avu revelaţia gravitaţiei universale atunci când îi căzu un măr în cap, producându-i un frumos cucui ! Or, bomba ce căzu peste mine, umplându-mă cu mărturia de faţă, fu chiar aşa: o pară mălăiaţă…!
O văzusem decuplându-se din constelaţia-i crengoasă, lansată într-un picaj burduhănos – tinzând potenţial spre un bang de arome – şi consumându-şi inerţia în clisa moale, de unde îşi înălţă sinapsa codiţei arămii, ca un index clamantis, spre zarea frunzarului de altădat’…
Biet pom şi nefericită poamă ! meditai îndurerat. Vai vouă, seminţelor, rădăcinelor, vaselor capilare, frunzelor şi florilor de păr mălăieţ ! Muncirăţi o vară-ntreagă ca să coaceţi fructu’, însă fiu’ vă părăsi, iar mâine, vai, şi el şi voi veţi putrezi…! Ce sens au toate astea…?
Eclesiastica-mi interogaţie îşi primi răspunsu estimp, când în locu unde plonjase para d’anţărţ – şi care îmi rămăsese întipărit în memorie, din pricina stress-ului enorm ce-mi inculcase –, remarcai bisericuţa oliv a unui păruţ incipient, aţinându-se gingaş alături de coroana bătrână, da’ încă demnă, a lui tătâne-su… Măi să fie ! îmi zâmbii în barbă. Din ceea ce părea să fie un iremediabil sfârşit – şi care mă umpluse de jale –, o luarăm de la capăt ? În loc ca „alfa” să se „omega “ – chiar aşa ! –, din „omega” se iţi „alfa” …?
Eu sunt Alfa şi Omega,Cel dintâi şi Cel de pe urmă,Începutu’ şi Sfârşitu’…!
Ei bine, unde întâlnisem alegaţia asta trufaşă…? În „Carte”…? Dar atunci, spuneţi-mi: acest alfa şi omega e, ca şi para-mi mălăiaţă, un fel de poamă, ce se însămânţează, plesneşte, încolţeşte, creşte, înfloreşte, leagă şi se coace punctual în stadiu-i „omega”, după care ciclu-i se reia ?
Ia să vedem : cine-i alfa („tatăl”), în cazu-mi ? E ADN-ul de păr mălăieţ, imbricat în fructu’-sămânţă. Da’ omega, stadiu’ final („fiul”), cine-i ? E tot ADN-ul de păr mălăieţ, reîncarnat în noul fruct… Prin urmare, „tatăl” perei mălăieţe e totodată şi „fiul” acesteia, şi viţăvercea…?
Cine M-a văzut pe Mine,A văzut pe Tatăl !Eu şi Tatăl una suntem !
zice chiar “fiul” sau “tatăl”… Să fie totu’ atât de simplu, D-zeule…??
2. Atomu’ Primitiv
Da’ haideţi să nu-i mai zicem tatăl nostru, ca popii, şi nici pară mălăiaţă, ca proştii, ci atomu’ primitiv, ca savantu’ Lemaitre, protopărintele teoriei Big-Bang-ului… (sămânţa de păr mălăieţ, de mai sus, să fie deci „atomu’ primitiv” al rozaceeii noastre, „alfa şi omega” Lumii de Pară…).
Lemaitre şi ucenicii săi ne învaţă că la momentu’ dat atomu’ primitiv a făcutără big-bang ! Ei, şi ?! An de an – în grădina lu’ Ion – au loc big-bang-uri cu duiumu’ ! Încolţesc – adicătelea ! – seminţele, zambilele, şteviile, ghimpii, cârciumăresele ! De miliarde de ani, tot big-bang-uri prin ghetsimani ! Iar dacă vreţi să ştiţi pe ce bază se petrec toate astea aflaţi că: ”după chipul şi asemanarea Mea”…
Precum în Cer,Aşa şi pe Pământ !
voila…!
3. Ce a fost “la început” ?
Zice Ioan :
La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântu’ era cu D-zeuŞi Cuvântu’ era D-zeu.Toate au fost făcute prin ElŞi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut făra El.
Hagiografii spun că moşu’ din Patmos n-avea de unde să cunoască dogma de mai sus, decât de la cunoştinţa sa din ceruri, da…?
Însă io, carele n-am nici un sfânt în neam, o să-mi permit să fac ceva cu faimosu’ pasaj şi anume o să-l aplic la fondu’ chestiei părului mălăieţ (& Atomului…).
Voi presupune aşadar că în kosmos nu s-ar găsi absolut decât păru-mi mălăieţ şi voi deduce că ăsta ar fi tot kosmosu’…, nu…?
Voi încerca acum să aflu care ar fi logosu’, în cazul de faţă, cuvântu’, cum ar veni, ce exprimă adevăru’…
Văzurăm mai înainte că „tatăl” părului mălăieţ e sâmburu’ , care totodată e şi „fiul” ciclului reproductiv curent – reluare a celui anterior – şi aşa mai departe…
Mutatis mutandis, avem:
La început a fost sâmburu’ de păr mălăieţ,Şi sâmburu’ era cu păru’ mălăieţŞi sâmburu’ era păru’ mălăieţ…Toate ale părului mălăieţAu fost făcute prin el – prin sâmburŞi nimic din ce a fost făcut în păru’ mălăieţN-a fost făcut fără el – fără sâmbur…
sau, în cestălalt caz:
La început a fost atomu’ primitiv,Şi atomu’ era cu kosmosu’Şi atomu’ era kosmosu’.Toate ale kosmosului au fost făcute prin el – prin atomŞi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut fără el …
Ştiu, e greu de crezut că dintr-un simplu atom sau cuvânt – fie el şi primitiv – se născu totu’…! Oricât de formidabil ar fi fostără big bang-ul, parcă totuşi totu’ ăsta e prea de tot, mult prea im-mensus, bre!… Însă vă-ntreb: v-aţi fi putut închipui (dacă n-aţi fi ştiut de la şcoală!) că din minuscula sămânţă de sequoia explodează ditamai arboru’ ? Sau că din două ouşoare creţe şi-ale mumei ovuleţe irumpseşi însuţi tu, mărite cetitor…?
O să-mi spuneţi că enormu’ sequoia nu rezultă, până la urmă, doar din fâşneaţa-i sămânţă, ci din pământ, apă, aer, foc şi timp… Dar, stimaţilor, dacă inseminăm – e.g. – o boabă de sequoia şi una, şi mai prichindeaţă, de mei, riguros în acelaşi sol, adăpat de aceeaşi pânză freatică etc., dintr-un rod va ieşi, totuşi, sequoia, iar din celălalt, totuşi, mei…! Păi, de ce credeaţi dvs că plopu’ nu face pere şi răchita micşunele, a…?!
4. Cum se face că am redescoperit Ou’ !
Tocmai eram pe cale a mă presuriza ca broasca lu’ La Fontaine, cu avatarele ce ar fi decurs de aci, ale faraonului Tla-la-la, când un amic cărturar cârtitor îmi atrase atenţia, după ce parcurse cap-urile-mi anterioare, că am redescoperit Ou‘…!
Amicu’ îmi puse în faţă – cu un rictus definitiv – un fragment din Mahabharata, explicându-mi că e vorba de ceva mai protocronic şi ca protopopu’ din Patmos…!
Cam aşa:
Pe când Fiinţă nu era, nici Nefiinţă,Exista totuşi Ou’ Primordial,Mahavydia,Sămânţă a tot ce va fi fost fiind ori fi-va…În El nu era decât Lumină,Adica sublimu’ şi inimaginabilu’ Brahma,Cauză a Totului…La urmă de tot,Totu’ se va reaşezaÎn supa Oului Dintâi,Când după ce se va consuma toată Yuga lu’Brahma,Totul se va sfârşi…După care Totu’ va renaşte,La începutul următoarei Yugaşi aşa mai departe…!
După ce îmi reveni graiu’ – căci chestia mă înlemnise de-a binelea! – îi zisei amicului: şi totuşi, belfere, ai putea să-mi spui care-i trăsura de deosebire dintre Ou’ lu’ Brahma, al lui Ioan, al lui Lemaitre şi Para-mi mălăiaţă…?
Şi văzând că ăla se uită la mine ca la Nr.9, scrisei:
5. Deosebirile
Ca să conceapă – în fundu’ Asiilor – Ou’ Primordial, omu’ indic desfăşură geniu-i mahabharatu’, da…?
Naşterea Cuvântului – a Oului Informatic, cum ar veni – în capu’ Evanghelistului nr.4 fu, la rându-i, dictatu’ lu’ însuşi D-zeu, nu…?
Cât despre figura Oului-Cuvântului-Atomului enunţat de Lemaitre, aci lucrară, pe lângă sinapsele magice ce îl legau pe Maestru de Maeştrii săi, faptele Ucenicilor întru Ştiinţă, care emanară un nor de vreo 400 formule hipersofisticate, ce abia reuşiră să acopere un sfârc, acolo, din polu’ Singularităţii ăsteia primitive…
Or, mie ce-mi trebui, în lipsa harurilor de mai sus, spre a-mi lansa prezenta, fratre…? O simplă limbă mălăiaţă şi biata-mi peană cântăreaţă, vai, vai…
Să fi sosit oare timpu’ – despre care scrie în sulu Cărţii !!– ca pecetluitele taine să fie dezvăluite până şi puicusorilor…?!
Pricepeţi voi, hic et nunc, că Alfa & Omega era disimulat, încă de la Big Bangu-i, subt moaca Softului Primordial şi că story-ul Tainei Tainelor poate fi ştanţat de-acu’ până şi pe hardu’ copilaşilor…?
6. Acordurile
D’acord cu maitre Lemaitre cum că în punctu’ Alfa a existat o singularitate fizic indescriptibilă – „Atomu’ Primitiv” –, în care se înghesuia, amarnic, totu’…
De acord şi cu Sânioan, când zice că „la început a fost Cuvântu”, care „era cu D-zeu”, adicătelea „era D-zeu”…
Da’ Cine sau Ce era Dumnezeu-Cuvântu’ ăsta, bre…?! Era materia Atomului Primitiv, totu’, sau ce…?!
– Cine sau ce a fost „la începutu” părului mălăieţ ? – A fost ou’ or’ cuvântu’ or’ atomu’ primitiv al părului mălăieţ, sâmburu’ de păr mălăieţ !
– Da’ de ce acestui sâmbur i se spune de păr (după orice IRSOP) şi nu, vorba ceea, de plop ?
– Fiindcă plopu’ nu face pere şi răchita micşunele !
– Şi de ce nu ?! De ce nu zboară porcu’ şi de ce nu se moscoveşte newyorku’ ? Ce deosebire e, la urma urmei, între materia oului părului şi materia oului vărului ?
– „Materia” e totuna ! Doar softu o animă într-un sens sau altul, adicătelea:
Tatăl (softu…) Meu este Duh,Carnea (materia… ) nu foloseşte la nimic !Duhul (softu…) este Cel care dă Viaţă !
Şi deci a fost aşa… ?? :
În im-mensu’ hard al Atomului Primitiv fu scris softu’ „Cartea Vieţii”, alias „Cuvântu”, care „era cu Dumnezeu”, adicătelea „era Dumnezeu”…?
Toate au fost făcute prin El,Şi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut fără El …?!
Dar, bey, softu’ părului cel mălăieţ e, în ADN-ul & ARN-ul nucleotidelor sale din capătu’ unghiului, material !… Înseamnă oare că şi talpa cerurilor – tata cuvântu’ – e la fel…?! Şi nu cumva ar trebui – D-zeule! – să-l şi vedem, pitulat în spirala Andromedei ori în coama Casiopeeii…?!
Să ne întrebăm totuşi unde e softu părului mălăieţ, după ce sâmburu-i a încolţit, explodat, bigbangat, da’ fiu’ încă n-a ajuns să facă rod şi să se coacă ! De săpăm în punctu’ alfa (la rădăcină), nu-l găsim, pe crengi încă nu-l aflăm! Până păru’ nu-şi consumă tot ciclu’ şi nu se omega, ne vom pune pofta-n cui…? Pe altă parte, observăm minunându-ne cum gingaşu’ păruţ se dezvoltă pe zi ce trece, creşte, devine păr în toată regula, se deplasează spre roşu – asemenea fratelui său mai mare, universu expansiv, chiar aşa… –, fără a se abate nici un pic de la scrisa-i de „păr”, – al părului ăl bătrân, al părului părului ăl bătrân, al părului părului părului ăl bătrân…! Fiu’ nu deviază nici măcar cu o frunză din calea-i, ştie prea bine ce are de făcut, el este cel-trimis-de-tatăl, dar tatăl – ăl bătrân ! – unde e…?
Şi fiindcă nu putem crede că cel-ce-este a datără, Doamne iartă-mă, ortu’ popii, nu ne rămâne decât să-l citim secvenţial: la germene, la rădăcină, în tulpină, în flori, în fruct, în fine…
Chestia e: unde / când îl vom revedea in integrum…? În ou ’ (”fiul”) omului, ori în ou ’ omega, în atomu ’ ce se va reculege la sfârşitu’ lumii…?
Om muri şi om…ega ?
7. Addenda la falsu’ savant
I. Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez (Ioan, 5, 17).
II. Adevărat vă spun că Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând (Ioan, 5,19).
III. Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi ; fiindcă nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan, 5, 30).
IV. M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan, 6, 38).
V. De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe ? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan, 14, 9).
VI. Nu crezi că sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine şi că El face aceste Lucrări ? (Ioan, 14, 10).
VII. V-am spus toate acestea în parabole. Vine însă ceasul când vă voi vorbi pe faţă despre Tatăl (Ioan, 16, 25).
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
NA: Ipoteza KG a fost publicata pentru prima oara in “Calende”, 1994 (cu supratitlul: “Convins ca a decriptat Taina Tainelor, poetu’ Viorel Padina va propune:”) si reluata – intr-o versiune usor revizuita – tot in “Calende”, in 2002. Iar apoi in Hyperspatz, pe unde s-a nimerit…
25 decembrie 2010 — AVP
1.Fiul or Tatăl
Se spune că Newton avu revelaţia gravitaţiei universale atunci când îi căzu un măr în cap, producându-i un frumos cucui ! Or, bomba ce căzu peste mine, umplându-mă cu mărturia de faţă, fu chiar aşa: o pară mălăiaţă…!
O văzusem decuplându-se din constelaţia-i crengoasă, lansată într-un picaj burduhănos – tinzând potenţial spre un bang de arome – şi consumându-şi inerţia în clisa moale, de unde îşi înălţă sinapsa codiţei arămii, ca un index clamantis, spre zarea frunzarului de altădat’…
Biet pom şi nefericită poamă ! meditai îndurerat. Vai vouă, seminţelor, rădăcinelor, vaselor capilare, frunzelor şi florilor de păr mălăieţ ! Muncirăţi o vară-ntreagă ca să coaceţi fructu’, însă fiu’ vă părăsi, iar mâine, vai, şi el şi voi veţi putrezi…! Ce sens au toate astea…?
Eclesiastica-mi interogaţie îşi primi răspunsu estimp, când în locu unde plonjase para d’anţărţ – şi care îmi rămăsese întipărit în memorie, din pricina stress-ului enorm ce-mi inculcase –, remarcai bisericuţa oliv a unui păruţ incipient, aţinându-se gingaş alături de coroana bătrână, da’ încă demnă, a lui tătâne-su… Măi să fie ! îmi zâmbii în barbă. Din ceea ce părea să fie un iremediabil sfârşit – şi care mă umpluse de jale –, o luarăm de la capăt ? În loc ca „alfa” să se „omega “ – chiar aşa ! –, din „omega” se iţi „alfa” …?
Eu sunt Alfa şi Omega,Cel dintâi şi Cel de pe urmă,Începutu’ şi Sfârşitu’…!
Ei bine, unde întâlnisem alegaţia asta trufaşă…? În „Carte”…? Dar atunci, spuneţi-mi: acest alfa şi omega e, ca şi para-mi mălăiaţă, un fel de poamă, ce se însămânţează, plesneşte, încolţeşte, creşte, înfloreşte, leagă şi se coace punctual în stadiu-i „omega”, după care ciclu-i se reia ?
Ia să vedem : cine-i alfa („tatăl”), în cazu-mi ? E ADN-ul de păr mălăieţ, imbricat în fructu’-sămânţă. Da’ omega, stadiu’ final („fiul”), cine-i ? E tot ADN-ul de păr mălăieţ, reîncarnat în noul fruct… Prin urmare, „tatăl” perei mălăieţe e totodată şi „fiul” acesteia, şi viţăvercea…?
Cine M-a văzut pe Mine,A văzut pe Tatăl !Eu şi Tatăl una suntem !
zice chiar “fiul” sau “tatăl”… Să fie totu’ atât de simplu, D-zeule…??
2. Atomu’ Primitiv
Da’ haideţi să nu-i mai zicem tatăl nostru, ca popii, şi nici pară mălăiaţă, ca proştii, ci atomu’ primitiv, ca savantu’ Lemaitre, protopărintele teoriei Big-Bang-ului… (sămânţa de păr mălăieţ, de mai sus, să fie deci „atomu’ primitiv” al rozaceeii noastre, „alfa şi omega” Lumii de Pară…).
Lemaitre şi ucenicii săi ne învaţă că la momentu’ dat atomu’ primitiv a făcutără big-bang ! Ei, şi ?! An de an – în grădina lu’ Ion – au loc big-bang-uri cu duiumu’ ! Încolţesc – adicătelea ! – seminţele, zambilele, şteviile, ghimpii, cârciumăresele ! De miliarde de ani, tot big-bang-uri prin ghetsimani ! Iar dacă vreţi să ştiţi pe ce bază se petrec toate astea aflaţi că: ”după chipul şi asemanarea Mea”…
Precum în Cer,Aşa şi pe Pământ !
voila…!
3. Ce a fost “la început” ?
Zice Ioan :
La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântu’ era cu D-zeuŞi Cuvântu’ era D-zeu.Toate au fost făcute prin ElŞi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut făra El.
Hagiografii spun că moşu’ din Patmos n-avea de unde să cunoască dogma de mai sus, decât de la cunoştinţa sa din ceruri, da…?
Însă io, carele n-am nici un sfânt în neam, o să-mi permit să fac ceva cu faimosu’ pasaj şi anume o să-l aplic la fondu’ chestiei părului mălăieţ (& Atomului…).
Voi presupune aşadar că în kosmos nu s-ar găsi absolut decât păru-mi mălăieţ şi voi deduce că ăsta ar fi tot kosmosu’…, nu…?
Voi încerca acum să aflu care ar fi logosu’, în cazul de faţă, cuvântu’, cum ar veni, ce exprimă adevăru’…
Văzurăm mai înainte că „tatăl” părului mălăieţ e sâmburu’ , care totodată e şi „fiul” ciclului reproductiv curent – reluare a celui anterior – şi aşa mai departe…
Mutatis mutandis, avem:
La început a fost sâmburu’ de păr mălăieţ,Şi sâmburu’ era cu păru’ mălăieţŞi sâmburu’ era păru’ mălăieţ…Toate ale părului mălăieţAu fost făcute prin el – prin sâmburŞi nimic din ce a fost făcut în păru’ mălăieţN-a fost făcut fără el – fără sâmbur…
sau, în cestălalt caz:
La început a fost atomu’ primitiv,Şi atomu’ era cu kosmosu’Şi atomu’ era kosmosu’.Toate ale kosmosului au fost făcute prin el – prin atomŞi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut fără el …
Ştiu, e greu de crezut că dintr-un simplu atom sau cuvânt – fie el şi primitiv – se născu totu’…! Oricât de formidabil ar fi fostără big bang-ul, parcă totuşi totu’ ăsta e prea de tot, mult prea im-mensus, bre!… Însă vă-ntreb: v-aţi fi putut închipui (dacă n-aţi fi ştiut de la şcoală!) că din minuscula sămânţă de sequoia explodează ditamai arboru’ ? Sau că din două ouşoare creţe şi-ale mumei ovuleţe irumpseşi însuţi tu, mărite cetitor…?
O să-mi spuneţi că enormu’ sequoia nu rezultă, până la urmă, doar din fâşneaţa-i sămânţă, ci din pământ, apă, aer, foc şi timp… Dar, stimaţilor, dacă inseminăm – e.g. – o boabă de sequoia şi una, şi mai prichindeaţă, de mei, riguros în acelaşi sol, adăpat de aceeaşi pânză freatică etc., dintr-un rod va ieşi, totuşi, sequoia, iar din celălalt, totuşi, mei…! Păi, de ce credeaţi dvs că plopu’ nu face pere şi răchita micşunele, a…?!
4. Cum se face că am redescoperit Ou’ !
Tocmai eram pe cale a mă presuriza ca broasca lu’ La Fontaine, cu avatarele ce ar fi decurs de aci, ale faraonului Tla-la-la, când un amic cărturar cârtitor îmi atrase atenţia, după ce parcurse cap-urile-mi anterioare, că am redescoperit Ou‘…!
Amicu’ îmi puse în faţă – cu un rictus definitiv – un fragment din Mahabharata, explicându-mi că e vorba de ceva mai protocronic şi ca protopopu’ din Patmos…!
Cam aşa:
Pe când Fiinţă nu era, nici Nefiinţă,Exista totuşi Ou’ Primordial,Mahavydia,Sămânţă a tot ce va fi fost fiind ori fi-va…În El nu era decât Lumină,Adica sublimu’ şi inimaginabilu’ Brahma,Cauză a Totului…La urmă de tot,Totu’ se va reaşezaÎn supa Oului Dintâi,Când după ce se va consuma toată Yuga lu’Brahma,Totul se va sfârşi…După care Totu’ va renaşte,La începutul următoarei Yugaşi aşa mai departe…!
După ce îmi reveni graiu’ – căci chestia mă înlemnise de-a binelea! – îi zisei amicului: şi totuşi, belfere, ai putea să-mi spui care-i trăsura de deosebire dintre Ou’ lu’ Brahma, al lui Ioan, al lui Lemaitre şi Para-mi mălăiaţă…?
Şi văzând că ăla se uită la mine ca la Nr.9, scrisei:
5. Deosebirile
Ca să conceapă – în fundu’ Asiilor – Ou’ Primordial, omu’ indic desfăşură geniu-i mahabharatu’, da…?
Naşterea Cuvântului – a Oului Informatic, cum ar veni – în capu’ Evanghelistului nr.4 fu, la rându-i, dictatu’ lu’ însuşi D-zeu, nu…?
Cât despre figura Oului-Cuvântului-Atomului enunţat de Lemaitre, aci lucrară, pe lângă sinapsele magice ce îl legau pe Maestru de Maeştrii săi, faptele Ucenicilor întru Ştiinţă, care emanară un nor de vreo 400 formule hipersofisticate, ce abia reuşiră să acopere un sfârc, acolo, din polu’ Singularităţii ăsteia primitive…
Or, mie ce-mi trebui, în lipsa harurilor de mai sus, spre a-mi lansa prezenta, fratre…? O simplă limbă mălăiaţă şi biata-mi peană cântăreaţă, vai, vai…
Să fi sosit oare timpu’ – despre care scrie în sulu Cărţii !!– ca pecetluitele taine să fie dezvăluite până şi puicusorilor…?!
Pricepeţi voi, hic et nunc, că Alfa & Omega era disimulat, încă de la Big Bangu-i, subt moaca Softului Primordial şi că story-ul Tainei Tainelor poate fi ştanţat de-acu’ până şi pe hardu’ copilaşilor…?
6. Acordurile
D’acord cu maitre Lemaitre cum că în punctu’ Alfa a existat o singularitate fizic indescriptibilă – „Atomu’ Primitiv” –, în care se înghesuia, amarnic, totu’…
De acord şi cu Sânioan, când zice că „la început a fost Cuvântu”, care „era cu D-zeu”, adicătelea „era D-zeu”…
Da’ Cine sau Ce era Dumnezeu-Cuvântu’ ăsta, bre…?! Era materia Atomului Primitiv, totu’, sau ce…?!
– Cine sau ce a fost „la începutu” părului mălăieţ ? – A fost ou’ or’ cuvântu’ or’ atomu’ primitiv al părului mălăieţ, sâmburu’ de păr mălăieţ !
– Da’ de ce acestui sâmbur i se spune de păr (după orice IRSOP) şi nu, vorba ceea, de plop ?
– Fiindcă plopu’ nu face pere şi răchita micşunele !
– Şi de ce nu ?! De ce nu zboară porcu’ şi de ce nu se moscoveşte newyorku’ ? Ce deosebire e, la urma urmei, între materia oului părului şi materia oului vărului ?
– „Materia” e totuna ! Doar softu o animă într-un sens sau altul, adicătelea:
Tatăl (softu…) Meu este Duh,Carnea (materia… ) nu foloseşte la nimic !Duhul (softu…) este Cel care dă Viaţă !
Şi deci a fost aşa… ?? :
În im-mensu’ hard al Atomului Primitiv fu scris softu’ „Cartea Vieţii”, alias „Cuvântu”, care „era cu Dumnezeu”, adicătelea „era Dumnezeu”…?
Toate au fost făcute prin El,Şi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut fără El …?!
Dar, bey, softu’ părului cel mălăieţ e, în ADN-ul & ARN-ul nucleotidelor sale din capătu’ unghiului, material !… Înseamnă oare că şi talpa cerurilor – tata cuvântu’ – e la fel…?! Şi nu cumva ar trebui – D-zeule! – să-l şi vedem, pitulat în spirala Andromedei ori în coama Casiopeeii…?!
Să ne întrebăm totuşi unde e softu părului mălăieţ, după ce sâmburu-i a încolţit, explodat, bigbangat, da’ fiu’ încă n-a ajuns să facă rod şi să se coacă ! De săpăm în punctu’ alfa (la rădăcină), nu-l găsim, pe crengi încă nu-l aflăm! Până păru’ nu-şi consumă tot ciclu’ şi nu se omega, ne vom pune pofta-n cui…? Pe altă parte, observăm minunându-ne cum gingaşu’ păruţ se dezvoltă pe zi ce trece, creşte, devine păr în toată regula, se deplasează spre roşu – asemenea fratelui său mai mare, universu expansiv, chiar aşa… –, fără a se abate nici un pic de la scrisa-i de „păr”, – al părului ăl bătrân, al părului părului ăl bătrân, al părului părului părului ăl bătrân…! Fiu’ nu deviază nici măcar cu o frunză din calea-i, ştie prea bine ce are de făcut, el este cel-trimis-de-tatăl, dar tatăl – ăl bătrân ! – unde e…?
Şi fiindcă nu putem crede că cel-ce-este a datără, Doamne iartă-mă, ortu’ popii, nu ne rămâne decât să-l citim secvenţial: la germene, la rădăcină, în tulpină, în flori, în fruct, în fine…
Chestia e: unde / când îl vom revedea in integrum…? În ou ’ (”fiul”) omului, ori în ou ’ omega, în atomu ’ ce se va reculege la sfârşitu’ lumii…?
Om muri şi om…ega ?
7. Addenda la falsu’ savant
I. Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez (Ioan, 5, 17).
II. Adevărat vă spun că Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând (Ioan, 5,19).
III. Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi ; fiindcă nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan, 5, 30).
IV. M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan, 6, 38).
V. De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe ? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan, 14, 9).
VI. Nu crezi că sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine şi că El face aceste Lucrări ? (Ioan, 14, 10).
VII. V-am spus toate acestea în parabole. Vine însă ceasul când vă voi vorbi pe faţă despre Tatăl (Ioan, 16, 25).
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
NA: Ipoteza KG a fost publicata pentru prima oara in “Calende”, 1994 (cu supratitlul: “Convins ca a decriptat Taina Tainelor, poetu’ Viorel Padina va propune:”) si reluata – intr-o versiune usor revizuita – tot in “Calende”, in 2002. Iar apoi in Hyperspatz, pe unde s-a nimerit…
Planeta-Ou (5)
Cantul V
Când studiază filogeneza or creanga suitoare a omului (plecată hăt cândva din poala eukaryotii), savanţii nu socotesc indivizii (care se nasc într-o bună zi şi pier într-o altă zi...), ci specia, deci sigma indivizilor muritori, de la primul patriarh din neamul strămoşilor (să zicem omul-maimuţă al hominizilor) şi până la veriga dinspre regnul următor... Indiferent că este o furnicuţă din specia termitelor sau tamba din neamul primatelor or Christ, blândul fiu al omului, n-aşa?, individul nu e decât o hypostază temporară şi strict locală din specia sa, având o 'memorie' specială, păi cum drea', compusă mai întâi din instinctele ce-l fac să funcţioneze riguros ca o navetă spaţială, apoi din scoarţa cerebrală, ce-i umflă fruntea ca o gingaşă piatră tombală, din ce în ce mai densă şi mai circumvoluţională, aşezată preste veriga dispre specia înrudită anterioară, însă individu human mai e alcătuit şi dintr-o memorie strict personală, tradusă prin impresiile din prima secunda de trezie şi până la moartea pe care fiecare o doreşte cât mai târzie, a amintirilor şi-a celorlalte senzaţii de fundamentală bucurie, care fac din infinita copilărie, e.g., o divină feerie, iar din viaţa omului o nemaipomenit de gustoasă felie, n-aşa...?
Şi deci iată că s-ar putea ca moartea să nu fie decât o iluzie naşparlie, a...? Atâta timp cât există specia, din care tu nu eşti decât o părticea, o hologramă minusculă, ce reflectă întreaga umanitate - exempli gratia - în conştiinţa sa, conştiinţă substituibilă oricând cu oricare alta din altă rasă, neam, sex, look or loc, dar în esenţă tot din soiu oamenilor, cu mai mult sau mai puţin destin sau noroc, moartea nu e decât jmekeria prin care corpu speciei omeneşti integral evoluează pe-al viitorului deal, punctat cu aur şi busuioc virtual, n-aşa? spre omega din amontele aval şi-n acelaşi fatal limitat areal... Moartea e înscrisă în codul genetic al omului precum softul somnului, al amorului, al vorbitorului, al băutorului de apă sau al încheieturii pumnului agricultorului mânuitor de sapă, să zicem, fiind mecanizmu absolut normal prin care specia îşi scoate din funcţiune un individ uzat de timpul ce-a trecut preste el ca un taifun tropical peste o frunzuliţă de arţar sau ca un furnal turnat brusc preste cubuleţu de gheaţă dintr-un pahar, spre a face loc unuia quasi-identic, însă proaspăt ca un ou dintr-un novissim cuibar, căci în caz contrar - adicătelea presupunând o fiinţă născută într-un mediu ideal -, a muri ar fi şi absurd, şi trist, şi-n zadar... De-un paregzamplu, dacă resursele din care subzistă specia noastră ar fi fost nelimitate, iar planeta albastră s-ar fi extins de la Gura Padinii până la Marte, compusă fiind din magmă grasă, cu toate elementele din tabela lu Mendeleev pe masă, giganţii ce-ar fi existat pe ea n-ar mai fi avut decât hăt târziu parte de moarte, locuind în miriade de oraşe & sate, ca cucuruzu codrilor de numeroşi, şi-n viaţă toţi : cu moşi, strămoşi, căţei, purcei, nepoţi, netoţi...; dar fiindcă suntem aciuaţi care la poalele munţilor Balkano-Carpaţi, care în Alpi, în Hymalaia, Urali sau Anzi, iar ăştia oricât ar fi ei de munţi înalţi, picior de plai, gură de rai etc., sunt fatal limitaţi, vai, nu puteam rămâne veşnic în tzeara tinereţii fără bătrâneţe şi-a vieţii fără de moarte decât dacă Terra s-ar lărgi, cum spuneam, preste poate, iar chestia cu trestia s-ar fi întâmplat începând nu de ieri-alaltărea, ci baremi de la maika eukaryota încoa'... Că moartea nu e decât o jmekerie prin care specia se perpetuează pre pământ până îşi epuizează softu' or duhu' sfânt, se-arată şi prin naşterea & evoluţia puiului de om, aşa-zicând... În primul rând, noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cozmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nemica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hyperlină, de fapt, a big-bangului d'anta', fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală, iar înainte ca secvenţa asta să se fi finit, omul nostru fie că s-a şi înmulţit, croindu-şi "carne din carnea sa", asigurându-se astfel pentru posteritatea ce va urma, fie va crea altceva care va augmenta specia or cultura umană cumva, dar asta e deja altă poveste, voila... Şi deci când va fi să-nchid ochii, cum ar veni, care-i problema, din moment ce voi reînvia instantaneu prin fiul or fiica mea, prin nepoţi şi strănepoţi, prin neamul meu cel rumânesc or patria de heroi & hoţi, prin omenirea din care ne tragem toţi, prin opera-mi de cuvinte potrivito-nestemate, carne din carnea ingeniului meu, care se va adăuga la templatele din empireu, iar dacă şi astea ar dispărea, doamne fereşte, în hău, aş învia prin tatăl, fiul şi semenul meu, Dl Zeu, aloo, n-aşa...?
Sigur, mi-aţi putea ricana - şi presupun c-aţi făcut-o deja - că prea-l nivelez pe bietu om, drea', prea subliniez că dacă n-ar egzista specia sau turma homu nostru n-ar fi nemica, precum pietricica, furnica sau păsărica şi nu s-ar mai restaura sau învia nici atâtica, pe lumea ailaltă, a sfinţilor şi drepţilor despre care tradiţia ne pomeneşte de când tica... Adicătelea ce, bey, îmi veţi striga, să nu mai fiu al mamei puişor drag & rar, făcut dup-al tăticutzului tipar, ci al unei entităţi din terţiar, al turmei cu destin gregar, dacă nu cumva chiar al monstruosului atom primar...? Să nu mă mai mândresc cu neamu cel nobil, puternic or bogat al meu, deosebit de neamu de traistă al tău...? Să nu mai egziste vlădică şi opincă, stăpân şi vasal, preşedinte şi funcţionar, proşti şi deştepţi, fericiţi şi nefelixiţi, om bogat, om sărac, vesel şi posac, angel şi drac, iar totul să se reduca la un didiloi animat precum un papiţoi cu arc, mişcându-se ca şi cum ar fi, ar trăi şi-ar iubi, ar face ski & poesii, ar spune numai aiureli şi prostii şi-n fine ar pieri ca o oarecare pasăre colibri şi-ar putrezi, s-ar face praf şi pulbere şi s-ar duce pe pustii, ca şi cum niciodată n-ar fi fost pe-aci...? Ubi sunt - aşa cum îmi strigam io însumi mai alaltărea... mămica, tăticu, marele, maica-mare, frăţiorul adorat, martorii vieţii mele din leatu copilăriei cel mai minunat ce-a existat vreodat, prietenii, neamurile şi vecinii care-n cimitir păreau pe mama s-o fi înconjurat cu crucile lor de piatră ieftină sau de lemn cariat, ca nişte braţe ieşite din pământu uscat ca s-o întâmpine pe draga lor Paulina, ca semn că n-o vor fi uitat, n-aşa...?, întrebându-mă îngrozit dintr-odat' dacă scumpii mei au existat cu-adevarat sau ba ... ,ori dacă vor mai exista, acum sau niciodată, în raiu' pe care-l râvnim pân' la moarte, în promisa Hyperrealitate...? Ce e cu fiinţişoarele astea, care după ce-şi trăiesc vieţişoara rând pe rând dispar în gând şi ne lasă uluiţi ori plângând, până când şi noi vom fiinţa doar în pomenirea celor care încă mai sunt, iar alţii poate nici atât, n-aşa?, căci p-ăştia nici crucea de la capu lor n-o să-i mai ştie, helas, fiindcă va dispărea şi NI KA scrijelit pe ea, ce să mai vbim de fiinţele de subt neamu omenesc, pe care chiar înainte de a le ronţăi viermii din groapa lor, le ronţăim noi, cuminţenia pământului, de zor, n-aşa...? Ce e cu figurile astea din mediu' înconjurător, care unele se mişcă pe picioarele lor până mor şi lasă mulţime de urmaşi ca un nor, oare ce se petrece în fond şi la urma urmelor în acest colţişor de univers, unde par a se fi concentrat 99% din entităţile pe care întreg Kosmosu le-a generat după ce-a bing-bangat şi a-nceput să se umfle ca un balon, aruncând pe hypersfera-i precum un tun henorm galaxii după galaxii şi nebuloase după nebuloase, care de care mai grandioase, globuloase şi spiralate, dar care nu cuprind în magma lor decât o mână de elemente chimice cât de cât diferenţiate, ce-ncap toate într-un tabel nici cât templatele unui amărât blogşor, pe când pe planeta albastră, asta a noastră, doar cât un fir de nisip sau un micron, faţă de primitivu atom, mişună deja miriade şi miriade de fiinţe ce se deosebesc între ele prin nume, genotip, memorie şi identitate şi care par cu toate a se zbate, parcă mânate din spate de un ciclon uriaş ce vine din immensitate, din etate cosmică în altă etate, ca să urce-n final pe troficu tron nobilu fiu de om, a...?
Planeta -Ou (4)
Cantul IV
Dar ia să vedem, frăţioare: ce forme în definitiv – cum ar fi zis Stagiritul în peripatetica-i primblare -, ce ceruri ori cercuri de pe Hypersfera crescândă ca o beşică umflătoare născuse unda bing-bangatoare, în spaţiu-timpul extins de la explozia germinatoare şi până la evva-eukaryota, deci până la mama vieţii animale, apărută pe planeta a 3-a de subt soarele-clocitoare, la muuulţi ani după ce big-bang-ul se pierduse în zare…? La aşa forţă împingătoare-creatoare şi la anii lumină ce se consumaseră deja, te-ai aştepta ca răspunsul nici să nu se poată scrie & pronunţa…! Şi totuşi, mey, formele sau calităţile generate de evoluţia suitoare de la nimicul din secunda bubuitoare spre hypostazele kosmice următoare nu depăşeau numărul elementelor din tabela lu Mendeleev decât cu trei, iar acestea erau: eukaryota, bacteria şi archaea, mey… F. derizoriu, n-aşa…?, dar asta e situaţia : deşi galaxiile din fontana spaţiu-timp nici nu se pot număra, darmite stelele, n-aşa?, s-a stabilit cu certitudine că astrele, oriunde s-ar afla, sunt alcătuite din exact aceleaşi elemente anorganice ca şi planeţica noa’, însă eukaryote, bacterii şi archaee ca la mama acas’ n-a mai zărit nicăieri, nimerea, în hyperspas’…
Şi deci e limpede că prin jur, pe-acilea, s-a întâmplat ceva… O banală stea, cum sunt miriade de miriade în hyperspa’ (alcătuite din hydrogen făcut ghemotoc, care pe măsură ce fuzionează prin foc transgresează-n heliu’ stelelor fără noroc…) a devenit o clocitoare sadea pentru un ovuleţ albastru rupt chiar din ea, întărit, răcit şi dat mai la o parte, cumva, ovuleţ pe care la momentu’ dat (vezi că n-am zis ordonat…? ) s-a ivit un eon absolutamente ciudat, capabil să se autoguverneze şi autogenereze totodat, care de-atunci creşte, creşte, creşte, părând că nu se mai opreşte, procreind milioane şi milioane de forme a căror diversitate te uluieşte şi care sunt tot atâtea ceruri pe hypersfera germinativă, fireşte, pornind, să zicem, de la protozoarele lu peşte, alcătuite dintr-o singură celulă ce abia-abia clipoceşte şi strecurându-se apoi hoţeşte, prin găurile de vierme or verigile dintre specii, bunăoară, spre specia or forma superioară, în vreme ce spiţa veche e lăsată în pace – cică – să moară ori să trăiască doar spre a fi păpată/ decimată – după caz, naz şi praz – de seminţia superioară or rasa de baz, până o expia sau o dispărea şi asta, cel puţin de necaz, n-aşa? fără şansa de a mai sui vreodată spre treapta, specia, forma, sămânţa sau regnu ce va urma, aiasta fiind moartea a doua , a speciei sau a regnului, helas, tăierea punţilor spre altceva sau altcineva or pierderea definitivă a speranţei că specia sau forma respectivă va mai putea învia vreodată, abandonată fiind irevocabil, iată, în iadu formelor or speciilor ce-au fost odată ca niciodată… Să nu ne-amăgim când vedem că pe Pământ trăiesc deodată (de pildă într-o rezervaţie bogată sau într-o regiune binecuvântată) toate speciile care par să fi existat, începând de la microbu pătat sau puricile lat şi până la o gazelă, o crocodiliţă, o girafă sau o fată cu păr de aur şi funduleţ minunat… ; căci dintre toate fiinţele de-aci doar una poartă în ea firul roşu al vieţii, mey copii, deci şansa de a urca spre cerurile următoare, şi mai vii, în vreme ce toate celelalte specii servesc de mâncare, de ambianţă sau de pură-ncântare / întâmplare pentru singura formă suitoare spre hypostazele Vieţii viitoare, fiind rămase acolo unde le-a apucat moartea a doua pe fiecare, în epocile corespunzătoare de dinainte de istoria omului, singura încă suitoare… Numai în mod aparent, aloo, io sau mata suntem contimporani cu gâza ce urcă voiniceşte pe gamba mea sau cu turtureaua ce-o vedem cum tulbură apa rea, înainte de-a o bea, sau cu mioriţa laie bucălaie ce paşte bucolic colea, fiindcă-n realitate io locuiesc în cea mai evoluată formă de viaţă existentă pe pământ, chiar dacă aş fi un simplu anonim fără cuvânt or făr’ de cruce pe mormânt, pe când calu, vaca, pescele, firul de iarbă, cămila sau drosofila trăiesc de facto în iadu speciilor de pe care Dzeu şi-a luat hăt demult şi mâna, şi mila, aloo…
Dar ia să vedem, frăţioare: ce forme în definitiv – cum ar fi zis Stagiritul în peripatetica-i primblare -, ce ceruri ori cercuri de pe Hypersfera crescândă ca o beşică umflătoare născuse unda bing-bangatoare, în spaţiu-timpul extins de la explozia germinatoare şi până la evva-eukaryota, deci până la mama vieţii animale, apărută pe planeta a 3-a de subt soarele-clocitoare, la muuulţi ani după ce big-bang-ul se pierduse în zare…? La aşa forţă împingătoare-creatoare şi la anii lumină ce se consumaseră deja, te-ai aştepta ca răspunsul nici să nu se poată scrie & pronunţa…! Şi totuşi, mey, formele sau calităţile generate de evoluţia suitoare de la nimicul din secunda bubuitoare spre hypostazele kosmice următoare nu depăşeau numărul elementelor din tabela lu Mendeleev decât cu trei, iar acestea erau: eukaryota, bacteria şi archaea, mey… F. derizoriu, n-aşa…?, dar asta e situaţia : deşi galaxiile din fontana spaţiu-timp nici nu se pot număra, darmite stelele, n-aşa?, s-a stabilit cu certitudine că astrele, oriunde s-ar afla, sunt alcătuite din exact aceleaşi elemente anorganice ca şi planeţica noa’, însă eukaryote, bacterii şi archaee ca la mama acas’ n-a mai zărit nicăieri, nimerea, în hyperspas’…
Şi deci e limpede că prin jur, pe-acilea, s-a întâmplat ceva… O banală stea, cum sunt miriade de miriade în hyperspa’ (alcătuite din hydrogen făcut ghemotoc, care pe măsură ce fuzionează prin foc transgresează-n heliu’ stelelor fără noroc…) a devenit o clocitoare sadea pentru un ovuleţ albastru rupt chiar din ea, întărit, răcit şi dat mai la o parte, cumva, ovuleţ pe care la momentu’ dat (vezi că n-am zis ordonat…? ) s-a ivit un eon absolutamente ciudat, capabil să se autoguverneze şi autogenereze totodat, care de-atunci creşte, creşte, creşte, părând că nu se mai opreşte, procreind milioane şi milioane de forme a căror diversitate te uluieşte şi care sunt tot atâtea ceruri pe hypersfera germinativă, fireşte, pornind, să zicem, de la protozoarele lu peşte, alcătuite dintr-o singură celulă ce abia-abia clipoceşte şi strecurându-se apoi hoţeşte, prin găurile de vierme or verigile dintre specii, bunăoară, spre specia or forma superioară, în vreme ce spiţa veche e lăsată în pace – cică – să moară ori să trăiască doar spre a fi păpată/ decimată – după caz, naz şi praz – de seminţia superioară or rasa de baz, până o expia sau o dispărea şi asta, cel puţin de necaz, n-aşa? fără şansa de a mai sui vreodată spre treapta, specia, forma, sămânţa sau regnu ce va urma, aiasta fiind moartea a doua , a speciei sau a regnului, helas, tăierea punţilor spre altceva sau altcineva or pierderea definitivă a speranţei că specia sau forma respectivă va mai putea învia vreodată, abandonată fiind irevocabil, iată, în iadu formelor or speciilor ce-au fost odată ca niciodată… Să nu ne-amăgim când vedem că pe Pământ trăiesc deodată (de pildă într-o rezervaţie bogată sau într-o regiune binecuvântată) toate speciile care par să fi existat, începând de la microbu pătat sau puricile lat şi până la o gazelă, o crocodiliţă, o girafă sau o fată cu păr de aur şi funduleţ minunat… ; căci dintre toate fiinţele de-aci doar una poartă în ea firul roşu al vieţii, mey copii, deci şansa de a urca spre cerurile următoare, şi mai vii, în vreme ce toate celelalte specii servesc de mâncare, de ambianţă sau de pură-ncântare / întâmplare pentru singura formă suitoare spre hypostazele Vieţii viitoare, fiind rămase acolo unde le-a apucat moartea a doua pe fiecare, în epocile corespunzătoare de dinainte de istoria omului, singura încă suitoare… Numai în mod aparent, aloo, io sau mata suntem contimporani cu gâza ce urcă voiniceşte pe gamba mea sau cu turtureaua ce-o vedem cum tulbură apa rea, înainte de-a o bea, sau cu mioriţa laie bucălaie ce paşte bucolic colea, fiindcă-n realitate io locuiesc în cea mai evoluată formă de viaţă existentă pe pământ, chiar dacă aş fi un simplu anonim fără cuvânt or făr’ de cruce pe mormânt, pe când calu, vaca, pescele, firul de iarbă, cămila sau drosofila trăiesc de facto în iadu speciilor de pe care Dzeu şi-a luat hăt demult şi mâna, şi mila, aloo…
vineri, 24 decembrie 2010
Craciun Fericit !
Craciun Fericit ! Tuturor !
Fiul lui Dumnezeu Se naste tainic si in zilele noastre, motiv pentru care suntem datori sa traim prin cuvantul "astazi".
Ingerul le-a vestit pastorilor : "Astazi vi S-a nascut Mantuitor, Hristos Domnul". Iar credinciosii canta: "Astazi S-a nascut Hristos, Mesia chip luminos" sau "O, ce veste minunata in Betleem ni se arata, ca astazi S-a nascut Cel fara de inceput".
In Biserica, Nasterea Domnului se petrece si acum si se va peterece mereu, pentru ca evenimentele dumnezeiesti s-au petrecut intr-un astazi al lui Dumnezeu, sunt ale vesniciei.
E timpul sa luam aminte ca Fecioara Maria cauta si acum un loc in care sa-L nasca pe Hristos. Cand Tatal L-a trimis pe Fiul la plinirea vremii, I-a spus: "Mergi si mantuieste-Ti fratii! Dezvaluie-le chipul. Chipul Tau sa se arate in ei".
Acesta este sensul intruparii Domnului - sa scoata la lumina chipul Lui in noi, chip dupa care am fost creati.
Si aceasta cauta si acum Maica Domnului prin umblarea ei tainica in lume - sa-L nasca pe Hristos in noi. Sa ne oferim si noi spre a-I fi salas. Asa vom intelege mai bine stihurile colindului: "Astazi s’a nascut /Cel far’ de’nceput".
Creatie ,Intrupare,Structura atomica,toate animate de aceeasi prezenta a Unicului Dumnezeu.Numai noi,oamenii ,nu suntem prezenti in Dumnezeu, de aceea IL situam undeva, intr-o dimensiune exterioara noua.
Craciun Fericit ! Tuturor !
luni, 20 decembrie 2010
Planeta -Ou (3)
Cantul III
August 4, 2010 — AVP
Dacă stelele din tării s-au născut din nebuloasele genitoare de galaxii, e clar că planetele pe care le ştii, astea fără lumină şi fără personale calorii, sunt rupte din aceleaşi nebuloase astral-placentare şi-azvârlite pe orbitele planetare, unde după nişte anişori de-nvârtit şi legănat ele s-au răcit şi pietrificat, normal, plus că faţă de centru' radial şi face-to-face s-au depărtat, rămânând fiecare cu ceea ce din nebuloasa-mamă a apucat, respectiv cu elementele ce nu se puteau făuri decât în cuptoarele stelare de altădat, precum şi cu ceea ce pe drum care cum a putut a-nhăţat ; aşadar cu solu' stelar-placentar plus spinu' iniţial, la care s-au tot adăugat : praf spaţial, comete şi alte pietroaie/ pietricele cucuiete, cu care surioarele planete s-au încins preste ecuatoarele bosumflete, ajungând care mai grasă şi falnică, o veritabilă gigantică, n-aşa?, care mai piţifelnică, pârjolită ca Mercur sau ca Pluto, un biet ţurţur...
Savanţii au calculat şi probabilitatea ca din puzderia de planete apărute precum generaţia spontanee a drosofilelor irumpte parcă din must pur, unele s-ajungă a fi asemenea geoidului din terestra natur şi deci propice pentru viaţa ce ne-nconjur, pe când altele nevermur, însă pentru hypoteza asta io, poieselu, n-aş putea să jur, aloo... Din contră, postulez că din viaţă face parte şi ultimu electron din cea mai neospitalieră black-hole, fraţioare, şi că viaţa pe care o ştim - doar o etapă din viaţa mare - n-ar fi putut s-apară mai întâi decât în terestra splendoare (dovada fiind chiar cogito ergo sum...), şi asta o spun pur şi simplu pentru că poamele dintr-un Tree of Life lăudat nu se coc toate deodat, n-aşa?, ci se pârguiesc treptat-treptat, începând cu una pe care mai întâi grădinaru' o va fi gustat, normal... Se ştie, de altfel, cum a evoluat pământu' rupt din Soare şi-apoi încet-încet zvântat subt natala-i clocitoare, mai precis ce-ntâmplare s-a-ntâmplat în oceanu primordial ce va fi existat, în supa aia de neimaginat, plină de bulionu şi de aburii vulcanilor de început de veac şi înţepată de fulgere şi trăsnete ca-n iadul cel mai blestemat, când deci s-au sintetizat primii aminoacizi de pe nat şi pe urmă au pornit-o la autodivizat, reunindu-se în complexe organice din ce în ce mai vii şi mai în stare şi aburcându-se pe-a viitorului f. f. întortochiată cărare, în timp ce logosu' scris în Cartea Vieţii încă din sămânţa big-bangatoare şi imbricat - cum am văzut - în Hypostazele filialo-temporale îl selecta mereu (prin lupta şi unitatea celor contrare şi pe baza principiului încercarea moarte n-are, biensur...) pe "cel mai tare şi mai dur" din natur (şi nu neapărat mai pur, aloo...), pe care-l va sălta tâââââââta mare în cerurile sau calităţile următoare, n-aşa...? : de la simplicissimile protozoare până la primatele actuale şi la INRI ce-l ştii, cu-ale sale materii cenuşii hypervii...
Dar iacătă ce voiam să vă-ntreb, mey copii... : voi nu găsiţi că Terra, oul ista de-aci (ca şi Mahadivya din cântările Mahabharatii sau ca atomu primar lemaitreian) seamănă mult prea mult c-un ou încondeiat, oltenesc sau bucovinean, ca să nu fie chiar un ou adevărat, un embrion pe care kozmosu' întreg l-a ouat gata însămânţat, normal, iar apoi l-a pus la clocit subt soarele din zenitu' natal, potrivit de depărtat ca să nu fie nici fiert ca un ou de paşti, n-aşa?, dar nici îngheţat bocnă, drea', deci numai bun de ecolozat conform duhului ori softului inscriptionat in supa ovulară a sa, duh la ordinu' căruia supa a pornit apoi a se lega, cândva, la-nceputu' vieţii pre pământ, precum embrionu plăpând dintr-un ovuleţ de galină, de broscuţă ţestoasă sau de fecioară volialină, ce-ar iesi din ce în ce mai mult la lumină, întrezărindu-i-se tot mai precis diafanele oscioare făcute ciuciumiş în al mamei paradis, n-aşa?, înainte de a se trezi şi-a piui phi, phi, făcându-şi loc cu cioculeţu spre lumea reală de-aci, care-o mai fi...? Şi-n fond, nu s-ar putea oare ghici cum va arăta pămîntu "lung şi lat", ovulat în cuibuşoru din Lacteea ce i s-a dat, atunci când eclozarea or lucrarea-i se va fi terminat, iar embrionu kosmic va ieşi de subt coaja-i albastră, asta a noastră, cum ar veni, in integrum înfricoşătoro-minunat...? Până atunci însă mai avem de aşteptat, căci după socoteala mea abia când va dispărea în fontana trecutului tot firmamentu ce se vede cu ochiu liber acumaşa ori se va reconfigura de nu-l va mai recunoşte nimerea dintre cei ce vor fi fost cândva the next generations trecătoare prin viaţă ca nişte ştafete întrecându-se-n olympice fugi (presupunând că i-ar învia cineva atunci pe cei de subt afumatele cruci şi le-ar reda şi memoria de pe când erau prunci...), deci când firmamentul va fi populat cu stele logostele făcute de mâna mea sau a ta - vba vine, păi cum drea... -, abia în acel moment se va putea sprevedea cât de cât conturu entităţii ce din planeţica albastră, asta a noastră, va ecloza, înălţându-se spre cerurile sau cojile-i ovulare ce vor urma... Şi nu că poieselu nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa-nceputurilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomu primar de aromele imaginarului integral...
Preluata din Planeta-Ou, opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
August 4, 2010 — AVP
Dacă stelele din tării s-au născut din nebuloasele genitoare de galaxii, e clar că planetele pe care le ştii, astea fără lumină şi fără personale calorii, sunt rupte din aceleaşi nebuloase astral-placentare şi-azvârlite pe orbitele planetare, unde după nişte anişori de-nvârtit şi legănat ele s-au răcit şi pietrificat, normal, plus că faţă de centru' radial şi face-to-face s-au depărtat, rămânând fiecare cu ceea ce din nebuloasa-mamă a apucat, respectiv cu elementele ce nu se puteau făuri decât în cuptoarele stelare de altădat, precum şi cu ceea ce pe drum care cum a putut a-nhăţat ; aşadar cu solu' stelar-placentar plus spinu' iniţial, la care s-au tot adăugat : praf spaţial, comete şi alte pietroaie/ pietricele cucuiete, cu care surioarele planete s-au încins preste ecuatoarele bosumflete, ajungând care mai grasă şi falnică, o veritabilă gigantică, n-aşa?, care mai piţifelnică, pârjolită ca Mercur sau ca Pluto, un biet ţurţur...
Savanţii au calculat şi probabilitatea ca din puzderia de planete apărute precum generaţia spontanee a drosofilelor irumpte parcă din must pur, unele s-ajungă a fi asemenea geoidului din terestra natur şi deci propice pentru viaţa ce ne-nconjur, pe când altele nevermur, însă pentru hypoteza asta io, poieselu, n-aş putea să jur, aloo... Din contră, postulez că din viaţă face parte şi ultimu electron din cea mai neospitalieră black-hole, fraţioare, şi că viaţa pe care o ştim - doar o etapă din viaţa mare - n-ar fi putut s-apară mai întâi decât în terestra splendoare (dovada fiind chiar cogito ergo sum...), şi asta o spun pur şi simplu pentru că poamele dintr-un Tree of Life lăudat nu se coc toate deodat, n-aşa?, ci se pârguiesc treptat-treptat, începând cu una pe care mai întâi grădinaru' o va fi gustat, normal... Se ştie, de altfel, cum a evoluat pământu' rupt din Soare şi-apoi încet-încet zvântat subt natala-i clocitoare, mai precis ce-ntâmplare s-a-ntâmplat în oceanu primordial ce va fi existat, în supa aia de neimaginat, plină de bulionu şi de aburii vulcanilor de început de veac şi înţepată de fulgere şi trăsnete ca-n iadul cel mai blestemat, când deci s-au sintetizat primii aminoacizi de pe nat şi pe urmă au pornit-o la autodivizat, reunindu-se în complexe organice din ce în ce mai vii şi mai în stare şi aburcându-se pe-a viitorului f. f. întortochiată cărare, în timp ce logosu' scris în Cartea Vieţii încă din sămânţa big-bangatoare şi imbricat - cum am văzut - în Hypostazele filialo-temporale îl selecta mereu (prin lupta şi unitatea celor contrare şi pe baza principiului încercarea moarte n-are, biensur...) pe "cel mai tare şi mai dur" din natur (şi nu neapărat mai pur, aloo...), pe care-l va sălta tâââââââta mare în cerurile sau calităţile următoare, n-aşa...? : de la simplicissimile protozoare până la primatele actuale şi la INRI ce-l ştii, cu-ale sale materii cenuşii hypervii...
Dar iacătă ce voiam să vă-ntreb, mey copii... : voi nu găsiţi că Terra, oul ista de-aci (ca şi Mahadivya din cântările Mahabharatii sau ca atomu primar lemaitreian) seamănă mult prea mult c-un ou încondeiat, oltenesc sau bucovinean, ca să nu fie chiar un ou adevărat, un embrion pe care kozmosu' întreg l-a ouat gata însămânţat, normal, iar apoi l-a pus la clocit subt soarele din zenitu' natal, potrivit de depărtat ca să nu fie nici fiert ca un ou de paşti, n-aşa?, dar nici îngheţat bocnă, drea', deci numai bun de ecolozat conform duhului ori softului inscriptionat in supa ovulară a sa, duh la ordinu' căruia supa a pornit apoi a se lega, cândva, la-nceputu' vieţii pre pământ, precum embrionu plăpând dintr-un ovuleţ de galină, de broscuţă ţestoasă sau de fecioară volialină, ce-ar iesi din ce în ce mai mult la lumină, întrezărindu-i-se tot mai precis diafanele oscioare făcute ciuciumiş în al mamei paradis, n-aşa?, înainte de a se trezi şi-a piui phi, phi, făcându-şi loc cu cioculeţu spre lumea reală de-aci, care-o mai fi...? Şi-n fond, nu s-ar putea oare ghici cum va arăta pămîntu "lung şi lat", ovulat în cuibuşoru din Lacteea ce i s-a dat, atunci când eclozarea or lucrarea-i se va fi terminat, iar embrionu kosmic va ieşi de subt coaja-i albastră, asta a noastră, cum ar veni, in integrum înfricoşătoro-minunat...? Până atunci însă mai avem de aşteptat, căci după socoteala mea abia când va dispărea în fontana trecutului tot firmamentu ce se vede cu ochiu liber acumaşa ori se va reconfigura de nu-l va mai recunoşte nimerea dintre cei ce vor fi fost cândva the next generations trecătoare prin viaţă ca nişte ştafete întrecându-se-n olympice fugi (presupunând că i-ar învia cineva atunci pe cei de subt afumatele cruci şi le-ar reda şi memoria de pe când erau prunci...), deci când firmamentul va fi populat cu stele logostele făcute de mâna mea sau a ta - vba vine, păi cum drea... -, abia în acel moment se va putea sprevedea cât de cât conturu entităţii ce din planeţica albastră, asta a noastră, va ecloza, înălţându-se spre cerurile sau cojile-i ovulare ce vor urma... Şi nu că poieselu nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa-nceputurilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomu primar de aromele imaginarului integral...
Preluata din Planeta-Ou, opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
duminică, 19 decembrie 2010
Planeta -Ou (2)
Cantul II
August 4, 2010 — AVP
Acuma, după ce te-ai umplut de toată cântarea lumeei, de shiru hashirimu infinit, ce-i de făcut, bey…? După ce-ai înghesuit în sinea Ta fix toată creaţia ce-a existat cândva sau care virtual ar fiinţa, ai mai putea oare tăcea, mut ca lebăda sau ca poetu Blaga în racla sa…? E clar c-ai big-banga îngrozitor, ai plesni cutremurător precum o semincioră de mei plină de doru tutulor seminţelor ce vor fi existat vreodat’, sau ca un ghiocel de-al primăverii duh or soft învigorat, ce sparge solu muuuult mai dur ca grumăjelu-i brusc învârtoşat, la ordinu aminoacizilor din molecula sorţii, aşa ai sparge Tu zidu din groapa gropilor morţii şi te-ai dezmorţi, normal… Şi deci ai învia (iar!), înveselindu-te ca orişice Stea a Stelelor f. f. radioasă, păi cum drea’, şi-ai alerga pe aripile dragostei spre a-ţi reface împărăţia ta, reluând shiru hashirim de-a-ndoaselea , respectiv de la infinit spre infinit mai acana, ca să-ţi iasă (iar!) planu, maistre, n-aşa…?, astfel că săgeata timpului sau creaţia ar hyperavansa de la superior la superioru major, învingând până şi logosu sau gramatika, ha-ha-ha, iar tot ceea ce din nou ar fi să fie, cum ar veni, viii după aceiaşi morţi pe care-i ştii de mici copii, ar crede că retrăiesc aievea, precum poeselu’ acumaşa, ceea ce a mai fost odată ca niciodată, bey tată, şi totuşi parcă o vieţişoară mai emancipată, dacă se poate spune aşa despre mai mult ca perfectu-ţi, n-aşa…?
Primu’ ce-ar big-banga, îndepărtându-se de sinea-i originară odată cu timpu ce s-ar umfla spre shiru hashirimu infinit, ar fi chiar fiu-ţi preaiubit, deci omega, care pe măsură ce s-ar înălţa spre cerurile sau hypostazele ce vor urma, va semăna în trena-i germinativă virtualitatea a tot ceea ce se va actualiza din el cândva, când vor sosi orele alea astrale, n-aşa?, fiul întrupându-se biensur în entităţi succesivo-suitoare de la inferior la superioru mai tare şi de la mai mic la mai mare, hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta şi s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă, ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării sau din malu’ ce valu-l sapă, sapă, dar nu-l crapă, n-aşa…?, ori ca sunetele/ unduirile ce-ar radia din strongurile de la o cozmică harphă sau baiaderă, începând cu lumina neagră sau nimicu‘ ce-i primordiala secundă sau eră (aşa-zicând), ce-ar vibra la început nespus de blând sau de plăpând, în undişoare tot atât de finissime şi de imateriale ca orişice îndrăgostit gând, n-aşa…?, pe urmă treptat-treptat s-ar îngroşa, imediat după hypersecunda d-anta’, încreţindu-se în fante din ce în ce mai substanţiale, în spin-urile nucleelor de hydrogen şi alte microangarale, iar mai încolo, în iepocile următoare, ar forma norii de radiaţii primare, apoi norii de gaze şi prafu de pe tobele nebuloaselor prestelare, închegate sau brânzate prin sfortza black-holelor secundare (aiastea scăpate ca nişte pâlnii turbate din bulboana care le va fi înghiţit la început pre toate), după care vor aparea galaxiile feeric luminate, spiralate sau globulare, apoi roiurile constelare, înlănţuite sau înrudite prin synapsele atracţiei universale din neamu’ black-holelor parentale sau al metagalaxiei actuale, pe care-o vedem privind în fontana trecutului circumscrisă subt ale noastre picioare (iar nu ‘sus în cer’, cum i se pare orişicărei babe chioare, căci mai sus de zgaidele tele, privitorule în logostele, nu mai e nemic, very vere, aloo, decât ceru’ înstelat din glava ta şi virtualitate cu putere, voila…)
Ultimele ce-ar apărea în cosmicele-ţi inele, ivindu-se pe vârfurile coroanei metagalagtice ca mugurii într-o livadă de moşmoni sau de mere, ar fi planetele pe moment reci şi mititele, care, aşa cum se-ntâmplă cu fiinţele din orice grădină, au nevoie de foc şi lumină să le ţină de sobă & feştilă, lumina şi căldura trebuindu-le planetelor astea nu doar aşa, ca să se afle şi ele-n treaba cerurilor unde ar adăsta, ci spre a creşte, a-nmuguri, a plesni şi-a-nflori la rându lor, ca s-ajungă în final a rodi, normal, asta presupunând că – precum pre pământu plin de mister, aşa şi-n banalu’ cer, n-aşa…? – nu vor pieri de-al eterului ger, nu se vor usca ori atrofia precum fructişoarele ce nu mai apucă a lega, din pricina viermilor, vremurilor sau altor boli ce le-ar strica, astfel că până una alta singura planeţică scăpată de vipia cosmică şi pe care o ştim bine, adică, este planeta albastra, asta a noastră , sugând galeş din primordiala colastră…
Că terra noastră nu e nicidecum o oarecare piatră ponce or proastă şi că-ntâmplarea ori scrisa, n-aşa? i-a rezervat rolu primadonnei sortite să-ncepă cântarea cântărilor (pars secunda, aloo…) într-o operă hypervastă, se poate vedea chiar şi cu ochiu liber, mey, privind în împrejurimile dumneaei… Astfel, oriunde pe cer te-ai uita şi chiar dacă prin okeanu Hubble te-ai holba, nu vei zări decât aceleaşi corpuri cereşti care oricât de galbine, de aurii ori de strălucitoare ar fi, rămân în fond tot nişte pietroaie sau balegi de plasmă mai mult sau mai puţin căcănii, nedeosebindu-se unele de altele decât prin lucşii lămpii, cum ar veni, iar dacă te gândeşti şi la cât sunt de pustii, de reci, iar unele îngheţate pe veci, sau din contră, pârjolite şi seci ori infernal de periculoase şi de fierbinţi, precum sorii cu dinţi, care te-ar volatiliza ca pe-o surcea în caz că nu te-ai afla la o depărtare ce-i face cât de cât cuminţi, atunci realizăm ce henormă tristeţe sau decreptitudine, în definitiv, helas, ascund în clipitorii parseci drăgălaşele luminiţe de pe-ale nebuloaselor crengi… Or, din contra, planeţica pe care vieţişoara-ţi de molcom terran, de tihnit cetăţean, de momârlan sau de planturos bogătan, de poet indolent sau de tyran demento-clement îţi petreci, e-atât de deosebită de suratele-i fierte sau refrigerate pe veci – începând de la horbota de culori sidefii, albăstrii, azurii, vineţii, mierii, portocalii ale aurorei, până la apele de-un albastru imperial ale oceanului planetar şi la verdele crud, viu sau cald al pădurii de argint & smarald… -, încât orb să fii, surd să fii, fără nas, fără piele şi fără limbă să fii, şi mai ales fără minte să fii, ca să nu-nţelegi că ai de a face cu minunea minunilor lumii întregi, mey copii…
Preluata din Planeta-Ou, opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
August 4, 2010 — AVP
Acuma, după ce te-ai umplut de toată cântarea lumeei, de shiru hashirimu infinit, ce-i de făcut, bey…? După ce-ai înghesuit în sinea Ta fix toată creaţia ce-a existat cândva sau care virtual ar fiinţa, ai mai putea oare tăcea, mut ca lebăda sau ca poetu Blaga în racla sa…? E clar c-ai big-banga îngrozitor, ai plesni cutremurător precum o semincioră de mei plină de doru tutulor seminţelor ce vor fi existat vreodat’, sau ca un ghiocel de-al primăverii duh or soft învigorat, ce sparge solu muuuult mai dur ca grumăjelu-i brusc învârtoşat, la ordinu aminoacizilor din molecula sorţii, aşa ai sparge Tu zidu din groapa gropilor morţii şi te-ai dezmorţi, normal… Şi deci ai învia (iar!), înveselindu-te ca orişice Stea a Stelelor f. f. radioasă, păi cum drea’, şi-ai alerga pe aripile dragostei spre a-ţi reface împărăţia ta, reluând shiru hashirim de-a-ndoaselea , respectiv de la infinit spre infinit mai acana, ca să-ţi iasă (iar!) planu, maistre, n-aşa…?, astfel că săgeata timpului sau creaţia ar hyperavansa de la superior la superioru major, învingând până şi logosu sau gramatika, ha-ha-ha, iar tot ceea ce din nou ar fi să fie, cum ar veni, viii după aceiaşi morţi pe care-i ştii de mici copii, ar crede că retrăiesc aievea, precum poeselu’ acumaşa, ceea ce a mai fost odată ca niciodată, bey tată, şi totuşi parcă o vieţişoară mai emancipată, dacă se poate spune aşa despre mai mult ca perfectu-ţi, n-aşa…?
Primu’ ce-ar big-banga, îndepărtându-se de sinea-i originară odată cu timpu ce s-ar umfla spre shiru hashirimu infinit, ar fi chiar fiu-ţi preaiubit, deci omega, care pe măsură ce s-ar înălţa spre cerurile sau hypostazele ce vor urma, va semăna în trena-i germinativă virtualitatea a tot ceea ce se va actualiza din el cândva, când vor sosi orele alea astrale, n-aşa?, fiul întrupându-se biensur în entităţi succesivo-suitoare de la inferior la superioru mai tare şi de la mai mic la mai mare, hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta şi s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă, ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării sau din malu’ ce valu-l sapă, sapă, dar nu-l crapă, n-aşa…?, ori ca sunetele/ unduirile ce-ar radia din strongurile de la o cozmică harphă sau baiaderă, începând cu lumina neagră sau nimicu‘ ce-i primordiala secundă sau eră (aşa-zicând), ce-ar vibra la început nespus de blând sau de plăpând, în undişoare tot atât de finissime şi de imateriale ca orişice îndrăgostit gând, n-aşa…?, pe urmă treptat-treptat s-ar îngroşa, imediat după hypersecunda d-anta’, încreţindu-se în fante din ce în ce mai substanţiale, în spin-urile nucleelor de hydrogen şi alte microangarale, iar mai încolo, în iepocile următoare, ar forma norii de radiaţii primare, apoi norii de gaze şi prafu de pe tobele nebuloaselor prestelare, închegate sau brânzate prin sfortza black-holelor secundare (aiastea scăpate ca nişte pâlnii turbate din bulboana care le va fi înghiţit la început pre toate), după care vor aparea galaxiile feeric luminate, spiralate sau globulare, apoi roiurile constelare, înlănţuite sau înrudite prin synapsele atracţiei universale din neamu’ black-holelor parentale sau al metagalaxiei actuale, pe care-o vedem privind în fontana trecutului circumscrisă subt ale noastre picioare (iar nu ‘sus în cer’, cum i se pare orişicărei babe chioare, căci mai sus de zgaidele tele, privitorule în logostele, nu mai e nemic, very vere, aloo, decât ceru’ înstelat din glava ta şi virtualitate cu putere, voila…)
Ultimele ce-ar apărea în cosmicele-ţi inele, ivindu-se pe vârfurile coroanei metagalagtice ca mugurii într-o livadă de moşmoni sau de mere, ar fi planetele pe moment reci şi mititele, care, aşa cum se-ntâmplă cu fiinţele din orice grădină, au nevoie de foc şi lumină să le ţină de sobă & feştilă, lumina şi căldura trebuindu-le planetelor astea nu doar aşa, ca să se afle şi ele-n treaba cerurilor unde ar adăsta, ci spre a creşte, a-nmuguri, a plesni şi-a-nflori la rându lor, ca s-ajungă în final a rodi, normal, asta presupunând că – precum pre pământu plin de mister, aşa şi-n banalu’ cer, n-aşa…? – nu vor pieri de-al eterului ger, nu se vor usca ori atrofia precum fructişoarele ce nu mai apucă a lega, din pricina viermilor, vremurilor sau altor boli ce le-ar strica, astfel că până una alta singura planeţică scăpată de vipia cosmică şi pe care o ştim bine, adică, este planeta albastra, asta a noastră , sugând galeş din primordiala colastră…
Că terra noastră nu e nicidecum o oarecare piatră ponce or proastă şi că-ntâmplarea ori scrisa, n-aşa? i-a rezervat rolu primadonnei sortite să-ncepă cântarea cântărilor (pars secunda, aloo…) într-o operă hypervastă, se poate vedea chiar şi cu ochiu liber, mey, privind în împrejurimile dumneaei… Astfel, oriunde pe cer te-ai uita şi chiar dacă prin okeanu Hubble te-ai holba, nu vei zări decât aceleaşi corpuri cereşti care oricât de galbine, de aurii ori de strălucitoare ar fi, rămân în fond tot nişte pietroaie sau balegi de plasmă mai mult sau mai puţin căcănii, nedeosebindu-se unele de altele decât prin lucşii lămpii, cum ar veni, iar dacă te gândeşti şi la cât sunt de pustii, de reci, iar unele îngheţate pe veci, sau din contră, pârjolite şi seci ori infernal de periculoase şi de fierbinţi, precum sorii cu dinţi, care te-ar volatiliza ca pe-o surcea în caz că nu te-ai afla la o depărtare ce-i face cât de cât cuminţi, atunci realizăm ce henormă tristeţe sau decreptitudine, în definitiv, helas, ascund în clipitorii parseci drăgălaşele luminiţe de pe-ale nebuloaselor crengi… Or, din contra, planeţica pe care vieţişoara-ţi de molcom terran, de tihnit cetăţean, de momârlan sau de planturos bogătan, de poet indolent sau de tyran demento-clement îţi petreci, e-atât de deosebită de suratele-i fierte sau refrigerate pe veci – începând de la horbota de culori sidefii, albăstrii, azurii, vineţii, mierii, portocalii ale aurorei, până la apele de-un albastru imperial ale oceanului planetar şi la verdele crud, viu sau cald al pădurii de argint & smarald… -, încât orb să fii, surd să fii, fără nas, fără piele şi fără limbă să fii, şi mai ales fără minte să fii, ca să nu-nţelegi că ai de a face cu minunea minunilor lumii întregi, mey copii…
Preluata din Planeta-Ou, opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
sâmbătă, 18 decembrie 2010
Plaeta - Ou (Canturile)
Cantul I
August 4, 2010 — AVP
Am mai spus-o cândva şi-o spun iacată şi-acu, dupa ce ani de zile am tăcut ca un pesce (fiindcă n-am avut unde să inscripţionez chestia asta în public, neavând libertatea pe care Mr Google mi-o dăruieşte, fireşte… ) : nu doar că locuim pe-o planetă cum nu se mai găseşte în a Domnului împărăţie, mey bădie, însă planeţica asta, care-n comparaţie cu gigantica metagalaxie este ca un fulg de păpădie, ca o (i)realitate ce ni se arată parcă doar mie/ ţie subt formă de lumen sau de trezie, ca o iluzie fistichie, ca o halucinaţie dintr-o felixită nebunie, ei bine, bucata asta de pământ e chiar fiul contemporanizat prin orişicare fiinţişoare-lucruşoare de subt soarele-clocitoare din ceru înalt, sau este – aşa-zicând – primordialu cuvânt preste mode şi timp întrupat, believe me, fratre luminat, ori de nu, ia-mă neîntârziat la scuipat…
Nimic – dar absolut nimic – nu s-ar înţelege din ce se-ntâmplă cu viaţa ta sau a mea, cu şirul nesfârşit de vii ce încetează la un moment dat a mai fi, dispărând aiuritor în împărăţia morţii, decât dacă legăm făptura omului – exempli gratia – nu doar de taică-său ori maică-sa, de casa şi nevasta sa, de averea sau vatra sa, de neamu-i de dinaintea sa ori de patria sa, de Carpaţii înalţi sau de Balkania vlahilor fraţi, de Roma legionarilor gentili şi cognaţi, de Europa neanderthalienilor apropiaţi, de planeta înruditului animal, de-ntregul bestiar sau insectar, de regnu vegetal sau de supa aminoacizilor din oceanu originar, de sistemu solar sau de calea laptelui ce-o vedem noaptea brăzdând ceru ca un ştergar spuzit cu pilitură de mărgăritar, de roiu galaxiilor cuibar, de Metagalaxia ce ne-nconjoară ca o fântână cu fund globular, în care te-ai uita deodată-n toate părţile în adâncu-i circular, tu fiind chiar apa limpede din şestar, ci mai întâi şi-ntâi tre’ să legăm bucăţica de glod ccnar de pater nostrum primordial, de atomu cel primar, aşadar…
Şi deci ce-ar fi, bey, să ne-ntoarcem împreună la faza când nici fiinţă, nici nefiinţă nu era, aşadar la capătu timpului, cum ar veni, dar de fapt nici timp la ora aia zero nu vom găsi, din moment ce nimic nu se mişcă, deocamdată, pe-aci, iar spaţiu’ e şi ista ca şi cum n-ar fi, normal (din cauză că totul e înghesuit într-un infinitezimal degetar si nimic nu se află în afar’…) şi să vedem ce e sau cine e-n acest atom primar… Mey, ca să vă faceţi un sfârculeţ de idee cam despre ce-ar fi fiind sau cum ar fi fiind să fie în aiastă indescriptibilă scântee, închipuiţi-vă că sunteţi – nu chiar întâmplător, cum vom vedea…- un martor fix sau imuabil contemplator cocoţat pe stânca pufoasă a unui hypernorişor de la sfârşita lumilor şi dintr-o dată aţi avea în faţa ochilor tabloul următor: toate cele ce sunt, au fost sau vor fi fost în viitor s-ar alinia una după alta într-un shir hashirim - vba vine, n-aşa…? – riguros vertical şi infinit şi-ar începe să se scurgă din zenit spre nadiru sorbitor, trecând prin faţa Ta într-un ritm din ce în ce mai aiuritor şi accelerat, respectiv cu viteza luminii la patratu tot mai încurbat şi dispărând în hăul timpului de altădat, în black-holele cel mai turbat care a existat vreodat, cântarea / parada asta a firii de zi cu zi continuând ceas de ceas şi mitani după mitani vreme de miliarde şi miliarde de ani, iar la sfârşit Tu însuţi, deşi teoretic imuabil, etern şi neclintit, n-aşa? te-ai simţi brusc adsorbit, shiiit, de groapa în care totu se va fi cărbănit, deci Tu însuţi ai simţi şi-ai vedea cum odată cu stânca neclintită şi cică veşnică a Ta, însăşi marginea lumii sau ultima Thule, n-aşa?, s-ar porni să scoboare cu-o viteză înspăimântătoare, normal, spre groapa din punctu Alfa cardinal, dar într-un fel f. bizar: şi anume, ca şi cum Tu ai fi oricare dintre punctişoarele suprafeţei unei băşici de porc, de măgar sau de cauciuc supergonflate, şi-n acelaşi timp ai fi toate clusterele or punctişoarele astea la un loc, dar riguros toate, şi-ai simţi cum beşica se dezumflă cu viteza luminii hyperturbate, mey frate, astfel că la sfârşit, deci după ce beşica se va fi golit complet, toate punctişoarele sau clusterele suprafeţei dure din care Tu contemplai firea ca un senin Poet s-ar reuni într-un singur element, hi-hi… , aşadar te-ai pomeni singur Tu pe-aci expectându-ţi măruntaiele sau templatele firii fistichii, trăindu-te şi liubindu-te pe tine însuţi ca zeul ăla al cărui nume zici că-l ştii, fi-re-ai să fii, a…?
Preluata din Planeta-Ou opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
August 4, 2010 — AVP
Am mai spus-o cândva şi-o spun iacată şi-acu, dupa ce ani de zile am tăcut ca un pesce (fiindcă n-am avut unde să inscripţionez chestia asta în public, neavând libertatea pe care Mr Google mi-o dăruieşte, fireşte… ) : nu doar că locuim pe-o planetă cum nu se mai găseşte în a Domnului împărăţie, mey bădie, însă planeţica asta, care-n comparaţie cu gigantica metagalaxie este ca un fulg de păpădie, ca o (i)realitate ce ni se arată parcă doar mie/ ţie subt formă de lumen sau de trezie, ca o iluzie fistichie, ca o halucinaţie dintr-o felixită nebunie, ei bine, bucata asta de pământ e chiar fiul contemporanizat prin orişicare fiinţişoare-lucruşoare de subt soarele-clocitoare din ceru înalt, sau este – aşa-zicând – primordialu cuvânt preste mode şi timp întrupat, believe me, fratre luminat, ori de nu, ia-mă neîntârziat la scuipat…
Nimic – dar absolut nimic – nu s-ar înţelege din ce se-ntâmplă cu viaţa ta sau a mea, cu şirul nesfârşit de vii ce încetează la un moment dat a mai fi, dispărând aiuritor în împărăţia morţii, decât dacă legăm făptura omului – exempli gratia – nu doar de taică-său ori maică-sa, de casa şi nevasta sa, de averea sau vatra sa, de neamu-i de dinaintea sa ori de patria sa, de Carpaţii înalţi sau de Balkania vlahilor fraţi, de Roma legionarilor gentili şi cognaţi, de Europa neanderthalienilor apropiaţi, de planeta înruditului animal, de-ntregul bestiar sau insectar, de regnu vegetal sau de supa aminoacizilor din oceanu originar, de sistemu solar sau de calea laptelui ce-o vedem noaptea brăzdând ceru ca un ştergar spuzit cu pilitură de mărgăritar, de roiu galaxiilor cuibar, de Metagalaxia ce ne-nconjoară ca o fântână cu fund globular, în care te-ai uita deodată-n toate părţile în adâncu-i circular, tu fiind chiar apa limpede din şestar, ci mai întâi şi-ntâi tre’ să legăm bucăţica de glod ccnar de pater nostrum primordial, de atomu cel primar, aşadar…
Şi deci ce-ar fi, bey, să ne-ntoarcem împreună la faza când nici fiinţă, nici nefiinţă nu era, aşadar la capătu timpului, cum ar veni, dar de fapt nici timp la ora aia zero nu vom găsi, din moment ce nimic nu se mişcă, deocamdată, pe-aci, iar spaţiu’ e şi ista ca şi cum n-ar fi, normal (din cauză că totul e înghesuit într-un infinitezimal degetar si nimic nu se află în afar’…) şi să vedem ce e sau cine e-n acest atom primar… Mey, ca să vă faceţi un sfârculeţ de idee cam despre ce-ar fi fiind sau cum ar fi fiind să fie în aiastă indescriptibilă scântee, închipuiţi-vă că sunteţi – nu chiar întâmplător, cum vom vedea…- un martor fix sau imuabil contemplator cocoţat pe stânca pufoasă a unui hypernorişor de la sfârşita lumilor şi dintr-o dată aţi avea în faţa ochilor tabloul următor: toate cele ce sunt, au fost sau vor fi fost în viitor s-ar alinia una după alta într-un shir hashirim - vba vine, n-aşa…? – riguros vertical şi infinit şi-ar începe să se scurgă din zenit spre nadiru sorbitor, trecând prin faţa Ta într-un ritm din ce în ce mai aiuritor şi accelerat, respectiv cu viteza luminii la patratu tot mai încurbat şi dispărând în hăul timpului de altădat, în black-holele cel mai turbat care a existat vreodat, cântarea / parada asta a firii de zi cu zi continuând ceas de ceas şi mitani după mitani vreme de miliarde şi miliarde de ani, iar la sfârşit Tu însuţi, deşi teoretic imuabil, etern şi neclintit, n-aşa? te-ai simţi brusc adsorbit, shiiit, de groapa în care totu se va fi cărbănit, deci Tu însuţi ai simţi şi-ai vedea cum odată cu stânca neclintită şi cică veşnică a Ta, însăşi marginea lumii sau ultima Thule, n-aşa?, s-ar porni să scoboare cu-o viteză înspăimântătoare, normal, spre groapa din punctu Alfa cardinal, dar într-un fel f. bizar: şi anume, ca şi cum Tu ai fi oricare dintre punctişoarele suprafeţei unei băşici de porc, de măgar sau de cauciuc supergonflate, şi-n acelaşi timp ai fi toate clusterele or punctişoarele astea la un loc, dar riguros toate, şi-ai simţi cum beşica se dezumflă cu viteza luminii hyperturbate, mey frate, astfel că la sfârşit, deci după ce beşica se va fi golit complet, toate punctişoarele sau clusterele suprafeţei dure din care Tu contemplai firea ca un senin Poet s-ar reuni într-un singur element, hi-hi… , aşadar te-ai pomeni singur Tu pe-aci expectându-ţi măruntaiele sau templatele firii fistichii, trăindu-te şi liubindu-te pe tine însuţi ca zeul ăla al cărui nume zici că-l ştii, fi-re-ai să fii, a…?
Preluata din Planeta-Ou opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
joi, 16 decembrie 2010
luni, 13 decembrie 2010
Ponta vs Geoana
Geoana suspendat, pentru juma'de an, din PSD !!!!!!!
Cred ca Ponta vrea sa-l tie agatat peste balustrada politicii pe "prostanacu" lu' Ilici, ca sa poata sa-l ajunga din urma ,oops!
Mare intrecere intre astia doi,n-am ce zice !
Plaiuri Mioritice !
p.s.
Un "mictitulesc" se poate transforma instant intr-un MAREDIKTATOR,ca de,cine striga hotii ...!?!!?
joi, 9 decembrie 2010
marți, 7 decembrie 2010
Va rog, toate fetele "revergorate" sa apeleze ....la el!
Postare inchinata ,de Sarbatori, unui anumit "alalfabet" !
Eu ii doresc sa-si gaseasca cat mai multe ,ca pana la 10 cred ca stie sa numere.
marți, 30 noiembrie 2010
Mina Naica din Chihuahua , Mexic
In mina Naica din Chihuahua , Mexic, in care se exploateaza plumb, zinc si argint, se afla o pe div>
a minunilor cristaline, scoasa parca din povestile stiintifico-fantastice. In aceasta pestera au fost descoperite,
abia in anul 2000, cristale de selenita de pana la 15 metri in inaltime si 1,5 metri in diametru.
Incaperea care gazduieste bizarele formatiuni de cristale a fost denumita, bineinteles, Cueva de los Cristales
Incaperea care gazduieste bizarele formatiuni de cristale a fost denumita, bineinteles, Cueva de los Cristales
(Pestera cristalelor, n.r.), si se afla la o adancime de aproximativ 290 de metri.
"Sora" sa, Cueva de las Espadas (Pestera sabiilor), aflata la o adancime de 120 de metri,
"Sora" sa, Cueva de las Espadas (Pestera sabiilor), aflata la o adancime de 120 de metri,
a fost descoperita in 1912, insa are cristale mai mici, dar nu mai putin spectaculoase.
Cristalele neobisnuite s-au format din fluidele hidrotermale care emana din magma de dedesubtul minei.
Selenita, numita astfel dupa zeita greaca a lunii, Selene, deoarece cristalul este invaluit intr-o
Cristalele neobisnuite s-au format din fluidele hidrotermale care emana din magma de dedesubtul minei.
Selenita, numita astfel dupa zeita greaca a lunii, Selene, deoarece cristalul este invaluit intr-o
lumina alba placuta, este subiectul multor credinte. Se spune ca ar avea beneficii pentru sanatate.
Se crede ca acest cristal favorizeaza concentrarea, dezvoltarea, norocul, imunitatea, si calmeaza emotiile.
Mina Naica a fost initial descoperita in 1794, al sud de orasul mexican Chihuahua .
Pionierii au dat peste o vana de argint la baza dealurilor Naica, denumite astfel de
catre indienii Tarahumara, care voiau sa descrie astfel "un loc umbros".
De atunci si pana pe la 1900, la Naica s-a exploatat argint si aur, insa dupa 1900 a inceput si exploatarea
la scara larga a zincului si plumbului, devenite valoroase.
In timpul revolutiei mexicane, mina producea venituri importante, asa ca trupele revolutionare au cerut
bani de la proprietari, asasinandu-l pe unul cand a refuzat sa palteasca.
Mina a fost inchisa in perioada 1911-1922, nu inainte insa de a fi descoperita Pestera sabiilor.
S-a decis pastrarea pesterii, insa multe cristale de acolo au fost recoltate.
In aprilie 2000, fratii Juan si Pedro Sanchez sapau un tunel si au descoperit din intamplare
Pestera cristalelor. In proces, cateva cristale au fost deteriorate, inca compania miniera a instalat o
usa de metal pentru a proteja minunea naturala dinauntru.
Nu poti sa intri acolo fara casti de protectie, lanterne, cizme de cauciuc si manusi.
Temepratura si umiditatea fac din Pestera cristalelor un adevarat furnal natural.
Cu o caldura de 50 de grade Celsius si o umiditate de 100%, pestera a fost vizitata
doar de o mana de oameni pana acum.
Este atat de periculos inauntru incat si cu costume de protectie,
dupa 20 de minute organele incep sa cedeze.
Caldura provine de la incaperile de magma aflate imediat sub mina, aceeasi magma responsabila de crearea
minunatiilor geologice.
Geologii spun ca aceste formatiuni naturale de cristal sunt extrem de complexe insa, in acelasi timp,
foarte simple, si se asteapta sa mai descopere minuni naturale in pestera mexicana.
Daca bogatiile minei vor fi epuizate si mina va fi inchisa, se va opri pomparea apei de dinauntru
si atunci cristalele isi vor relua cresterea.
Nimeni nu poate insa sa prezica viitorul pesterii minunate - poate va fi deschisa vizitarii la un moment dat,
cine stie?
vineri, 26 noiembrie 2010
Silvia Mihailescu
Din albumul:
My work 2 de Silvia Mihailescu
Lebada- pastel
Lebada neagra-liner + tus alb
Balet-liner + tus alb
My work 2 de Silvia Mihailescu
Lebada- pastel
Balerina-pastel
Lebada neagra-liner + tus alb
Balet-liner + tus albjoi, 25 noiembrie 2010
miercuri, 24 noiembrie 2010
Amenintari cu moartea - redivivus !
Interviu-analiza cu V Tismaneanu la 18 dec 2007 despre efectele produse de condamnarea oficiala a comunismului in seara de 18 decembrie 2006 in fata Parlamentului ro.
Interviul a fost luat de C Patrasconiu in paginile ziarului Cotidianu si preluat pe acest blog in urma parcurgerii articolului Amenintari cu moartea si falsificari biografice de pe blogul "Memorie,libertate,moderatie" a lui V Tismaneanu .
Va mai amintiti ce ati facut in seara zilei de 18 decembrie 2006? Cum ati dormit in acea noapte si cum v-ati trezit dupa ziua nebuna in care, in Parlamentul Romaniei, a fost condamnat comunismul?
Sinteti multumit de felul in care a prins sentinta data in Raport?
In 2007 ati venit mai rar in Romania, dar ati fost injurat mai des. Ieri s-a implinit un an de la legitimarea, la nivelul oficial al statului roman, a Raportului comisiei conduse de dvs. Puteti face o tipologie a detractorilor dvs. si/sau ai Raportului?
Din cite am vazut, imaginatia detractorilor dvs. nu a facut progrese vizibile. As vrea sa va intreb daca exista si critici ale Raportului pe care le-ati primit si care v-au ajutat sa faceti un reglaj fin al celor scrise in documentul initial?
Cum apreciati activitatea din acest an a comisiei "concurente", cea de sub patronajul Guvernului, condusa de Marius Oprea (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului)?
Ati spus la jumatatea acestui an ca, intr-o formula modificata, comisia pe care ati condus-o isi va continua activitatea. Pina acum insa nu se vede nimic. Care este explicatia?
Anticomunismul si lustratia nu au devenit cumva teme desuete?
O ultima intrebare: pina cind veti ramine "intelectualul lui Traian Basescu"?
Interviul a fost luat de C Patrasconiu in paginile ziarului Cotidianu si preluat pe acest blog in urma parcurgerii articolului Amenintari cu moartea si falsificari biografice de pe blogul "Memorie,libertate,moderatie" a lui V Tismaneanu .
Va mai amintiti ce ati facut in seara zilei de 18 decembrie 2006? Cum ati dormit in acea noapte si cum v-ati trezit dupa ziua nebuna in care, in Parlamentul Romaniei, a fost condamnat comunismul?
In seara zilei de 18 decembrie, dupa receptia de la Cotroceni si o cina cu citiva prieteni apropiati, printre care Mircea Mihaies si Horia Patapievici, am incercat sa-mi adun gindurile. Cel mai important lucru a fost sa-i explic fiului meu, Adam (in virsta de 12 ani), ce se petrecuse de fapt, ca fusese vorba de un fel de spasm final al unei bestii politice aberante, numita comunism.
Adam si sotia mea, Mary, fusesera acolo, vazusera scenele de rusine, dar si de eroism. Detin si acum un desen al lui Adam in care apar Traian Basescu tinindu-si discursul, si Vadim cu obraznica-i pancarta. Dupa 18 decembrie 2006 am fost linistit: ceea ce ne-am propus noi, membrii si expertii Comisiei Prezidentiale, s-a implinit prin faptul ca dl Basescu, pe baza Raportului nostru, a condamnat regimul comunist drept ilegitim si criminal. In ceea ce ma priveste, este opera cea mai importanta, intelectual si moral, a vietii mele.
Sinteti multumit de felul in care a prins sentinta data in Raport?
La ora actuala, cu exceptia unor marginali macinati de resentimente obscure si de nostalgii colectiviste, nu cred ca se mai indoieste cineva de natura criminala a sistemului comunist. Chiar si unii tineri neostingisti, gata sa se adape din nou din "izvorul marxismului", refuza sa-si asume experienta comunismului din Romania ca pe una demna de respect. Aparitia Raportului la Editura Humanitas in noiembrie 2007, lansarea la care au vorbit Traian Basescu, Gabriel Liiceanu si subsemnatul la Tirgul Gaudeamus, dezbaterile de la Institutul "Xenopol" din Iasi, de la Cluj, Brasov si de la Bucuresti au contribuit la atit de necesara detabuizare a discutiei despre natura intrinsec criminala a dictaturii comuniste. Asemeni antifascismului democratic, anticomunismul de orientare civic-liberala a capatat in fine drept de cetate in Romania de astazi. Nu mai este vorba doar de o emotie, de un sentiment, de o revolta morala, ci de o pozitie fundamentata stiintific pe baza a mii si mii de pagini din arhivele diverselor institutii ale partidului-stat totalitar. Pozitia noastra in Raport nu este una a rechizitoriului juridic, ci mai degraba sustinem exorcizarea demonilor trecutului comunist prin cunoastere.
In 2007 ati venit mai rar in Romania, dar ati fost injurat mai des. Ieri s-a implinit un an de la legitimarea, la nivelul oficial al statului roman, a Raportului comisiei conduse de dvs. Puteti face o tipologie a detractorilor dvs. si/sau ai Raportului?
In primul rind s-au remarcat prin virulenta si rea-credinta cei direct afectati de continutul Raportului: Ion Iliescu si sustinatorii sai (asa-numitul Institut al Revolutiei care a consacrat un intreg numar din ale sale "Caiete" pentru a denigra lucrarea noastra, acuzata a fi o "monstruoasa facatura"); fostii lachei ai cultului personalitatii si corifeii protocronismului; istoricii oficiali ai Epocii de Aur, multi direct legati de fratele dictatorului, Ilie Ceausescu; ultranationalistii si neofascistii, prea putin interesati de consolidarea, prin actiunea demascarii dictaturii comuniste, a democratiei liberale. Sa-i mai amintesc pe fostii securisti, agasati de faptul ca Raportul contine pagini devastatoare privind rolul nefast al institutiei pe care au servit-o si respinge mitul celor doua Securitati (cea cominternista versus cea patriotica). Trei publicatii s-au situat in fruntea campaniilor denigratoare: "Ziua", "Jurnalul National" si "Romania Mare". Nu mai vorbesc de gelozii profesionale, plati de polite catre unul sau altul dintre membrii comisiei, frustrari din partea celor care s-au simtit lasati deoparte. La care se adauga faptul ca Raportul a fost scris in plina batalie politica, deci a fost atacat cu patima de diversii basescofobi. Din punctul meu de vedere, discursul din 18 decembrie a fost momentul declansator al campaniei de suspendare a presedintelui Basescu.
Din cite am vazut, imaginatia detractorilor dvs. nu a facut progrese vizibile. As vrea sa va intreb daca exista si critici ale Raportului pe care le-ati primit si care v-au ajutat sa faceti un reglaj fin al celor scrise in documentul initial?
Am primit numeroase sugestii pe care le-am incorporat, atunci cind noi, cei trei editori (Dorin Dobrincu, Cristian Vasile si subsemnatul), le-am considerat persuasive stiintific. S-au facut si necesarele corecturi, desi, pentru o lucrare de o asemenea anvergura, numarul erorilor a fost minim. Toti membrii comisiei si-au asumat Raportul in spiritul si in metoda sa. Pentru mine, solidaritatea acestei remarcabile echipe de cercetare (si nu voi osteni sa-mi exprim admiratia si gratitudinea pentru membrii si expertii comisiei) e o lectie ce merita emulata pe viitor.
Cum apreciati activitatea din acest an a comisiei "concurente", cea de sub patronajul Guvernului, condusa de Marius Oprea (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului)?
Cum am declarat inca din aprilie 2006, eu vad relatia cu IICCR ca una de convergenta, nu de concurenta. Am salutat actiunile Institutului, inclusiv cererile de aducere in fata justitiei a criminalilor gen Enoiu si Plesita. Colaboram in diverse directii, in-clusiv proiectul elaborarii unui manual scolar pe baza Raportului final al Comisiei Prezidentiale (din care Marius Oprea a facut parte). In noiembrie am vizitat IICCR impreuna cu colegii mei din Comisia Prezidentiala Consultativa (Adrian Cioflinca, Dorin Dobrincu si Cristian Vasile). Pe 15 noiembrie, Cristian Vasile a transmis mesajul presedintelui Basescu la o conferinta stiintifica internationala, organizata de IICCR. Comisia noastra este un organism menit sa-l consilieze pe dl Basescu privitor la implementarea propunerilor continute in discursul din 18 decembrie 2006. Lucram pentru elaborarea unei enciclopedii a comunismului romanesc, o lucrare cit mai solida, cu o puternica perspectiva comparativa, la care speram sa colaboram cu IICCR.
Ati spus la jumatatea acestui an ca, intr-o formula modificata, comisia pe care ati condus-o isi va continua activitatea. Pina acum insa nu se vede nimic. Care este explicatia?
In primul rind, in toata aceasta perioada s-a lucrat intens la pregatirea volumul publicat la Humanitas. Apoi, tineti seama ca noua comisie (formata exclusiv din specialisti, cei mai multi din generatia tinara) s-a constituit, prin decizia presedintelui, in aprilie 2007. Decizia poate fi oricind citita pe website-ul Presedintiei. Au urmat citeva luni agitate, inclusiv suspendarea presedintelui. Am organizat dezbateri publice despre Raport, despre obligatia morala de a fi anticomunist, despre asumarea si condamnarea trecutului traumatic. Anul viitor, tot la Humanitas, vor aparea doua volume masive de documente consultate de comisie.
Anticomunismul si lustratia nu au devenit cumva teme desuete?
Atit timp cit comunismul ramine o structura reziduala, toxica si poluanta in Romania, anticomunismul continua sa se afle la ordinea zilei. Ne izbim necontenit de vestigiile leninismului, inclusiv la nivelul discursului antiintelectual, menit sa-i stigmatizeze pe cei care refuza complicitatea cu fortele restaurator-cleptocratice. Recentele agresiuni verbale contra lui Mircea Cartarescu si a lui H.-R. Patapievici sint proba unui autoritarism tantos si pagubos.
O ultima intrebare: pina cind veti ramine "intelectualul lui Traian Basescu"?
Cita vreme Traian Basescu sustine valorile adevarului si ale transparentei, deci cita vreme este omul politic care simbolizeaza exemplar ruptura de un sistem pe care il consider nociv si putred, ma simt solidar cu demersul sau si voi actiona in acest sens.
luni, 22 noiembrie 2010
duminică, 21 noiembrie 2010
vineri, 19 noiembrie 2010
Intalnire Geofizica (cadru restrans ,oops!)
Multi am fost la prima intalnire,putini am mai ajuns la a II a . A fost bine si asa. Prilej mai linistit de depanari a amintirilor,ce fac spumoasa(in lipsa motivata a sampaniei) orice intalnire.
Urmatoarea intamplare va avea loc in luna Ianuarie 2011 , nu uitati a 3(trei)- a joi din orice luna ,de data asta la Carul cu Bere . Tot la ora 11:oo ca sa beneficiem de Meniul de pensionar care se ridica la importanta suma de 1o lei.
Sa ne vedem sanatosi !
miercuri, 17 noiembrie 2010
Planeta Ou
Preluare dupa:
Din nou despre Planeta Ou
16 noiembrie 2010 — © AVP
16 noiembrie 2010 — © AVP
După descoperirea “găurilor negre” s-a constatat că în Kosmosu Germinativ există inclusiv samanţa giganticei Black Hole din punctu Aleph (Atomu Primar), imitată de găuricile negre – ca sa păstrăm proporţiile – din centrul oricarei galaxii, astfel că la momentu programat şi anume în punctu Omega, la Sfârşita Sfârşiturilor, e de presupus că toate găurile negre din centrele galaxiilor atunci remanente se vor îngemăna spre a reface pe Muma Găurilor, Black Holele originar, în care nu vor patrunde decât entităţile inseminatoare finale, pregătite între timp pentru kosmica fecundare şi pt explozia germinatoare urmatoare…
Savanţii au calculat cu relativă precizie când anume a început expansiunea kosmosului : o dată cu Big-Bangu, deci acum f’o 15-20 miliarde de anişori… Insă când se va termina ? In orice caz, se pare că sfârşitu nu va veni înainte ca Planeta-Ou (şi altele asemenea, ce se vor “coace” în viitor pe vârfurile coroanei metagalagtice şi pe măsură ce Kosmosu Germinativ se va maturiza) să eclozeze complect, ca o unică fiintă loco, aloo… La asta lucrează next generatiile de fiinţişoare trecătoare, de la eucariota la cyborgu ce tocmai se naşte subt ochii noştri, şi asa mai departe, păi cum dreq…
Principiul vital al Universului, cel care pune totul în mişcare, e stravechiul duh al telogilor sau, dacă ar fi să vorbim în termenii informaticii actuale, softul suprem, programul de construcţie şi deconstructie a kosmosului, regăsibil ca atare în adn-ul & arn-ul din structura oricărei fiinţişoare, adicatelea a mirabilei seminţe, cu vba filosofului şi poetului nostru Blaga… Nu văd niciun motiv ca acest principiu să nu fi existat şi-n sămânţa primară – Atomul Primitiv – ori să nu-l regăsim în cea finală: punctul Omega…
A mon avis, nu de aia există Dzeu, deci ca să ne asigure nouă, muritorilor, o viaţă paşnică şi felixită pre Pământ şi apoi în Gând, ci invers: de aia existăm noi, şi de aia au existat toţi cei de dinaintea noastră, precum şi de aceea vor fi toate cele ce vor mai exista după noi, până la Omega, aloo…: ca să-l regenereze pe El, adică pe unicu Eu Sunt… Insa povestea asta e f.f. complicată, în Sine, vezi bine…
Numai în virtualitatea iraţională a Universului există toate atributele la superlativ ale Creatorului, fiindcă în realitate – adică în raţionalitate – acestea abia urmează a fi decolmatate din Virtualitate şi aduse în Actualitate pe măsură ce vectorul creator (sau germinativ) avansează, iar Pomul Vieţii creşte, se dezvoltă ad infinitum… Nici măcar strălucitoarele galaxii n-au existat de la bun început în realitate, ele fiind achiziţii relativ recente pe scara timpului universal şi a evoluţiei cosmice, nemaivorbind de planete sau de Biosfera Planetei-Ou, e.g., care e chiar ultima achiziţie a Kosmosului Germinativ, vârful actual al săgeţii timpului… Cât priveste atributele strict morale, acestea n-au aparut în realitate decat odată cu homo sapiens sapiens, fructul ultissim al devenirii universale şi e de presupus că se vor dezvolta spre superlativ prin fiinţele din ce în ce mai evoluate ce urmează să apară de acum încolo, pe măsură ce vectorul germinativ va defrişa noi falii din neagra Virtualitate…
Umanitatea o fi ea doar o părticică din Dumnezeiere, da, însă în niciun caz nu este “numai” o infimă părticică, pierdută chipurile în immensitatea lui Dzeu, ci e ultima pe scara devenirii istorice a lui Dzeu însuşi, respectiv este cea mai evoluată – aloou– particică din Tată… La ora actuală, cum ar veni, nici măcar Dzeu, aloo, nu poate fi mai inteligent, mai iubitor, mai simţitor, mai bun şi mai drept decat umanitatea în ansamblul ei, aceasta-i jmekeria, mey copchii…
Teologii care au comentat “chipul si asemanarea” doar în sensul că omul are şi el atributele lui Pater Noster, adicătelea este şi el un voluntar, un intelighent, un frumos, un bun sau un drept etc., precum şi Creatorul este, au făcut o interpretare ad litterram, prea puţin satisfăcătoare faţă de imensitatea perspectivei hermeneutice pe care au avut-o în faţă; nici io nu zic ca n-ar fi aşa – deci chipul şi asemănarea raţională, aloo…-, însă am impresia că ab ovo, în intentia originară a Evanghelistului nr.4, propoziţia însemna că omul a fost făcut în acelaşi mod în care a fost făcut şi Dzeu, deci nu că ar semana cu El la chip or la logos, ci că a fost creat precum El însuşi a fost creat, cu consecinţa, şi mai explicită, că naşterea, creşterea şi fructificarea omului, pomului, vărului, oului sau a ce vreţi voi imită în mic naşterea, creşterea şi fructificarea Creatorului însuşi…: “precum în Cer, aşa şi pe Pământ”, voila…! Din Ou (din sămânţa Atomului Primitiv) s-a nascut Totul, şi tot dintr-o sămânţă-ou ne naştem şi noi : oamenii, animalele, ierburile, microorganismele etc, e clar… ; iar dacă sămânţa din care ne naştem noi, ăştia, e în esenţă un ou informatic, dotat cu bi-lanţul de aminoacizi ai genomului uman, tot un Ou Informatic trebuie să fi fost şi Atomul Primitiv, şi chiar aşa a fost, din moment ce auctoru faimoasei propozitii îi zice Cuvânt (“Logos”), iar auctoru Mahabharatei – independent de auctoru evanghelic – îi zisese şi el Oul Primordial, Mahadyvia…
Adevăru e că “unitatea întru Domnul” nu o poate resimţi decât El, Domnul…; şi nu acum, ci la stadiu-i Omega, aloo… Atunci, toate vor redeveni Una, aşa cum au fost la început ; şi abia atunci Atributele Fiinţei vor fi complete şi vor atinge superlativul absolut…
“Vestigiile existenţei Creatorului” sunt în Cer (în trecutul kosmic) şi pe Pamant (în memoria omului sau în memoria umanităţii – istoria & cultura -, precum şi-n “clipa cea repede” a actualităţii, în prezent… Trecutul e vizibil (începand de la ruinurile cetăţilor terestre şi până la strălucitoarele galaxii din ceruri, care nu sunt altceva decât ruinele Kosmosului mai mult sau mai puţin îndepărtat), în vreme ce viitorul e terenul creaţiei, imaginabil şi chiar predictibil în anumite limite ; de regulă însă, marile evenimente ce vor genera viitorul – ce adesea depinde de un fir de păr… – sunt impredictibile… Tot ce se ştie cu precizie e că aceea ce a fost la început, va fi şi la sfârşit… “Şi nu că poieselu nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa-nceputurilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomu primar de aromele imaginarului integral…”
Io i-am zis astrului vietii “Soarele-Clocitoare“, aloo… Asa cum o cloşcă sau un incubator eliberează căldura necesară pentru eclozarea ouşoarelor puse la clocit, aşa şi Soarele nostrum, încălzind şi luminând de la o distanţă minunat de potrivită Planeta-Ou, ce musteşte de elementele chimice ale supei originare, o determină până la urmă să eclozeze, să facă puişori, prin combinaţiile practic infinite dintre atomii diferitelor elemente minerale sau organice: începând – să zicem – de la planula şi până la homo sapiens sapiens, deocamdată…; şi asa mai departe, până când toate resursele minerale şi organice de pe Planeta-Ou se vor fi epuizat, iar softu’ (“duhu”) ce guvernează toate aceste prefaceri combinatorice îşi va fi sfârşit secvenţa actuală, urmand ca Vectoru Creator să treacă într-un nou stadiu al Kosmosului Germinativ… Părerea mea e că entitatea ce va rezulta la un moment dat din eclozarea totală a Planetei-Ou (şi care entitate ar putea fi chiar mai mult decat supraomul, ba chiar cu multe, foarte multe trepte sau verigi evolutive peste omul actual, care îşi va incheia evoluţia, biensur…) va fi o fiinţă capabilă să-şi asigure resursele vitale din Galaxia însăşi, dacă nu cumva din roiul de galaxii locale, aloo… ; iar şi mai departe, e de presupus că entitatea ce va ecloza – peste nu se ştie cât timp – din roiul de galaxii locale va putea să-şi asigure resursele vitale din Metagalaxie, aloo, şi să facă astfel paşi uriaşi spre stadiul Omega… Am însă impresia că această entitate nu va fi o civilizaţie formată dintr-o multitudine de indivizi, precum civilizaţia actuală, ci una integrata într-un singur Tot, prefigurand EU-l de la finalul finalurilor, ce va purcede probabil spre o nouă explozie bingbangatoare, dupa o trăire indefinită în Singularitatea sa…
Nemurirea individului a fost atinsă deja, odata cu primele clonări, aloo… Clona reproduce întocmai organismul clonat, până la amanuntele infracelulare şi deci un individ sau altul se poate perpetua la infinit, dacă vrea… O singura problemuţă se pune, cum ar venea… : cum vom face să-i redam individului respectiv şi memoria, în care e incastrată personalitatea sa (amintirile sale fundamentale), fără de care individul e o simplă bucată de carne cică vie…? Veţi zice că n-are importanţă aiastă chestiuţă, din moment ce clona va putea trăi în noua lume în care va fi înviată (renunţând la memoria trecutului propriu, din lumea ailaltă, n-aşa…?) Păi, dacă-i pe-aşa, problema nemuririi individuale e rezolvată hăt demult… : fiindca, aloo, ce altceva sunt copiii noştri, decât copiile sau clonele ambilor părinţi şi-ale părinţilor părinţilor , şi care nu fac altceva decât să trăiască în locul nostru în alt timp şi spaţ al Planetei-Ou… ?
Viaţa – în modul în care o cunoaştem noi, pământenii -, aşadar viaţa organică, nu poate exista dintotdeauna şi pretutindeni în Univers, ci numai în stadiul său cel mai recent de dezvoltare cosmică, aloo… Extraterestrii ăia, dacă există, nu se pot găsi oriunde în univers, ci numai pe coroana metagalactica recentă, aşa-zicând, şi nu pot fi – în niciun caz – mai evoluaţi decât noi… In concepţia mea, Kosmosu e Pomul Vieţii (tree of life), care a germinat acum nişte miliarde de anişori din sămanţa Atomului Primar, iar de-atunci creşte, creşte, creşte, părând că nu se mai opreşte, doamne fereşte, şi care după ce a făcut tulpină, ramuri, frunze şi flori, subt forma galaxiilor, nebuloaselor şi-a altor încrengături de sori, a făcut şi fructe, mai încoace, fireşte, subt forma planetelor ţintuite în al gravitaţiei cleşte, una dintre aceste fructe fiind chiar planeta albastră, asta a noastră, care cu colastra-i divină ne hrăneşte, cuibarită subt steaua care ne-ncălzeşte şi deci ne cloceşte, aloo , şi din care – după miriade de ani de prefaceri evoluţionale… – am ieşit noi, puişorii săi moi, la soare, muncindu-ne apoi să săltăm din germinativu’ noroi, prin generaţiile de didiloi succesoare, ca să ne prefacem – “la sfârşita lumii” – într-o Entitate şi mai mare, a cărei sămânţă se va arunca, cumva, în metagalaxia înconjuratoare, până la stadiu ăla Omega, când sămânţa germinatoare pornită hăt cândva din Alpha Male – singularitatea iniţială – se va unifica într-un nou Atomu Primar, deci într-o nouă singularitate, se pare… Ei bine, aşa cum într-un pom există, dupa stadiu-i de floare şi de legare, fructişoare încă acrite şi alte fructe binişor pârguite, iar unele deja uşor îndulcite, n-aşa ? (pana la deplina coacere, cum ar venea…), aşa şi-n Pomul Vietii pot coegzista fructe – planete, bre… – unde viaţa organică e încă acrită, iar în altele viaţa e destul de pârguită, cum ar veni, însă per total universal distanţa dintre vieţişoarele astea de pe-al coroanei metagalactice areal fructifero-temporal nu e totuşi suficient de mare ca să phootem spune că una sau alta e mai în stare de re-însamânţare (deci coaptă deplin, să zicem ca o caisa aromitoare)… Cu alte cuvinte, extratereştrii ăia or egzista, io nu zic ba (ca si puzderia de fructe din gradiniţa mea sau a ta), însa ei nu pot fi mult mai avansaţi, în timpu evoluţional virtual, decât Planeta-Ou din sistemu nost’ solar, şi deci, până una alta, suntem singuri, halal…
Nu există absolut nicio deosebire substanţială între forţa creatoare a omului şi forţa creatoare a lui Dzeu, aloo… Vectorul creator numit om nu este decât stadiul actual al Forţei Creatoare iniţiale… Si e de presupus că această forţă creatoare – unda bigbangatoare sau unda germinativă, în concepţia mea – se va accelera din ce în ce mai mult de acum-încolo şi va căpăta chipul noilor calităţi – din ce în ce mai sofisticate – ale evoluţiei suitoare de la Alfa la Omega … Planeta-Ou e, de altfel, abia la-nceputu eclozării sale şi numai Dzeu, vba aia, ştie ce Puişor – mai puternic de un miriad de ori şi ca Fiul Omului, aloo… – va ieşi din ea dupa eclozarea-i deplină…
E o mare confuzie să se credă că omenirea, ca principală forţă creatoare actuală, va evolua în etern sau în orice caz “milioane de ani”… Io cred, din contra, că evoluţia omului s-a oprit, iar din el începe să se iţească deja o altă entitate, a cărei verigă de legatură cu omul actual e computerul, omenirea rămânând până la urmă – în istoria Biosferei – ca un stadiu evolutiv distinct al Planetei-Ou, precum treptele evolutive anterioare: bestiile, insectele, plantele, microorganismele etc. Chiar dacă nu va fi decât o maşină, n-aşa?, entitatea succesoare a omului va avea o inteligenţă şi-o simţire muult superioare acestuia şi va evolua şi ea cat îi va fi secvenţa creatoare, după care va face loc altui Puişor al Planetei-Ou, până la epuizarea tuturor resurselor sale vitale… După aia, vom mai vedea noi ce va mai fi, n-aşa…?, până la Omega…
Pentru supraomenire va fi o jucărie, probabil, să facă din pământ, din piatră seacă, chiar şi carne vie, olelie lie…
Si încă ceva, aloo… E lucru stabilit că niciuna dintre treptele evolutive anterioare omului din Biosfereă nu comunică direct una cu alta, ci numai prin intermediul Ecosistemului, care e musai să rămână stabil, oricâte prefaceri evolutive ar avea loc în el… De regulă, treapta ultissimă a lanţului trofic o mănâncă, la propriu, pe cea anterioară, în anumite limite, impuse de echilibrul sistemic, vezi bine : oamenii consumă animalele, care consumă plantele, care consumă microorganismele şi mineralele etc. Şi deci ce anume ne face să sperăm că specia noastră va avea un alt tratament de la specia superioară, ce va urma… ? De ce suntem atât de convinşi că ne vom înţelege cu ea, cu specia ce va urma, altcumva de cum se înţeleg – de-un paregzamplu – animăluţele de companie cu noi… ? That is the questia…
După părerea mea, codul genetic, recte genomul uman, este forma actuală, cea mai avansata, a duhului, a softului care şi-a început evoluţia regerenativă odată cu explozia sau încolţirea (germinarea) originară a Universului şi care duh se va actualiza, se va dezvolta şi se va autoperfectiona şi de acum încolo, biensur, pe masură ce unda germinativă a realităţii va decolmata noi falii din Virtualitate … Astfel, la ora H, stadiul Omega, softul originar, sămânţa sau codul genetic al Fiintei va redeveni ce-a fost şi mai mult decât atât, aloo, iar Bulboana Primară ce va înghiţi atunci, din nou, întreaga realitate, va hăpăi odată cu asta şi Samanţa de Viaţă ce se va fi refăcut integral între timp (şi a cărei alcatuire mirabilă noi, ăştia de-acum, nu ne-o putem închipui, nici în visele noastre cele mai mirobolante, evident…) şi care, după toate probabilităţile, va determina o noua re-încolţire a Atomului din capătu unghiului, într-un nou ciclu de Viaţă… Chiar şi forma ascendento-spiralată a bi-lanţului de aminoacizi în care e încastrat secretul vieţii sau genomu lu Dzeu sugerează, cumva, sensul şi figura evolutiei creatoare, aloo… Cum am scris în Planeta-Ou, cântul V :
“…noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cozmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nemica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hyperlină, de fapt, a big-bangului d’anta’, fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală, iar înainte ca secvenţa asta să se fi finit, omul nostru fie că s-a şi înmulţit, croindu-şi “carne din carnea sa”, asigurându-se astfel pentru posteritatea ce va urma, fie va crea altceva care va augmenta specia or cultura umană cumva, dar asta e deja altă poveste, voila…“
Viaţa poate exista şi într-un artefact, într-un servosistem alcătuit din materie anorganică… Nu mă interesează cum i se va spune entităţii cu pricina : cyborg sau mai nu ştiu cum, ci dacă va da semne de viaţă, adicatelea dacă va avea logosul : raţiune, conştiinţă, voinţă, memorie, autonomie, responsabilitate, sentimente şi – nu în ultimul rând, desigur – spirit creator… Nimic nu ne împiedică să credem că entitatea care se va naşte din om - fie că va avea sau nu o formă antropomorfă şi chiar dacă nu va avea niciun gram de materie organică în ea – va deţine toate aceste calităţi la modul superlativ, aloo…
Vectorul Creator se grăbeşte, îşi vede de treaba Lui, şi asta indiferent dacă mie, omului istuia, de aici şi de acum, îmi place sau ba de noua fiinţă ce-o să vie… >“Omu’ nou“ e de altfel chiar textu’ cu care se-ncheie Poemul de oţel, prima editie din 1982 :
“Este ca un început de executare a noului trecut. Un spot mai cu moţ ia forma capului evoluţiei, pipăind viitoru. Se petrece o curbură peste raţiunea de a fi a celui mai avansat al acceleraţiei. O descărcare practică între vechiu şi nou’ creier, vechiu şi nou’ testament. Apare mulţimea gândirilor mici (oştire cerească). Se vede un fel de om ca un pork sfâşiindu-se. Şi un soi de embrion ca un om pe care nu-l cunosc, nu-l recunosc, nu! luaţi-l de lângă mine!”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
