Se afișează postările cu eticheta literare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literare. Afișați toate postările
duminică, 16 septembrie 2012
Gabriel García Márquez
Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate - cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata.
"Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.
As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor...
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata nu te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine."
sâmbătă, 26 noiembrie 2011
O lume de-a-ndoaselea
by Hantzy
Atunci cand nu mai aveam vreo speranta ca prietenul meu din hyperspatz, Hantzy ma va mai vizita ,uite ca vine si ,nu numai atat , dar imi si lasa un cadou la comment-uri. Mi-a prilejuit o mare surpriza - l-am banuit totdeauna a fi un om sensibil , onoarea de a-mi incredinta gandurile lui . Mutumesc, Hantzy ! Sa stii ca toate darurile primite de la prieteni,ocupa un loc f important in sufletul meu , asa ca locul ”cadoului” tau este aici si acum !
Monica,26.11.2011
”Am vazut odata un sat parasit. Nu stiu de cat timp fusese uitat intre maracini si urzici, cati sateni din apropiere si-au dosit in batatura uneltele lasate de saxonii plecati, nici cate caramizi au fost smulse zidurilor ce nu voiau inca sa se prabuseasca, cate sipci si cate tigle au fost carate cu carutele de acolo. Insa imaginea satului, departe de a fi dezolanta, te trimitea cu gandul la exodul nemaipomenit ce i-a facut pe localnici sa plece. Aveam impreisa ca asist la momentul biblic al fugii prin Sinai.
Numai nucii vigurosi si verzi erau arborii ce dominau catunul. Nu se mai distingeau cararile si drumul, dar privind de pe o colina din apropiere, il puteai banui cum fuse si se duse, gratios si exact curbat printre ziduri.
Acum cateva luni am scris, pe Blogary, o mica istorie, in care aminteam si de acel sat. Sper sa nu te superi ca o pun si aici:
O lume de-a-ndoaselea
Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.
Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.
Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.
Şi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne adusese, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.
Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.
Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985! ”
Hantzy, 26.11.2011,ora 8:00
Atunci cand nu mai aveam vreo speranta ca prietenul meu din hyperspatz, Hantzy ma va mai vizita ,uite ca vine si ,nu numai atat , dar imi si lasa un cadou la comment-uri. Mi-a prilejuit o mare surpriza - l-am banuit totdeauna a fi un om sensibil , onoarea de a-mi incredinta gandurile lui . Mutumesc, Hantzy ! Sa stii ca toate darurile primite de la prieteni,ocupa un loc f important in sufletul meu , asa ca locul ”cadoului” tau este aici si acum !
Monica,26.11.2011
”Am vazut odata un sat parasit. Nu stiu de cat timp fusese uitat intre maracini si urzici, cati sateni din apropiere si-au dosit in batatura uneltele lasate de saxonii plecati, nici cate caramizi au fost smulse zidurilor ce nu voiau inca sa se prabuseasca, cate sipci si cate tigle au fost carate cu carutele de acolo. Insa imaginea satului, departe de a fi dezolanta, te trimitea cu gandul la exodul nemaipomenit ce i-a facut pe localnici sa plece. Aveam impreisa ca asist la momentul biblic al fugii prin Sinai.
Numai nucii vigurosi si verzi erau arborii ce dominau catunul. Nu se mai distingeau cararile si drumul, dar privind de pe o colina din apropiere, il puteai banui cum fuse si se duse, gratios si exact curbat printre ziduri.
Acum cateva luni am scris, pe Blogary, o mica istorie, in care aminteam si de acel sat. Sper sa nu te superi ca o pun si aici:
O lume de-a-ndoaselea
Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.
Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.
Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.
Şi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne adusese, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.
Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.
Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985! ”
Hantzy, 26.11.2011,ora 8:00
joi, 13 ianuarie 2011
Tinutul Prosta
*** In antichitate chiar a existat un ţinut numit Prosta, căruia io i-am dedicat o fabulă aleasă de Esop pre versuri avepiste cu sirop de mură-n gură şi dulceaţă de cianură… Uite-o :
vrajitorul
pentru mg
Un vraci cetitor în stele umbla şi vrăjea în stânga şi-n dreapta, ba proorocindu-i unuia că-l va înşela nevasta – căci doar n-o să rămână castă ca proasta -, ba altuia că va muri într-o zi când nu va mai trăi şi basta, ceea ce-i lăsa pe tonţi cu gura căscată, grecii pricepând deîndată că înşişi zeii vorbesc prin gura vrăjitorului, bey tată, căci altfel cum de le ştie iel pe toate deodată, a ?? …, însă odată, pe când vrăjitoru nostru proorocea prin ţeara prostilor numită Prosta, normal, căzu într-un canal pe cât de adânc, pe-atât de fatal, şi se porni să strige ‘Help, help, frate prostal !’, deci într-un idiom neinteligibil pentru un prost mai dăstept, măcar, ci doar pentru un prost virtual Trecând pe-acolo un cetaţean local, care nu pricepea defel ce zice zăpăcitu din canal, îi zise : ‘Mhă, om sfânt, nu eşti tu ăla care ziceai că le ştii pe toate câte sunt pre pământ, plus pe toate care sunt mai sus de Prosta, adică în direcţia asta ?” – şi zicând vorbele cele, crezând că vrăjitoru nu-i pricepe spusele supergrele, prostovanu’ luă un pietroi şi-l aruncă spre stele. Iar după ce bolovanu căzu înapoi, şi tocmai în capu bietului vrăjitor ce se văicarea în noroi – şi care de fapt o cam mierlise -, cetăţeanu râse ca prostu şi conchise : ‘Vezi, mhă, ce sunt vrăjile tale ? Vise !’
Morala : când pretinzi că ghiceşti în stele, dar tu nu vezi ce e subt picerele tele, eşti ori pui de lele, ori debil la ment, ori poet eminent
vrajitorul
pentru mg
Un vraci cetitor în stele umbla şi vrăjea în stânga şi-n dreapta, ba proorocindu-i unuia că-l va înşela nevasta – căci doar n-o să rămână castă ca proasta -, ba altuia că va muri într-o zi când nu va mai trăi şi basta, ceea ce-i lăsa pe tonţi cu gura căscată, grecii pricepând deîndată că înşişi zeii vorbesc prin gura vrăjitorului, bey tată, căci altfel cum de le ştie iel pe toate deodată, a ?? …, însă odată, pe când vrăjitoru nostru proorocea prin ţeara prostilor numită Prosta, normal, căzu într-un canal pe cât de adânc, pe-atât de fatal, şi se porni să strige ‘Help, help, frate prostal !’, deci într-un idiom neinteligibil pentru un prost mai dăstept, măcar, ci doar pentru un prost virtual Trecând pe-acolo un cetaţean local, care nu pricepea defel ce zice zăpăcitu din canal, îi zise : ‘Mhă, om sfânt, nu eşti tu ăla care ziceai că le ştii pe toate câte sunt pre pământ, plus pe toate care sunt mai sus de Prosta, adică în direcţia asta ?” – şi zicând vorbele cele, crezând că vrăjitoru nu-i pricepe spusele supergrele, prostovanu’ luă un pietroi şi-l aruncă spre stele. Iar după ce bolovanu căzu înapoi, şi tocmai în capu bietului vrăjitor ce se văicarea în noroi – şi care de fapt o cam mierlise -, cetăţeanu râse ca prostu şi conchise : ‘Vezi, mhă, ce sunt vrăjile tale ? Vise !’
Morala : când pretinzi că ghiceşti în stele, dar tu nu vezi ce e subt picerele tele, eşti ori pui de lele, ori debil la ment, ori poet eminent
sâmbătă, 25 decembrie 2010
Ipoteza Kosmosului Germinativ
Preluare dupa Viorel Padina
25 decembrie 2010 — AVP
1.Fiul or Tatăl
Se spune că Newton avu revelaţia gravitaţiei universale atunci când îi căzu un măr în cap, producându-i un frumos cucui ! Or, bomba ce căzu peste mine, umplându-mă cu mărturia de faţă, fu chiar aşa: o pară mălăiaţă…!
O văzusem decuplându-se din constelaţia-i crengoasă, lansată într-un picaj burduhănos – tinzând potenţial spre un bang de arome – şi consumându-şi inerţia în clisa moale, de unde îşi înălţă sinapsa codiţei arămii, ca un index clamantis, spre zarea frunzarului de altădat’…
Biet pom şi nefericită poamă ! meditai îndurerat. Vai vouă, seminţelor, rădăcinelor, vaselor capilare, frunzelor şi florilor de păr mălăieţ ! Muncirăţi o vară-ntreagă ca să coaceţi fructu’, însă fiu’ vă părăsi, iar mâine, vai, şi el şi voi veţi putrezi…! Ce sens au toate astea…?
Eclesiastica-mi interogaţie îşi primi răspunsu estimp, când în locu unde plonjase para d’anţărţ – şi care îmi rămăsese întipărit în memorie, din pricina stress-ului enorm ce-mi inculcase –, remarcai bisericuţa oliv a unui păruţ incipient, aţinându-se gingaş alături de coroana bătrână, da’ încă demnă, a lui tătâne-su… Măi să fie ! îmi zâmbii în barbă. Din ceea ce părea să fie un iremediabil sfârşit – şi care mă umpluse de jale –, o luarăm de la capăt ? În loc ca „alfa” să se „omega “ – chiar aşa ! –, din „omega” se iţi „alfa” …?
Eu sunt Alfa şi Omega,Cel dintâi şi Cel de pe urmă,Începutu’ şi Sfârşitu’…!
Ei bine, unde întâlnisem alegaţia asta trufaşă…? În „Carte”…? Dar atunci, spuneţi-mi: acest alfa şi omega e, ca şi para-mi mălăiaţă, un fel de poamă, ce se însămânţează, plesneşte, încolţeşte, creşte, înfloreşte, leagă şi se coace punctual în stadiu-i „omega”, după care ciclu-i se reia ?
Ia să vedem : cine-i alfa („tatăl”), în cazu-mi ? E ADN-ul de păr mălăieţ, imbricat în fructu’-sămânţă. Da’ omega, stadiu’ final („fiul”), cine-i ? E tot ADN-ul de păr mălăieţ, reîncarnat în noul fruct… Prin urmare, „tatăl” perei mălăieţe e totodată şi „fiul” acesteia, şi viţăvercea…?
Cine M-a văzut pe Mine,A văzut pe Tatăl !Eu şi Tatăl una suntem !
zice chiar “fiul” sau “tatăl”… Să fie totu’ atât de simplu, D-zeule…??
2. Atomu’ Primitiv
Da’ haideţi să nu-i mai zicem tatăl nostru, ca popii, şi nici pară mălăiaţă, ca proştii, ci atomu’ primitiv, ca savantu’ Lemaitre, protopărintele teoriei Big-Bang-ului… (sămânţa de păr mălăieţ, de mai sus, să fie deci „atomu’ primitiv” al rozaceeii noastre, „alfa şi omega” Lumii de Pară…).
Lemaitre şi ucenicii săi ne învaţă că la momentu’ dat atomu’ primitiv a făcutără big-bang ! Ei, şi ?! An de an – în grădina lu’ Ion – au loc big-bang-uri cu duiumu’ ! Încolţesc – adicătelea ! – seminţele, zambilele, şteviile, ghimpii, cârciumăresele ! De miliarde de ani, tot big-bang-uri prin ghetsimani ! Iar dacă vreţi să ştiţi pe ce bază se petrec toate astea aflaţi că: ”după chipul şi asemanarea Mea”…
Precum în Cer,Aşa şi pe Pământ !
voila…!
3. Ce a fost “la început” ?
Zice Ioan :
La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântu’ era cu D-zeuŞi Cuvântu’ era D-zeu.Toate au fost făcute prin ElŞi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut făra El.
Hagiografii spun că moşu’ din Patmos n-avea de unde să cunoască dogma de mai sus, decât de la cunoştinţa sa din ceruri, da…?
Însă io, carele n-am nici un sfânt în neam, o să-mi permit să fac ceva cu faimosu’ pasaj şi anume o să-l aplic la fondu’ chestiei părului mălăieţ (& Atomului…).
Voi presupune aşadar că în kosmos nu s-ar găsi absolut decât păru-mi mălăieţ şi voi deduce că ăsta ar fi tot kosmosu’…, nu…?
Voi încerca acum să aflu care ar fi logosu’, în cazul de faţă, cuvântu’, cum ar veni, ce exprimă adevăru’…
Văzurăm mai înainte că „tatăl” părului mălăieţ e sâmburu’ , care totodată e şi „fiul” ciclului reproductiv curent – reluare a celui anterior – şi aşa mai departe…
Mutatis mutandis, avem:
La început a fost sâmburu’ de păr mălăieţ,Şi sâmburu’ era cu păru’ mălăieţŞi sâmburu’ era păru’ mălăieţ…Toate ale părului mălăieţAu fost făcute prin el – prin sâmburŞi nimic din ce a fost făcut în păru’ mălăieţN-a fost făcut fără el – fără sâmbur…
sau, în cestălalt caz:
La început a fost atomu’ primitiv,Şi atomu’ era cu kosmosu’Şi atomu’ era kosmosu’.Toate ale kosmosului au fost făcute prin el – prin atomŞi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut fără el …
Ştiu, e greu de crezut că dintr-un simplu atom sau cuvânt – fie el şi primitiv – se născu totu’…! Oricât de formidabil ar fi fostără big bang-ul, parcă totuşi totu’ ăsta e prea de tot, mult prea im-mensus, bre!… Însă vă-ntreb: v-aţi fi putut închipui (dacă n-aţi fi ştiut de la şcoală!) că din minuscula sămânţă de sequoia explodează ditamai arboru’ ? Sau că din două ouşoare creţe şi-ale mumei ovuleţe irumpseşi însuţi tu, mărite cetitor…?
O să-mi spuneţi că enormu’ sequoia nu rezultă, până la urmă, doar din fâşneaţa-i sămânţă, ci din pământ, apă, aer, foc şi timp… Dar, stimaţilor, dacă inseminăm – e.g. – o boabă de sequoia şi una, şi mai prichindeaţă, de mei, riguros în acelaşi sol, adăpat de aceeaşi pânză freatică etc., dintr-un rod va ieşi, totuşi, sequoia, iar din celălalt, totuşi, mei…! Păi, de ce credeaţi dvs că plopu’ nu face pere şi răchita micşunele, a…?!
4. Cum se face că am redescoperit Ou’ !
Tocmai eram pe cale a mă presuriza ca broasca lu’ La Fontaine, cu avatarele ce ar fi decurs de aci, ale faraonului Tla-la-la, când un amic cărturar cârtitor îmi atrase atenţia, după ce parcurse cap-urile-mi anterioare, că am redescoperit Ou‘…!
Amicu’ îmi puse în faţă – cu un rictus definitiv – un fragment din Mahabharata, explicându-mi că e vorba de ceva mai protocronic şi ca protopopu’ din Patmos…!
Cam aşa:
Pe când Fiinţă nu era, nici Nefiinţă,Exista totuşi Ou’ Primordial,Mahavydia,Sămânţă a tot ce va fi fost fiind ori fi-va…În El nu era decât Lumină,Adica sublimu’ şi inimaginabilu’ Brahma,Cauză a Totului…La urmă de tot,Totu’ se va reaşezaÎn supa Oului Dintâi,Când după ce se va consuma toată Yuga lu’Brahma,Totul se va sfârşi…După care Totu’ va renaşte,La începutul următoarei Yugaşi aşa mai departe…!
După ce îmi reveni graiu’ – căci chestia mă înlemnise de-a binelea! – îi zisei amicului: şi totuşi, belfere, ai putea să-mi spui care-i trăsura de deosebire dintre Ou’ lu’ Brahma, al lui Ioan, al lui Lemaitre şi Para-mi mălăiaţă…?
Şi văzând că ăla se uită la mine ca la Nr.9, scrisei:
5. Deosebirile
Ca să conceapă – în fundu’ Asiilor – Ou’ Primordial, omu’ indic desfăşură geniu-i mahabharatu’, da…?
Naşterea Cuvântului – a Oului Informatic, cum ar veni – în capu’ Evanghelistului nr.4 fu, la rându-i, dictatu’ lu’ însuşi D-zeu, nu…?
Cât despre figura Oului-Cuvântului-Atomului enunţat de Lemaitre, aci lucrară, pe lângă sinapsele magice ce îl legau pe Maestru de Maeştrii săi, faptele Ucenicilor întru Ştiinţă, care emanară un nor de vreo 400 formule hipersofisticate, ce abia reuşiră să acopere un sfârc, acolo, din polu’ Singularităţii ăsteia primitive…
Or, mie ce-mi trebui, în lipsa harurilor de mai sus, spre a-mi lansa prezenta, fratre…? O simplă limbă mălăiaţă şi biata-mi peană cântăreaţă, vai, vai…
Să fi sosit oare timpu’ – despre care scrie în sulu Cărţii !!– ca pecetluitele taine să fie dezvăluite până şi puicusorilor…?!
Pricepeţi voi, hic et nunc, că Alfa & Omega era disimulat, încă de la Big Bangu-i, subt moaca Softului Primordial şi că story-ul Tainei Tainelor poate fi ştanţat de-acu’ până şi pe hardu’ copilaşilor…?
6. Acordurile
D’acord cu maitre Lemaitre cum că în punctu’ Alfa a existat o singularitate fizic indescriptibilă – „Atomu’ Primitiv” –, în care se înghesuia, amarnic, totu’…
De acord şi cu Sânioan, când zice că „la început a fost Cuvântu”, care „era cu D-zeu”, adicătelea „era D-zeu”…
Da’ Cine sau Ce era Dumnezeu-Cuvântu’ ăsta, bre…?! Era materia Atomului Primitiv, totu’, sau ce…?!
– Cine sau ce a fost „la începutu” părului mălăieţ ? – A fost ou’ or’ cuvântu’ or’ atomu’ primitiv al părului mălăieţ, sâmburu’ de păr mălăieţ !
– Da’ de ce acestui sâmbur i se spune de păr (după orice IRSOP) şi nu, vorba ceea, de plop ?
– Fiindcă plopu’ nu face pere şi răchita micşunele !
– Şi de ce nu ?! De ce nu zboară porcu’ şi de ce nu se moscoveşte newyorku’ ? Ce deosebire e, la urma urmei, între materia oului părului şi materia oului vărului ?
– „Materia” e totuna ! Doar softu o animă într-un sens sau altul, adicătelea:
Tatăl (softu…) Meu este Duh,Carnea (materia… ) nu foloseşte la nimic !Duhul (softu…) este Cel care dă Viaţă !
Şi deci a fost aşa… ?? :
În im-mensu’ hard al Atomului Primitiv fu scris softu’ „Cartea Vieţii”, alias „Cuvântu”, care „era cu Dumnezeu”, adicătelea „era Dumnezeu”…?
Toate au fost făcute prin El,Şi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut fără El …?!
Dar, bey, softu’ părului cel mălăieţ e, în ADN-ul & ARN-ul nucleotidelor sale din capătu’ unghiului, material !… Înseamnă oare că şi talpa cerurilor – tata cuvântu’ – e la fel…?! Şi nu cumva ar trebui – D-zeule! – să-l şi vedem, pitulat în spirala Andromedei ori în coama Casiopeeii…?!
Să ne întrebăm totuşi unde e softu părului mălăieţ, după ce sâmburu-i a încolţit, explodat, bigbangat, da’ fiu’ încă n-a ajuns să facă rod şi să se coacă ! De săpăm în punctu’ alfa (la rădăcină), nu-l găsim, pe crengi încă nu-l aflăm! Până păru’ nu-şi consumă tot ciclu’ şi nu se omega, ne vom pune pofta-n cui…? Pe altă parte, observăm minunându-ne cum gingaşu’ păruţ se dezvoltă pe zi ce trece, creşte, devine păr în toată regula, se deplasează spre roşu – asemenea fratelui său mai mare, universu expansiv, chiar aşa… –, fără a se abate nici un pic de la scrisa-i de „păr”, – al părului ăl bătrân, al părului părului ăl bătrân, al părului părului părului ăl bătrân…! Fiu’ nu deviază nici măcar cu o frunză din calea-i, ştie prea bine ce are de făcut, el este cel-trimis-de-tatăl, dar tatăl – ăl bătrân ! – unde e…?
Şi fiindcă nu putem crede că cel-ce-este a datără, Doamne iartă-mă, ortu’ popii, nu ne rămâne decât să-l citim secvenţial: la germene, la rădăcină, în tulpină, în flori, în fruct, în fine…
Chestia e: unde / când îl vom revedea in integrum…? În ou ’ (”fiul”) omului, ori în ou ’ omega, în atomu ’ ce se va reculege la sfârşitu’ lumii…?
Om muri şi om…ega ?
7. Addenda la falsu’ savant
I. Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez (Ioan, 5, 17).
II. Adevărat vă spun că Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând (Ioan, 5,19).
III. Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi ; fiindcă nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan, 5, 30).
IV. M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan, 6, 38).
V. De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe ? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan, 14, 9).
VI. Nu crezi că sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine şi că El face aceste Lucrări ? (Ioan, 14, 10).
VII. V-am spus toate acestea în parabole. Vine însă ceasul când vă voi vorbi pe faţă despre Tatăl (Ioan, 16, 25).
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
NA: Ipoteza KG a fost publicata pentru prima oara in “Calende”, 1994 (cu supratitlul: “Convins ca a decriptat Taina Tainelor, poetu’ Viorel Padina va propune:”) si reluata – intr-o versiune usor revizuita – tot in “Calende”, in 2002. Iar apoi in Hyperspatz, pe unde s-a nimerit…
25 decembrie 2010 — AVP
1.Fiul or Tatăl
Se spune că Newton avu revelaţia gravitaţiei universale atunci când îi căzu un măr în cap, producându-i un frumos cucui ! Or, bomba ce căzu peste mine, umplându-mă cu mărturia de faţă, fu chiar aşa: o pară mălăiaţă…!
O văzusem decuplându-se din constelaţia-i crengoasă, lansată într-un picaj burduhănos – tinzând potenţial spre un bang de arome – şi consumându-şi inerţia în clisa moale, de unde îşi înălţă sinapsa codiţei arămii, ca un index clamantis, spre zarea frunzarului de altădat’…
Biet pom şi nefericită poamă ! meditai îndurerat. Vai vouă, seminţelor, rădăcinelor, vaselor capilare, frunzelor şi florilor de păr mălăieţ ! Muncirăţi o vară-ntreagă ca să coaceţi fructu’, însă fiu’ vă părăsi, iar mâine, vai, şi el şi voi veţi putrezi…! Ce sens au toate astea…?
Eclesiastica-mi interogaţie îşi primi răspunsu estimp, când în locu unde plonjase para d’anţărţ – şi care îmi rămăsese întipărit în memorie, din pricina stress-ului enorm ce-mi inculcase –, remarcai bisericuţa oliv a unui păruţ incipient, aţinându-se gingaş alături de coroana bătrână, da’ încă demnă, a lui tătâne-su… Măi să fie ! îmi zâmbii în barbă. Din ceea ce părea să fie un iremediabil sfârşit – şi care mă umpluse de jale –, o luarăm de la capăt ? În loc ca „alfa” să se „omega “ – chiar aşa ! –, din „omega” se iţi „alfa” …?
Eu sunt Alfa şi Omega,Cel dintâi şi Cel de pe urmă,Începutu’ şi Sfârşitu’…!
Ei bine, unde întâlnisem alegaţia asta trufaşă…? În „Carte”…? Dar atunci, spuneţi-mi: acest alfa şi omega e, ca şi para-mi mălăiaţă, un fel de poamă, ce se însămânţează, plesneşte, încolţeşte, creşte, înfloreşte, leagă şi se coace punctual în stadiu-i „omega”, după care ciclu-i se reia ?
Ia să vedem : cine-i alfa („tatăl”), în cazu-mi ? E ADN-ul de păr mălăieţ, imbricat în fructu’-sămânţă. Da’ omega, stadiu’ final („fiul”), cine-i ? E tot ADN-ul de păr mălăieţ, reîncarnat în noul fruct… Prin urmare, „tatăl” perei mălăieţe e totodată şi „fiul” acesteia, şi viţăvercea…?
Cine M-a văzut pe Mine,A văzut pe Tatăl !Eu şi Tatăl una suntem !
zice chiar “fiul” sau “tatăl”… Să fie totu’ atât de simplu, D-zeule…??
2. Atomu’ Primitiv
Da’ haideţi să nu-i mai zicem tatăl nostru, ca popii, şi nici pară mălăiaţă, ca proştii, ci atomu’ primitiv, ca savantu’ Lemaitre, protopărintele teoriei Big-Bang-ului… (sămânţa de păr mălăieţ, de mai sus, să fie deci „atomu’ primitiv” al rozaceeii noastre, „alfa şi omega” Lumii de Pară…).
Lemaitre şi ucenicii săi ne învaţă că la momentu’ dat atomu’ primitiv a făcutără big-bang ! Ei, şi ?! An de an – în grădina lu’ Ion – au loc big-bang-uri cu duiumu’ ! Încolţesc – adicătelea ! – seminţele, zambilele, şteviile, ghimpii, cârciumăresele ! De miliarde de ani, tot big-bang-uri prin ghetsimani ! Iar dacă vreţi să ştiţi pe ce bază se petrec toate astea aflaţi că: ”după chipul şi asemanarea Mea”…
Precum în Cer,Aşa şi pe Pământ !
voila…!
3. Ce a fost “la început” ?
Zice Ioan :
La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântu’ era cu D-zeuŞi Cuvântu’ era D-zeu.Toate au fost făcute prin ElŞi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut făra El.
Hagiografii spun că moşu’ din Patmos n-avea de unde să cunoască dogma de mai sus, decât de la cunoştinţa sa din ceruri, da…?
Însă io, carele n-am nici un sfânt în neam, o să-mi permit să fac ceva cu faimosu’ pasaj şi anume o să-l aplic la fondu’ chestiei părului mălăieţ (& Atomului…).
Voi presupune aşadar că în kosmos nu s-ar găsi absolut decât păru-mi mălăieţ şi voi deduce că ăsta ar fi tot kosmosu’…, nu…?
Voi încerca acum să aflu care ar fi logosu’, în cazul de faţă, cuvântu’, cum ar veni, ce exprimă adevăru’…
Văzurăm mai înainte că „tatăl” părului mălăieţ e sâmburu’ , care totodată e şi „fiul” ciclului reproductiv curent – reluare a celui anterior – şi aşa mai departe…
Mutatis mutandis, avem:
La început a fost sâmburu’ de păr mălăieţ,Şi sâmburu’ era cu păru’ mălăieţŞi sâmburu’ era păru’ mălăieţ…Toate ale părului mălăieţAu fost făcute prin el – prin sâmburŞi nimic din ce a fost făcut în păru’ mălăieţN-a fost făcut fără el – fără sâmbur…
sau, în cestălalt caz:
La început a fost atomu’ primitiv,Şi atomu’ era cu kosmosu’Şi atomu’ era kosmosu’.Toate ale kosmosului au fost făcute prin el – prin atomŞi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut fără el …
Ştiu, e greu de crezut că dintr-un simplu atom sau cuvânt – fie el şi primitiv – se născu totu’…! Oricât de formidabil ar fi fostără big bang-ul, parcă totuşi totu’ ăsta e prea de tot, mult prea im-mensus, bre!… Însă vă-ntreb: v-aţi fi putut închipui (dacă n-aţi fi ştiut de la şcoală!) că din minuscula sămânţă de sequoia explodează ditamai arboru’ ? Sau că din două ouşoare creţe şi-ale mumei ovuleţe irumpseşi însuţi tu, mărite cetitor…?
O să-mi spuneţi că enormu’ sequoia nu rezultă, până la urmă, doar din fâşneaţa-i sămânţă, ci din pământ, apă, aer, foc şi timp… Dar, stimaţilor, dacă inseminăm – e.g. – o boabă de sequoia şi una, şi mai prichindeaţă, de mei, riguros în acelaşi sol, adăpat de aceeaşi pânză freatică etc., dintr-un rod va ieşi, totuşi, sequoia, iar din celălalt, totuşi, mei…! Păi, de ce credeaţi dvs că plopu’ nu face pere şi răchita micşunele, a…?!
4. Cum se face că am redescoperit Ou’ !
Tocmai eram pe cale a mă presuriza ca broasca lu’ La Fontaine, cu avatarele ce ar fi decurs de aci, ale faraonului Tla-la-la, când un amic cărturar cârtitor îmi atrase atenţia, după ce parcurse cap-urile-mi anterioare, că am redescoperit Ou‘…!
Amicu’ îmi puse în faţă – cu un rictus definitiv – un fragment din Mahabharata, explicându-mi că e vorba de ceva mai protocronic şi ca protopopu’ din Patmos…!
Cam aşa:
Pe când Fiinţă nu era, nici Nefiinţă,Exista totuşi Ou’ Primordial,Mahavydia,Sămânţă a tot ce va fi fost fiind ori fi-va…În El nu era decât Lumină,Adica sublimu’ şi inimaginabilu’ Brahma,Cauză a Totului…La urmă de tot,Totu’ se va reaşezaÎn supa Oului Dintâi,Când după ce se va consuma toată Yuga lu’Brahma,Totul se va sfârşi…După care Totu’ va renaşte,La începutul următoarei Yugaşi aşa mai departe…!
După ce îmi reveni graiu’ – căci chestia mă înlemnise de-a binelea! – îi zisei amicului: şi totuşi, belfere, ai putea să-mi spui care-i trăsura de deosebire dintre Ou’ lu’ Brahma, al lui Ioan, al lui Lemaitre şi Para-mi mălăiaţă…?
Şi văzând că ăla se uită la mine ca la Nr.9, scrisei:
5. Deosebirile
Ca să conceapă – în fundu’ Asiilor – Ou’ Primordial, omu’ indic desfăşură geniu-i mahabharatu’, da…?
Naşterea Cuvântului – a Oului Informatic, cum ar veni – în capu’ Evanghelistului nr.4 fu, la rându-i, dictatu’ lu’ însuşi D-zeu, nu…?
Cât despre figura Oului-Cuvântului-Atomului enunţat de Lemaitre, aci lucrară, pe lângă sinapsele magice ce îl legau pe Maestru de Maeştrii săi, faptele Ucenicilor întru Ştiinţă, care emanară un nor de vreo 400 formule hipersofisticate, ce abia reuşiră să acopere un sfârc, acolo, din polu’ Singularităţii ăsteia primitive…
Or, mie ce-mi trebui, în lipsa harurilor de mai sus, spre a-mi lansa prezenta, fratre…? O simplă limbă mălăiaţă şi biata-mi peană cântăreaţă, vai, vai…
Să fi sosit oare timpu’ – despre care scrie în sulu Cărţii !!– ca pecetluitele taine să fie dezvăluite până şi puicusorilor…?!
Pricepeţi voi, hic et nunc, că Alfa & Omega era disimulat, încă de la Big Bangu-i, subt moaca Softului Primordial şi că story-ul Tainei Tainelor poate fi ştanţat de-acu’ până şi pe hardu’ copilaşilor…?
6. Acordurile
D’acord cu maitre Lemaitre cum că în punctu’ Alfa a existat o singularitate fizic indescriptibilă – „Atomu’ Primitiv” –, în care se înghesuia, amarnic, totu’…
De acord şi cu Sânioan, când zice că „la început a fost Cuvântu”, care „era cu D-zeu”, adicătelea „era D-zeu”…
Da’ Cine sau Ce era Dumnezeu-Cuvântu’ ăsta, bre…?! Era materia Atomului Primitiv, totu’, sau ce…?!
– Cine sau ce a fost „la începutu” părului mălăieţ ? – A fost ou’ or’ cuvântu’ or’ atomu’ primitiv al părului mălăieţ, sâmburu’ de păr mălăieţ !
– Da’ de ce acestui sâmbur i se spune de păr (după orice IRSOP) şi nu, vorba ceea, de plop ?
– Fiindcă plopu’ nu face pere şi răchita micşunele !
– Şi de ce nu ?! De ce nu zboară porcu’ şi de ce nu se moscoveşte newyorku’ ? Ce deosebire e, la urma urmei, între materia oului părului şi materia oului vărului ?
– „Materia” e totuna ! Doar softu o animă într-un sens sau altul, adicătelea:
Tatăl (softu…) Meu este Duh,Carnea (materia… ) nu foloseşte la nimic !Duhul (softu…) este Cel care dă Viaţă !
Şi deci a fost aşa… ?? :
În im-mensu’ hard al Atomului Primitiv fu scris softu’ „Cartea Vieţii”, alias „Cuvântu”, care „era cu Dumnezeu”, adicătelea „era Dumnezeu”…?
Toate au fost făcute prin El,Şi nimic din ce a fost făcutN-a fost făcut fără El …?!
Dar, bey, softu’ părului cel mălăieţ e, în ADN-ul & ARN-ul nucleotidelor sale din capătu’ unghiului, material !… Înseamnă oare că şi talpa cerurilor – tata cuvântu’ – e la fel…?! Şi nu cumva ar trebui – D-zeule! – să-l şi vedem, pitulat în spirala Andromedei ori în coama Casiopeeii…?!
Să ne întrebăm totuşi unde e softu părului mălăieţ, după ce sâmburu-i a încolţit, explodat, bigbangat, da’ fiu’ încă n-a ajuns să facă rod şi să se coacă ! De săpăm în punctu’ alfa (la rădăcină), nu-l găsim, pe crengi încă nu-l aflăm! Până păru’ nu-şi consumă tot ciclu’ şi nu se omega, ne vom pune pofta-n cui…? Pe altă parte, observăm minunându-ne cum gingaşu’ păruţ se dezvoltă pe zi ce trece, creşte, devine păr în toată regula, se deplasează spre roşu – asemenea fratelui său mai mare, universu expansiv, chiar aşa… –, fără a se abate nici un pic de la scrisa-i de „păr”, – al părului ăl bătrân, al părului părului ăl bătrân, al părului părului părului ăl bătrân…! Fiu’ nu deviază nici măcar cu o frunză din calea-i, ştie prea bine ce are de făcut, el este cel-trimis-de-tatăl, dar tatăl – ăl bătrân ! – unde e…?
Şi fiindcă nu putem crede că cel-ce-este a datără, Doamne iartă-mă, ortu’ popii, nu ne rămâne decât să-l citim secvenţial: la germene, la rădăcină, în tulpină, în flori, în fruct, în fine…
Chestia e: unde / când îl vom revedea in integrum…? În ou ’ (”fiul”) omului, ori în ou ’ omega, în atomu ’ ce se va reculege la sfârşitu’ lumii…?
Om muri şi om…ega ?
7. Addenda la falsu’ savant
I. Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez (Ioan, 5, 17).
II. Adevărat vă spun că Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând (Ioan, 5,19).
III. Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi ; fiindcă nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan, 5, 30).
IV. M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan, 6, 38).
V. De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe ? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan, 14, 9).
VI. Nu crezi că sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine şi că El face aceste Lucrări ? (Ioan, 14, 10).
VII. V-am spus toate acestea în parabole. Vine însă ceasul când vă voi vorbi pe faţă despre Tatăl (Ioan, 16, 25).
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
NA: Ipoteza KG a fost publicata pentru prima oara in “Calende”, 1994 (cu supratitlul: “Convins ca a decriptat Taina Tainelor, poetu’ Viorel Padina va propune:”) si reluata – intr-o versiune usor revizuita – tot in “Calende”, in 2002. Iar apoi in Hyperspatz, pe unde s-a nimerit…
Planeta-Ou (5)
Cantul V
Când studiază filogeneza or creanga suitoare a omului (plecată hăt cândva din poala eukaryotii), savanţii nu socotesc indivizii (care se nasc într-o bună zi şi pier într-o altă zi...), ci specia, deci sigma indivizilor muritori, de la primul patriarh din neamul strămoşilor (să zicem omul-maimuţă al hominizilor) şi până la veriga dinspre regnul următor... Indiferent că este o furnicuţă din specia termitelor sau tamba din neamul primatelor or Christ, blândul fiu al omului, n-aşa?, individul nu e decât o hypostază temporară şi strict locală din specia sa, având o 'memorie' specială, păi cum drea', compusă mai întâi din instinctele ce-l fac să funcţioneze riguros ca o navetă spaţială, apoi din scoarţa cerebrală, ce-i umflă fruntea ca o gingaşă piatră tombală, din ce în ce mai densă şi mai circumvoluţională, aşezată preste veriga dispre specia înrudită anterioară, însă individu human mai e alcătuit şi dintr-o memorie strict personală, tradusă prin impresiile din prima secunda de trezie şi până la moartea pe care fiecare o doreşte cât mai târzie, a amintirilor şi-a celorlalte senzaţii de fundamentală bucurie, care fac din infinita copilărie, e.g., o divină feerie, iar din viaţa omului o nemaipomenit de gustoasă felie, n-aşa...?
Şi deci iată că s-ar putea ca moartea să nu fie decât o iluzie naşparlie, a...? Atâta timp cât există specia, din care tu nu eşti decât o părticea, o hologramă minusculă, ce reflectă întreaga umanitate - exempli gratia - în conştiinţa sa, conştiinţă substituibilă oricând cu oricare alta din altă rasă, neam, sex, look or loc, dar în esenţă tot din soiu oamenilor, cu mai mult sau mai puţin destin sau noroc, moartea nu e decât jmekeria prin care corpu speciei omeneşti integral evoluează pe-al viitorului deal, punctat cu aur şi busuioc virtual, n-aşa? spre omega din amontele aval şi-n acelaşi fatal limitat areal... Moartea e înscrisă în codul genetic al omului precum softul somnului, al amorului, al vorbitorului, al băutorului de apă sau al încheieturii pumnului agricultorului mânuitor de sapă, să zicem, fiind mecanizmu absolut normal prin care specia îşi scoate din funcţiune un individ uzat de timpul ce-a trecut preste el ca un taifun tropical peste o frunzuliţă de arţar sau ca un furnal turnat brusc preste cubuleţu de gheaţă dintr-un pahar, spre a face loc unuia quasi-identic, însă proaspăt ca un ou dintr-un novissim cuibar, căci în caz contrar - adicătelea presupunând o fiinţă născută într-un mediu ideal -, a muri ar fi şi absurd, şi trist, şi-n zadar... De-un paregzamplu, dacă resursele din care subzistă specia noastră ar fi fost nelimitate, iar planeta albastră s-ar fi extins de la Gura Padinii până la Marte, compusă fiind din magmă grasă, cu toate elementele din tabela lu Mendeleev pe masă, giganţii ce-ar fi existat pe ea n-ar mai fi avut decât hăt târziu parte de moarte, locuind în miriade de oraşe & sate, ca cucuruzu codrilor de numeroşi, şi-n viaţă toţi : cu moşi, strămoşi, căţei, purcei, nepoţi, netoţi...; dar fiindcă suntem aciuaţi care la poalele munţilor Balkano-Carpaţi, care în Alpi, în Hymalaia, Urali sau Anzi, iar ăştia oricât ar fi ei de munţi înalţi, picior de plai, gură de rai etc., sunt fatal limitaţi, vai, nu puteam rămâne veşnic în tzeara tinereţii fără bătrâneţe şi-a vieţii fără de moarte decât dacă Terra s-ar lărgi, cum spuneam, preste poate, iar chestia cu trestia s-ar fi întâmplat începând nu de ieri-alaltărea, ci baremi de la maika eukaryota încoa'... Că moartea nu e decât o jmekerie prin care specia se perpetuează pre pământ până îşi epuizează softu' or duhu' sfânt, se-arată şi prin naşterea & evoluţia puiului de om, aşa-zicând... În primul rând, noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cozmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nemica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hyperlină, de fapt, a big-bangului d'anta', fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală, iar înainte ca secvenţa asta să se fi finit, omul nostru fie că s-a şi înmulţit, croindu-şi "carne din carnea sa", asigurându-se astfel pentru posteritatea ce va urma, fie va crea altceva care va augmenta specia or cultura umană cumva, dar asta e deja altă poveste, voila... Şi deci când va fi să-nchid ochii, cum ar veni, care-i problema, din moment ce voi reînvia instantaneu prin fiul or fiica mea, prin nepoţi şi strănepoţi, prin neamul meu cel rumânesc or patria de heroi & hoţi, prin omenirea din care ne tragem toţi, prin opera-mi de cuvinte potrivito-nestemate, carne din carnea ingeniului meu, care se va adăuga la templatele din empireu, iar dacă şi astea ar dispărea, doamne fereşte, în hău, aş învia prin tatăl, fiul şi semenul meu, Dl Zeu, aloo, n-aşa...?
Sigur, mi-aţi putea ricana - şi presupun c-aţi făcut-o deja - că prea-l nivelez pe bietu om, drea', prea subliniez că dacă n-ar egzista specia sau turma homu nostru n-ar fi nemica, precum pietricica, furnica sau păsărica şi nu s-ar mai restaura sau învia nici atâtica, pe lumea ailaltă, a sfinţilor şi drepţilor despre care tradiţia ne pomeneşte de când tica... Adicătelea ce, bey, îmi veţi striga, să nu mai fiu al mamei puişor drag & rar, făcut dup-al tăticutzului tipar, ci al unei entităţi din terţiar, al turmei cu destin gregar, dacă nu cumva chiar al monstruosului atom primar...? Să nu mă mai mândresc cu neamu cel nobil, puternic or bogat al meu, deosebit de neamu de traistă al tău...? Să nu mai egziste vlădică şi opincă, stăpân şi vasal, preşedinte şi funcţionar, proşti şi deştepţi, fericiţi şi nefelixiţi, om bogat, om sărac, vesel şi posac, angel şi drac, iar totul să se reduca la un didiloi animat precum un papiţoi cu arc, mişcându-se ca şi cum ar fi, ar trăi şi-ar iubi, ar face ski & poesii, ar spune numai aiureli şi prostii şi-n fine ar pieri ca o oarecare pasăre colibri şi-ar putrezi, s-ar face praf şi pulbere şi s-ar duce pe pustii, ca şi cum niciodată n-ar fi fost pe-aci...? Ubi sunt - aşa cum îmi strigam io însumi mai alaltărea... mămica, tăticu, marele, maica-mare, frăţiorul adorat, martorii vieţii mele din leatu copilăriei cel mai minunat ce-a existat vreodat, prietenii, neamurile şi vecinii care-n cimitir păreau pe mama s-o fi înconjurat cu crucile lor de piatră ieftină sau de lemn cariat, ca nişte braţe ieşite din pământu uscat ca s-o întâmpine pe draga lor Paulina, ca semn că n-o vor fi uitat, n-aşa...?, întrebându-mă îngrozit dintr-odat' dacă scumpii mei au existat cu-adevarat sau ba ... ,ori dacă vor mai exista, acum sau niciodată, în raiu' pe care-l râvnim pân' la moarte, în promisa Hyperrealitate...? Ce e cu fiinţişoarele astea, care după ce-şi trăiesc vieţişoara rând pe rând dispar în gând şi ne lasă uluiţi ori plângând, până când şi noi vom fiinţa doar în pomenirea celor care încă mai sunt, iar alţii poate nici atât, n-aşa?, căci p-ăştia nici crucea de la capu lor n-o să-i mai ştie, helas, fiindcă va dispărea şi NI KA scrijelit pe ea, ce să mai vbim de fiinţele de subt neamu omenesc, pe care chiar înainte de a le ronţăi viermii din groapa lor, le ronţăim noi, cuminţenia pământului, de zor, n-aşa...? Ce e cu figurile astea din mediu' înconjurător, care unele se mişcă pe picioarele lor până mor şi lasă mulţime de urmaşi ca un nor, oare ce se petrece în fond şi la urma urmelor în acest colţişor de univers, unde par a se fi concentrat 99% din entităţile pe care întreg Kosmosu le-a generat după ce-a bing-bangat şi a-nceput să se umfle ca un balon, aruncând pe hypersfera-i precum un tun henorm galaxii după galaxii şi nebuloase după nebuloase, care de care mai grandioase, globuloase şi spiralate, dar care nu cuprind în magma lor decât o mână de elemente chimice cât de cât diferenţiate, ce-ncap toate într-un tabel nici cât templatele unui amărât blogşor, pe când pe planeta albastră, asta a noastră, doar cât un fir de nisip sau un micron, faţă de primitivu atom, mişună deja miriade şi miriade de fiinţe ce se deosebesc între ele prin nume, genotip, memorie şi identitate şi care par cu toate a se zbate, parcă mânate din spate de un ciclon uriaş ce vine din immensitate, din etate cosmică în altă etate, ca să urce-n final pe troficu tron nobilu fiu de om, a...?
Planeta -Ou (4)
Cantul IV
Dar ia să vedem, frăţioare: ce forme în definitiv – cum ar fi zis Stagiritul în peripatetica-i primblare -, ce ceruri ori cercuri de pe Hypersfera crescândă ca o beşică umflătoare născuse unda bing-bangatoare, în spaţiu-timpul extins de la explozia germinatoare şi până la evva-eukaryota, deci până la mama vieţii animale, apărută pe planeta a 3-a de subt soarele-clocitoare, la muuulţi ani după ce big-bang-ul se pierduse în zare…? La aşa forţă împingătoare-creatoare şi la anii lumină ce se consumaseră deja, te-ai aştepta ca răspunsul nici să nu se poată scrie & pronunţa…! Şi totuşi, mey, formele sau calităţile generate de evoluţia suitoare de la nimicul din secunda bubuitoare spre hypostazele kosmice următoare nu depăşeau numărul elementelor din tabela lu Mendeleev decât cu trei, iar acestea erau: eukaryota, bacteria şi archaea, mey… F. derizoriu, n-aşa…?, dar asta e situaţia : deşi galaxiile din fontana spaţiu-timp nici nu se pot număra, darmite stelele, n-aşa?, s-a stabilit cu certitudine că astrele, oriunde s-ar afla, sunt alcătuite din exact aceleaşi elemente anorganice ca şi planeţica noa’, însă eukaryote, bacterii şi archaee ca la mama acas’ n-a mai zărit nicăieri, nimerea, în hyperspas’…
Şi deci e limpede că prin jur, pe-acilea, s-a întâmplat ceva… O banală stea, cum sunt miriade de miriade în hyperspa’ (alcătuite din hydrogen făcut ghemotoc, care pe măsură ce fuzionează prin foc transgresează-n heliu’ stelelor fără noroc…) a devenit o clocitoare sadea pentru un ovuleţ albastru rupt chiar din ea, întărit, răcit şi dat mai la o parte, cumva, ovuleţ pe care la momentu’ dat (vezi că n-am zis ordonat…? ) s-a ivit un eon absolutamente ciudat, capabil să se autoguverneze şi autogenereze totodat, care de-atunci creşte, creşte, creşte, părând că nu se mai opreşte, procreind milioane şi milioane de forme a căror diversitate te uluieşte şi care sunt tot atâtea ceruri pe hypersfera germinativă, fireşte, pornind, să zicem, de la protozoarele lu peşte, alcătuite dintr-o singură celulă ce abia-abia clipoceşte şi strecurându-se apoi hoţeşte, prin găurile de vierme or verigile dintre specii, bunăoară, spre specia or forma superioară, în vreme ce spiţa veche e lăsată în pace – cică – să moară ori să trăiască doar spre a fi păpată/ decimată – după caz, naz şi praz – de seminţia superioară or rasa de baz, până o expia sau o dispărea şi asta, cel puţin de necaz, n-aşa? fără şansa de a mai sui vreodată spre treapta, specia, forma, sămânţa sau regnu ce va urma, aiasta fiind moartea a doua , a speciei sau a regnului, helas, tăierea punţilor spre altceva sau altcineva or pierderea definitivă a speranţei că specia sau forma respectivă va mai putea învia vreodată, abandonată fiind irevocabil, iată, în iadu formelor or speciilor ce-au fost odată ca niciodată… Să nu ne-amăgim când vedem că pe Pământ trăiesc deodată (de pildă într-o rezervaţie bogată sau într-o regiune binecuvântată) toate speciile care par să fi existat, începând de la microbu pătat sau puricile lat şi până la o gazelă, o crocodiliţă, o girafă sau o fată cu păr de aur şi funduleţ minunat… ; căci dintre toate fiinţele de-aci doar una poartă în ea firul roşu al vieţii, mey copii, deci şansa de a urca spre cerurile următoare, şi mai vii, în vreme ce toate celelalte specii servesc de mâncare, de ambianţă sau de pură-ncântare / întâmplare pentru singura formă suitoare spre hypostazele Vieţii viitoare, fiind rămase acolo unde le-a apucat moartea a doua pe fiecare, în epocile corespunzătoare de dinainte de istoria omului, singura încă suitoare… Numai în mod aparent, aloo, io sau mata suntem contimporani cu gâza ce urcă voiniceşte pe gamba mea sau cu turtureaua ce-o vedem cum tulbură apa rea, înainte de-a o bea, sau cu mioriţa laie bucălaie ce paşte bucolic colea, fiindcă-n realitate io locuiesc în cea mai evoluată formă de viaţă existentă pe pământ, chiar dacă aş fi un simplu anonim fără cuvânt or făr’ de cruce pe mormânt, pe când calu, vaca, pescele, firul de iarbă, cămila sau drosofila trăiesc de facto în iadu speciilor de pe care Dzeu şi-a luat hăt demult şi mâna, şi mila, aloo…
Dar ia să vedem, frăţioare: ce forme în definitiv – cum ar fi zis Stagiritul în peripatetica-i primblare -, ce ceruri ori cercuri de pe Hypersfera crescândă ca o beşică umflătoare născuse unda bing-bangatoare, în spaţiu-timpul extins de la explozia germinatoare şi până la evva-eukaryota, deci până la mama vieţii animale, apărută pe planeta a 3-a de subt soarele-clocitoare, la muuulţi ani după ce big-bang-ul se pierduse în zare…? La aşa forţă împingătoare-creatoare şi la anii lumină ce se consumaseră deja, te-ai aştepta ca răspunsul nici să nu se poată scrie & pronunţa…! Şi totuşi, mey, formele sau calităţile generate de evoluţia suitoare de la nimicul din secunda bubuitoare spre hypostazele kosmice următoare nu depăşeau numărul elementelor din tabela lu Mendeleev decât cu trei, iar acestea erau: eukaryota, bacteria şi archaea, mey… F. derizoriu, n-aşa…?, dar asta e situaţia : deşi galaxiile din fontana spaţiu-timp nici nu se pot număra, darmite stelele, n-aşa?, s-a stabilit cu certitudine că astrele, oriunde s-ar afla, sunt alcătuite din exact aceleaşi elemente anorganice ca şi planeţica noa’, însă eukaryote, bacterii şi archaee ca la mama acas’ n-a mai zărit nicăieri, nimerea, în hyperspas’…
Şi deci e limpede că prin jur, pe-acilea, s-a întâmplat ceva… O banală stea, cum sunt miriade de miriade în hyperspa’ (alcătuite din hydrogen făcut ghemotoc, care pe măsură ce fuzionează prin foc transgresează-n heliu’ stelelor fără noroc…) a devenit o clocitoare sadea pentru un ovuleţ albastru rupt chiar din ea, întărit, răcit şi dat mai la o parte, cumva, ovuleţ pe care la momentu’ dat (vezi că n-am zis ordonat…? ) s-a ivit un eon absolutamente ciudat, capabil să se autoguverneze şi autogenereze totodat, care de-atunci creşte, creşte, creşte, părând că nu se mai opreşte, procreind milioane şi milioane de forme a căror diversitate te uluieşte şi care sunt tot atâtea ceruri pe hypersfera germinativă, fireşte, pornind, să zicem, de la protozoarele lu peşte, alcătuite dintr-o singură celulă ce abia-abia clipoceşte şi strecurându-se apoi hoţeşte, prin găurile de vierme or verigile dintre specii, bunăoară, spre specia or forma superioară, în vreme ce spiţa veche e lăsată în pace – cică – să moară ori să trăiască doar spre a fi păpată/ decimată – după caz, naz şi praz – de seminţia superioară or rasa de baz, până o expia sau o dispărea şi asta, cel puţin de necaz, n-aşa? fără şansa de a mai sui vreodată spre treapta, specia, forma, sămânţa sau regnu ce va urma, aiasta fiind moartea a doua , a speciei sau a regnului, helas, tăierea punţilor spre altceva sau altcineva or pierderea definitivă a speranţei că specia sau forma respectivă va mai putea învia vreodată, abandonată fiind irevocabil, iată, în iadu formelor or speciilor ce-au fost odată ca niciodată… Să nu ne-amăgim când vedem că pe Pământ trăiesc deodată (de pildă într-o rezervaţie bogată sau într-o regiune binecuvântată) toate speciile care par să fi existat, începând de la microbu pătat sau puricile lat şi până la o gazelă, o crocodiliţă, o girafă sau o fată cu păr de aur şi funduleţ minunat… ; căci dintre toate fiinţele de-aci doar una poartă în ea firul roşu al vieţii, mey copii, deci şansa de a urca spre cerurile următoare, şi mai vii, în vreme ce toate celelalte specii servesc de mâncare, de ambianţă sau de pură-ncântare / întâmplare pentru singura formă suitoare spre hypostazele Vieţii viitoare, fiind rămase acolo unde le-a apucat moartea a doua pe fiecare, în epocile corespunzătoare de dinainte de istoria omului, singura încă suitoare… Numai în mod aparent, aloo, io sau mata suntem contimporani cu gâza ce urcă voiniceşte pe gamba mea sau cu turtureaua ce-o vedem cum tulbură apa rea, înainte de-a o bea, sau cu mioriţa laie bucălaie ce paşte bucolic colea, fiindcă-n realitate io locuiesc în cea mai evoluată formă de viaţă existentă pe pământ, chiar dacă aş fi un simplu anonim fără cuvânt or făr’ de cruce pe mormânt, pe când calu, vaca, pescele, firul de iarbă, cămila sau drosofila trăiesc de facto în iadu speciilor de pe care Dzeu şi-a luat hăt demult şi mâna, şi mila, aloo…
luni, 20 decembrie 2010
Planeta -Ou (3)
Cantul III
August 4, 2010 — AVP
Dacă stelele din tării s-au născut din nebuloasele genitoare de galaxii, e clar că planetele pe care le ştii, astea fără lumină şi fără personale calorii, sunt rupte din aceleaşi nebuloase astral-placentare şi-azvârlite pe orbitele planetare, unde după nişte anişori de-nvârtit şi legănat ele s-au răcit şi pietrificat, normal, plus că faţă de centru' radial şi face-to-face s-au depărtat, rămânând fiecare cu ceea ce din nebuloasa-mamă a apucat, respectiv cu elementele ce nu se puteau făuri decât în cuptoarele stelare de altădat, precum şi cu ceea ce pe drum care cum a putut a-nhăţat ; aşadar cu solu' stelar-placentar plus spinu' iniţial, la care s-au tot adăugat : praf spaţial, comete şi alte pietroaie/ pietricele cucuiete, cu care surioarele planete s-au încins preste ecuatoarele bosumflete, ajungând care mai grasă şi falnică, o veritabilă gigantică, n-aşa?, care mai piţifelnică, pârjolită ca Mercur sau ca Pluto, un biet ţurţur...
Savanţii au calculat şi probabilitatea ca din puzderia de planete apărute precum generaţia spontanee a drosofilelor irumpte parcă din must pur, unele s-ajungă a fi asemenea geoidului din terestra natur şi deci propice pentru viaţa ce ne-nconjur, pe când altele nevermur, însă pentru hypoteza asta io, poieselu, n-aş putea să jur, aloo... Din contră, postulez că din viaţă face parte şi ultimu electron din cea mai neospitalieră black-hole, fraţioare, şi că viaţa pe care o ştim - doar o etapă din viaţa mare - n-ar fi putut s-apară mai întâi decât în terestra splendoare (dovada fiind chiar cogito ergo sum...), şi asta o spun pur şi simplu pentru că poamele dintr-un Tree of Life lăudat nu se coc toate deodat, n-aşa?, ci se pârguiesc treptat-treptat, începând cu una pe care mai întâi grădinaru' o va fi gustat, normal... Se ştie, de altfel, cum a evoluat pământu' rupt din Soare şi-apoi încet-încet zvântat subt natala-i clocitoare, mai precis ce-ntâmplare s-a-ntâmplat în oceanu primordial ce va fi existat, în supa aia de neimaginat, plină de bulionu şi de aburii vulcanilor de început de veac şi înţepată de fulgere şi trăsnete ca-n iadul cel mai blestemat, când deci s-au sintetizat primii aminoacizi de pe nat şi pe urmă au pornit-o la autodivizat, reunindu-se în complexe organice din ce în ce mai vii şi mai în stare şi aburcându-se pe-a viitorului f. f. întortochiată cărare, în timp ce logosu' scris în Cartea Vieţii încă din sămânţa big-bangatoare şi imbricat - cum am văzut - în Hypostazele filialo-temporale îl selecta mereu (prin lupta şi unitatea celor contrare şi pe baza principiului încercarea moarte n-are, biensur...) pe "cel mai tare şi mai dur" din natur (şi nu neapărat mai pur, aloo...), pe care-l va sălta tâââââââta mare în cerurile sau calităţile următoare, n-aşa...? : de la simplicissimile protozoare până la primatele actuale şi la INRI ce-l ştii, cu-ale sale materii cenuşii hypervii...
Dar iacătă ce voiam să vă-ntreb, mey copii... : voi nu găsiţi că Terra, oul ista de-aci (ca şi Mahadivya din cântările Mahabharatii sau ca atomu primar lemaitreian) seamănă mult prea mult c-un ou încondeiat, oltenesc sau bucovinean, ca să nu fie chiar un ou adevărat, un embrion pe care kozmosu' întreg l-a ouat gata însămânţat, normal, iar apoi l-a pus la clocit subt soarele din zenitu' natal, potrivit de depărtat ca să nu fie nici fiert ca un ou de paşti, n-aşa?, dar nici îngheţat bocnă, drea', deci numai bun de ecolozat conform duhului ori softului inscriptionat in supa ovulară a sa, duh la ordinu' căruia supa a pornit apoi a se lega, cândva, la-nceputu' vieţii pre pământ, precum embrionu plăpând dintr-un ovuleţ de galină, de broscuţă ţestoasă sau de fecioară volialină, ce-ar iesi din ce în ce mai mult la lumină, întrezărindu-i-se tot mai precis diafanele oscioare făcute ciuciumiş în al mamei paradis, n-aşa?, înainte de a se trezi şi-a piui phi, phi, făcându-şi loc cu cioculeţu spre lumea reală de-aci, care-o mai fi...? Şi-n fond, nu s-ar putea oare ghici cum va arăta pămîntu "lung şi lat", ovulat în cuibuşoru din Lacteea ce i s-a dat, atunci când eclozarea or lucrarea-i se va fi terminat, iar embrionu kosmic va ieşi de subt coaja-i albastră, asta a noastră, cum ar veni, in integrum înfricoşătoro-minunat...? Până atunci însă mai avem de aşteptat, căci după socoteala mea abia când va dispărea în fontana trecutului tot firmamentu ce se vede cu ochiu liber acumaşa ori se va reconfigura de nu-l va mai recunoşte nimerea dintre cei ce vor fi fost cândva the next generations trecătoare prin viaţă ca nişte ştafete întrecându-se-n olympice fugi (presupunând că i-ar învia cineva atunci pe cei de subt afumatele cruci şi le-ar reda şi memoria de pe când erau prunci...), deci când firmamentul va fi populat cu stele logostele făcute de mâna mea sau a ta - vba vine, păi cum drea... -, abia în acel moment se va putea sprevedea cât de cât conturu entităţii ce din planeţica albastră, asta a noastră, va ecloza, înălţându-se spre cerurile sau cojile-i ovulare ce vor urma... Şi nu că poieselu nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa-nceputurilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomu primar de aromele imaginarului integral...
Preluata din Planeta-Ou, opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
August 4, 2010 — AVP
Dacă stelele din tării s-au născut din nebuloasele genitoare de galaxii, e clar că planetele pe care le ştii, astea fără lumină şi fără personale calorii, sunt rupte din aceleaşi nebuloase astral-placentare şi-azvârlite pe orbitele planetare, unde după nişte anişori de-nvârtit şi legănat ele s-au răcit şi pietrificat, normal, plus că faţă de centru' radial şi face-to-face s-au depărtat, rămânând fiecare cu ceea ce din nebuloasa-mamă a apucat, respectiv cu elementele ce nu se puteau făuri decât în cuptoarele stelare de altădat, precum şi cu ceea ce pe drum care cum a putut a-nhăţat ; aşadar cu solu' stelar-placentar plus spinu' iniţial, la care s-au tot adăugat : praf spaţial, comete şi alte pietroaie/ pietricele cucuiete, cu care surioarele planete s-au încins preste ecuatoarele bosumflete, ajungând care mai grasă şi falnică, o veritabilă gigantică, n-aşa?, care mai piţifelnică, pârjolită ca Mercur sau ca Pluto, un biet ţurţur...
Savanţii au calculat şi probabilitatea ca din puzderia de planete apărute precum generaţia spontanee a drosofilelor irumpte parcă din must pur, unele s-ajungă a fi asemenea geoidului din terestra natur şi deci propice pentru viaţa ce ne-nconjur, pe când altele nevermur, însă pentru hypoteza asta io, poieselu, n-aş putea să jur, aloo... Din contră, postulez că din viaţă face parte şi ultimu electron din cea mai neospitalieră black-hole, fraţioare, şi că viaţa pe care o ştim - doar o etapă din viaţa mare - n-ar fi putut s-apară mai întâi decât în terestra splendoare (dovada fiind chiar cogito ergo sum...), şi asta o spun pur şi simplu pentru că poamele dintr-un Tree of Life lăudat nu se coc toate deodat, n-aşa?, ci se pârguiesc treptat-treptat, începând cu una pe care mai întâi grădinaru' o va fi gustat, normal... Se ştie, de altfel, cum a evoluat pământu' rupt din Soare şi-apoi încet-încet zvântat subt natala-i clocitoare, mai precis ce-ntâmplare s-a-ntâmplat în oceanu primordial ce va fi existat, în supa aia de neimaginat, plină de bulionu şi de aburii vulcanilor de început de veac şi înţepată de fulgere şi trăsnete ca-n iadul cel mai blestemat, când deci s-au sintetizat primii aminoacizi de pe nat şi pe urmă au pornit-o la autodivizat, reunindu-se în complexe organice din ce în ce mai vii şi mai în stare şi aburcându-se pe-a viitorului f. f. întortochiată cărare, în timp ce logosu' scris în Cartea Vieţii încă din sămânţa big-bangatoare şi imbricat - cum am văzut - în Hypostazele filialo-temporale îl selecta mereu (prin lupta şi unitatea celor contrare şi pe baza principiului încercarea moarte n-are, biensur...) pe "cel mai tare şi mai dur" din natur (şi nu neapărat mai pur, aloo...), pe care-l va sălta tâââââââta mare în cerurile sau calităţile următoare, n-aşa...? : de la simplicissimile protozoare până la primatele actuale şi la INRI ce-l ştii, cu-ale sale materii cenuşii hypervii...
Dar iacătă ce voiam să vă-ntreb, mey copii... : voi nu găsiţi că Terra, oul ista de-aci (ca şi Mahadivya din cântările Mahabharatii sau ca atomu primar lemaitreian) seamănă mult prea mult c-un ou încondeiat, oltenesc sau bucovinean, ca să nu fie chiar un ou adevărat, un embrion pe care kozmosu' întreg l-a ouat gata însămânţat, normal, iar apoi l-a pus la clocit subt soarele din zenitu' natal, potrivit de depărtat ca să nu fie nici fiert ca un ou de paşti, n-aşa?, dar nici îngheţat bocnă, drea', deci numai bun de ecolozat conform duhului ori softului inscriptionat in supa ovulară a sa, duh la ordinu' căruia supa a pornit apoi a se lega, cândva, la-nceputu' vieţii pre pământ, precum embrionu plăpând dintr-un ovuleţ de galină, de broscuţă ţestoasă sau de fecioară volialină, ce-ar iesi din ce în ce mai mult la lumină, întrezărindu-i-se tot mai precis diafanele oscioare făcute ciuciumiş în al mamei paradis, n-aşa?, înainte de a se trezi şi-a piui phi, phi, făcându-şi loc cu cioculeţu spre lumea reală de-aci, care-o mai fi...? Şi-n fond, nu s-ar putea oare ghici cum va arăta pămîntu "lung şi lat", ovulat în cuibuşoru din Lacteea ce i s-a dat, atunci când eclozarea or lucrarea-i se va fi terminat, iar embrionu kosmic va ieşi de subt coaja-i albastră, asta a noastră, cum ar veni, in integrum înfricoşătoro-minunat...? Până atunci însă mai avem de aşteptat, căci după socoteala mea abia când va dispărea în fontana trecutului tot firmamentu ce se vede cu ochiu liber acumaşa ori se va reconfigura de nu-l va mai recunoşte nimerea dintre cei ce vor fi fost cândva the next generations trecătoare prin viaţă ca nişte ştafete întrecându-se-n olympice fugi (presupunând că i-ar învia cineva atunci pe cei de subt afumatele cruci şi le-ar reda şi memoria de pe când erau prunci...), deci când firmamentul va fi populat cu stele logostele făcute de mâna mea sau a ta - vba vine, păi cum drea... -, abia în acel moment se va putea sprevedea cât de cât conturu entităţii ce din planeţica albastră, asta a noastră, va ecloza, înălţându-se spre cerurile sau cojile-i ovulare ce vor urma... Şi nu că poieselu nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa-nceputurilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomu primar de aromele imaginarului integral...
Preluata din Planeta-Ou, opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
duminică, 19 decembrie 2010
Planeta -Ou (2)
Cantul II
August 4, 2010 — AVP
Acuma, după ce te-ai umplut de toată cântarea lumeei, de shiru hashirimu infinit, ce-i de făcut, bey…? După ce-ai înghesuit în sinea Ta fix toată creaţia ce-a existat cândva sau care virtual ar fiinţa, ai mai putea oare tăcea, mut ca lebăda sau ca poetu Blaga în racla sa…? E clar c-ai big-banga îngrozitor, ai plesni cutremurător precum o semincioră de mei plină de doru tutulor seminţelor ce vor fi existat vreodat’, sau ca un ghiocel de-al primăverii duh or soft învigorat, ce sparge solu muuuult mai dur ca grumăjelu-i brusc învârtoşat, la ordinu aminoacizilor din molecula sorţii, aşa ai sparge Tu zidu din groapa gropilor morţii şi te-ai dezmorţi, normal… Şi deci ai învia (iar!), înveselindu-te ca orişice Stea a Stelelor f. f. radioasă, păi cum drea’, şi-ai alerga pe aripile dragostei spre a-ţi reface împărăţia ta, reluând shiru hashirim de-a-ndoaselea , respectiv de la infinit spre infinit mai acana, ca să-ţi iasă (iar!) planu, maistre, n-aşa…?, astfel că săgeata timpului sau creaţia ar hyperavansa de la superior la superioru major, învingând până şi logosu sau gramatika, ha-ha-ha, iar tot ceea ce din nou ar fi să fie, cum ar veni, viii după aceiaşi morţi pe care-i ştii de mici copii, ar crede că retrăiesc aievea, precum poeselu’ acumaşa, ceea ce a mai fost odată ca niciodată, bey tată, şi totuşi parcă o vieţişoară mai emancipată, dacă se poate spune aşa despre mai mult ca perfectu-ţi, n-aşa…?
Primu’ ce-ar big-banga, îndepărtându-se de sinea-i originară odată cu timpu ce s-ar umfla spre shiru hashirimu infinit, ar fi chiar fiu-ţi preaiubit, deci omega, care pe măsură ce s-ar înălţa spre cerurile sau hypostazele ce vor urma, va semăna în trena-i germinativă virtualitatea a tot ceea ce se va actualiza din el cândva, când vor sosi orele alea astrale, n-aşa?, fiul întrupându-se biensur în entităţi succesivo-suitoare de la inferior la superioru mai tare şi de la mai mic la mai mare, hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta şi s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă, ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării sau din malu’ ce valu-l sapă, sapă, dar nu-l crapă, n-aşa…?, ori ca sunetele/ unduirile ce-ar radia din strongurile de la o cozmică harphă sau baiaderă, începând cu lumina neagră sau nimicu‘ ce-i primordiala secundă sau eră (aşa-zicând), ce-ar vibra la început nespus de blând sau de plăpând, în undişoare tot atât de finissime şi de imateriale ca orişice îndrăgostit gând, n-aşa…?, pe urmă treptat-treptat s-ar îngroşa, imediat după hypersecunda d-anta’, încreţindu-se în fante din ce în ce mai substanţiale, în spin-urile nucleelor de hydrogen şi alte microangarale, iar mai încolo, în iepocile următoare, ar forma norii de radiaţii primare, apoi norii de gaze şi prafu de pe tobele nebuloaselor prestelare, închegate sau brânzate prin sfortza black-holelor secundare (aiastea scăpate ca nişte pâlnii turbate din bulboana care le va fi înghiţit la început pre toate), după care vor aparea galaxiile feeric luminate, spiralate sau globulare, apoi roiurile constelare, înlănţuite sau înrudite prin synapsele atracţiei universale din neamu’ black-holelor parentale sau al metagalaxiei actuale, pe care-o vedem privind în fontana trecutului circumscrisă subt ale noastre picioare (iar nu ‘sus în cer’, cum i se pare orişicărei babe chioare, căci mai sus de zgaidele tele, privitorule în logostele, nu mai e nemic, very vere, aloo, decât ceru’ înstelat din glava ta şi virtualitate cu putere, voila…)
Ultimele ce-ar apărea în cosmicele-ţi inele, ivindu-se pe vârfurile coroanei metagalagtice ca mugurii într-o livadă de moşmoni sau de mere, ar fi planetele pe moment reci şi mititele, care, aşa cum se-ntâmplă cu fiinţele din orice grădină, au nevoie de foc şi lumină să le ţină de sobă & feştilă, lumina şi căldura trebuindu-le planetelor astea nu doar aşa, ca să se afle şi ele-n treaba cerurilor unde ar adăsta, ci spre a creşte, a-nmuguri, a plesni şi-a-nflori la rându lor, ca s-ajungă în final a rodi, normal, asta presupunând că – precum pre pământu plin de mister, aşa şi-n banalu’ cer, n-aşa…? – nu vor pieri de-al eterului ger, nu se vor usca ori atrofia precum fructişoarele ce nu mai apucă a lega, din pricina viermilor, vremurilor sau altor boli ce le-ar strica, astfel că până una alta singura planeţică scăpată de vipia cosmică şi pe care o ştim bine, adică, este planeta albastra, asta a noastră , sugând galeş din primordiala colastră…
Că terra noastră nu e nicidecum o oarecare piatră ponce or proastă şi că-ntâmplarea ori scrisa, n-aşa? i-a rezervat rolu primadonnei sortite să-ncepă cântarea cântărilor (pars secunda, aloo…) într-o operă hypervastă, se poate vedea chiar şi cu ochiu liber, mey, privind în împrejurimile dumneaei… Astfel, oriunde pe cer te-ai uita şi chiar dacă prin okeanu Hubble te-ai holba, nu vei zări decât aceleaşi corpuri cereşti care oricât de galbine, de aurii ori de strălucitoare ar fi, rămân în fond tot nişte pietroaie sau balegi de plasmă mai mult sau mai puţin căcănii, nedeosebindu-se unele de altele decât prin lucşii lămpii, cum ar veni, iar dacă te gândeşti şi la cât sunt de pustii, de reci, iar unele îngheţate pe veci, sau din contră, pârjolite şi seci ori infernal de periculoase şi de fierbinţi, precum sorii cu dinţi, care te-ar volatiliza ca pe-o surcea în caz că nu te-ai afla la o depărtare ce-i face cât de cât cuminţi, atunci realizăm ce henormă tristeţe sau decreptitudine, în definitiv, helas, ascund în clipitorii parseci drăgălaşele luminiţe de pe-ale nebuloaselor crengi… Or, din contra, planeţica pe care vieţişoara-ţi de molcom terran, de tihnit cetăţean, de momârlan sau de planturos bogătan, de poet indolent sau de tyran demento-clement îţi petreci, e-atât de deosebită de suratele-i fierte sau refrigerate pe veci – începând de la horbota de culori sidefii, albăstrii, azurii, vineţii, mierii, portocalii ale aurorei, până la apele de-un albastru imperial ale oceanului planetar şi la verdele crud, viu sau cald al pădurii de argint & smarald… -, încât orb să fii, surd să fii, fără nas, fără piele şi fără limbă să fii, şi mai ales fără minte să fii, ca să nu-nţelegi că ai de a face cu minunea minunilor lumii întregi, mey copii…
Preluata din Planeta-Ou, opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
August 4, 2010 — AVP
Acuma, după ce te-ai umplut de toată cântarea lumeei, de shiru hashirimu infinit, ce-i de făcut, bey…? După ce-ai înghesuit în sinea Ta fix toată creaţia ce-a existat cândva sau care virtual ar fiinţa, ai mai putea oare tăcea, mut ca lebăda sau ca poetu Blaga în racla sa…? E clar c-ai big-banga îngrozitor, ai plesni cutremurător precum o semincioră de mei plină de doru tutulor seminţelor ce vor fi existat vreodat’, sau ca un ghiocel de-al primăverii duh or soft învigorat, ce sparge solu muuuult mai dur ca grumăjelu-i brusc învârtoşat, la ordinu aminoacizilor din molecula sorţii, aşa ai sparge Tu zidu din groapa gropilor morţii şi te-ai dezmorţi, normal… Şi deci ai învia (iar!), înveselindu-te ca orişice Stea a Stelelor f. f. radioasă, păi cum drea’, şi-ai alerga pe aripile dragostei spre a-ţi reface împărăţia ta, reluând shiru hashirim de-a-ndoaselea , respectiv de la infinit spre infinit mai acana, ca să-ţi iasă (iar!) planu, maistre, n-aşa…?, astfel că săgeata timpului sau creaţia ar hyperavansa de la superior la superioru major, învingând până şi logosu sau gramatika, ha-ha-ha, iar tot ceea ce din nou ar fi să fie, cum ar veni, viii după aceiaşi morţi pe care-i ştii de mici copii, ar crede că retrăiesc aievea, precum poeselu’ acumaşa, ceea ce a mai fost odată ca niciodată, bey tată, şi totuşi parcă o vieţişoară mai emancipată, dacă se poate spune aşa despre mai mult ca perfectu-ţi, n-aşa…?
Primu’ ce-ar big-banga, îndepărtându-se de sinea-i originară odată cu timpu ce s-ar umfla spre shiru hashirimu infinit, ar fi chiar fiu-ţi preaiubit, deci omega, care pe măsură ce s-ar înălţa spre cerurile sau hypostazele ce vor urma, va semăna în trena-i germinativă virtualitatea a tot ceea ce se va actualiza din el cândva, când vor sosi orele alea astrale, n-aşa?, fiul întrupându-se biensur în entităţi succesivo-suitoare de la inferior la superioru mai tare şi de la mai mic la mai mare, hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta şi s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă, ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării sau din malu’ ce valu-l sapă, sapă, dar nu-l crapă, n-aşa…?, ori ca sunetele/ unduirile ce-ar radia din strongurile de la o cozmică harphă sau baiaderă, începând cu lumina neagră sau nimicu‘ ce-i primordiala secundă sau eră (aşa-zicând), ce-ar vibra la început nespus de blând sau de plăpând, în undişoare tot atât de finissime şi de imateriale ca orişice îndrăgostit gând, n-aşa…?, pe urmă treptat-treptat s-ar îngroşa, imediat după hypersecunda d-anta’, încreţindu-se în fante din ce în ce mai substanţiale, în spin-urile nucleelor de hydrogen şi alte microangarale, iar mai încolo, în iepocile următoare, ar forma norii de radiaţii primare, apoi norii de gaze şi prafu de pe tobele nebuloaselor prestelare, închegate sau brânzate prin sfortza black-holelor secundare (aiastea scăpate ca nişte pâlnii turbate din bulboana care le va fi înghiţit la început pre toate), după care vor aparea galaxiile feeric luminate, spiralate sau globulare, apoi roiurile constelare, înlănţuite sau înrudite prin synapsele atracţiei universale din neamu’ black-holelor parentale sau al metagalaxiei actuale, pe care-o vedem privind în fontana trecutului circumscrisă subt ale noastre picioare (iar nu ‘sus în cer’, cum i se pare orişicărei babe chioare, căci mai sus de zgaidele tele, privitorule în logostele, nu mai e nemic, very vere, aloo, decât ceru’ înstelat din glava ta şi virtualitate cu putere, voila…)
Ultimele ce-ar apărea în cosmicele-ţi inele, ivindu-se pe vârfurile coroanei metagalagtice ca mugurii într-o livadă de moşmoni sau de mere, ar fi planetele pe moment reci şi mititele, care, aşa cum se-ntâmplă cu fiinţele din orice grădină, au nevoie de foc şi lumină să le ţină de sobă & feştilă, lumina şi căldura trebuindu-le planetelor astea nu doar aşa, ca să se afle şi ele-n treaba cerurilor unde ar adăsta, ci spre a creşte, a-nmuguri, a plesni şi-a-nflori la rându lor, ca s-ajungă în final a rodi, normal, asta presupunând că – precum pre pământu plin de mister, aşa şi-n banalu’ cer, n-aşa…? – nu vor pieri de-al eterului ger, nu se vor usca ori atrofia precum fructişoarele ce nu mai apucă a lega, din pricina viermilor, vremurilor sau altor boli ce le-ar strica, astfel că până una alta singura planeţică scăpată de vipia cosmică şi pe care o ştim bine, adică, este planeta albastra, asta a noastră , sugând galeş din primordiala colastră…
Că terra noastră nu e nicidecum o oarecare piatră ponce or proastă şi că-ntâmplarea ori scrisa, n-aşa? i-a rezervat rolu primadonnei sortite să-ncepă cântarea cântărilor (pars secunda, aloo…) într-o operă hypervastă, se poate vedea chiar şi cu ochiu liber, mey, privind în împrejurimile dumneaei… Astfel, oriunde pe cer te-ai uita şi chiar dacă prin okeanu Hubble te-ai holba, nu vei zări decât aceleaşi corpuri cereşti care oricât de galbine, de aurii ori de strălucitoare ar fi, rămân în fond tot nişte pietroaie sau balegi de plasmă mai mult sau mai puţin căcănii, nedeosebindu-se unele de altele decât prin lucşii lămpii, cum ar veni, iar dacă te gândeşti şi la cât sunt de pustii, de reci, iar unele îngheţate pe veci, sau din contră, pârjolite şi seci ori infernal de periculoase şi de fierbinţi, precum sorii cu dinţi, care te-ar volatiliza ca pe-o surcea în caz că nu te-ai afla la o depărtare ce-i face cât de cât cuminţi, atunci realizăm ce henormă tristeţe sau decreptitudine, în definitiv, helas, ascund în clipitorii parseci drăgălaşele luminiţe de pe-ale nebuloaselor crengi… Or, din contra, planeţica pe care vieţişoara-ţi de molcom terran, de tihnit cetăţean, de momârlan sau de planturos bogătan, de poet indolent sau de tyran demento-clement îţi petreci, e-atât de deosebită de suratele-i fierte sau refrigerate pe veci – începând de la horbota de culori sidefii, albăstrii, azurii, vineţii, mierii, portocalii ale aurorei, până la apele de-un albastru imperial ale oceanului planetar şi la verdele crud, viu sau cald al pădurii de argint & smarald… -, încât orb să fii, surd să fii, fără nas, fără piele şi fără limbă să fii, şi mai ales fără minte să fii, ca să nu-nţelegi că ai de a face cu minunea minunilor lumii întregi, mey copii…
Preluata din Planeta-Ou, opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
sâmbătă, 18 decembrie 2010
Plaeta - Ou (Canturile)
Cantul I
August 4, 2010 — AVP
Am mai spus-o cândva şi-o spun iacată şi-acu, dupa ce ani de zile am tăcut ca un pesce (fiindcă n-am avut unde să inscripţionez chestia asta în public, neavând libertatea pe care Mr Google mi-o dăruieşte, fireşte… ) : nu doar că locuim pe-o planetă cum nu se mai găseşte în a Domnului împărăţie, mey bădie, însă planeţica asta, care-n comparaţie cu gigantica metagalaxie este ca un fulg de păpădie, ca o (i)realitate ce ni se arată parcă doar mie/ ţie subt formă de lumen sau de trezie, ca o iluzie fistichie, ca o halucinaţie dintr-o felixită nebunie, ei bine, bucata asta de pământ e chiar fiul contemporanizat prin orişicare fiinţişoare-lucruşoare de subt soarele-clocitoare din ceru înalt, sau este – aşa-zicând – primordialu cuvânt preste mode şi timp întrupat, believe me, fratre luminat, ori de nu, ia-mă neîntârziat la scuipat…
Nimic – dar absolut nimic – nu s-ar înţelege din ce se-ntâmplă cu viaţa ta sau a mea, cu şirul nesfârşit de vii ce încetează la un moment dat a mai fi, dispărând aiuritor în împărăţia morţii, decât dacă legăm făptura omului – exempli gratia – nu doar de taică-său ori maică-sa, de casa şi nevasta sa, de averea sau vatra sa, de neamu-i de dinaintea sa ori de patria sa, de Carpaţii înalţi sau de Balkania vlahilor fraţi, de Roma legionarilor gentili şi cognaţi, de Europa neanderthalienilor apropiaţi, de planeta înruditului animal, de-ntregul bestiar sau insectar, de regnu vegetal sau de supa aminoacizilor din oceanu originar, de sistemu solar sau de calea laptelui ce-o vedem noaptea brăzdând ceru ca un ştergar spuzit cu pilitură de mărgăritar, de roiu galaxiilor cuibar, de Metagalaxia ce ne-nconjoară ca o fântână cu fund globular, în care te-ai uita deodată-n toate părţile în adâncu-i circular, tu fiind chiar apa limpede din şestar, ci mai întâi şi-ntâi tre’ să legăm bucăţica de glod ccnar de pater nostrum primordial, de atomu cel primar, aşadar…
Şi deci ce-ar fi, bey, să ne-ntoarcem împreună la faza când nici fiinţă, nici nefiinţă nu era, aşadar la capătu timpului, cum ar veni, dar de fapt nici timp la ora aia zero nu vom găsi, din moment ce nimic nu se mişcă, deocamdată, pe-aci, iar spaţiu’ e şi ista ca şi cum n-ar fi, normal (din cauză că totul e înghesuit într-un infinitezimal degetar si nimic nu se află în afar’…) şi să vedem ce e sau cine e-n acest atom primar… Mey, ca să vă faceţi un sfârculeţ de idee cam despre ce-ar fi fiind sau cum ar fi fiind să fie în aiastă indescriptibilă scântee, închipuiţi-vă că sunteţi – nu chiar întâmplător, cum vom vedea…- un martor fix sau imuabil contemplator cocoţat pe stânca pufoasă a unui hypernorişor de la sfârşita lumilor şi dintr-o dată aţi avea în faţa ochilor tabloul următor: toate cele ce sunt, au fost sau vor fi fost în viitor s-ar alinia una după alta într-un shir hashirim - vba vine, n-aşa…? – riguros vertical şi infinit şi-ar începe să se scurgă din zenit spre nadiru sorbitor, trecând prin faţa Ta într-un ritm din ce în ce mai aiuritor şi accelerat, respectiv cu viteza luminii la patratu tot mai încurbat şi dispărând în hăul timpului de altădat, în black-holele cel mai turbat care a existat vreodat, cântarea / parada asta a firii de zi cu zi continuând ceas de ceas şi mitani după mitani vreme de miliarde şi miliarde de ani, iar la sfârşit Tu însuţi, deşi teoretic imuabil, etern şi neclintit, n-aşa? te-ai simţi brusc adsorbit, shiiit, de groapa în care totu se va fi cărbănit, deci Tu însuţi ai simţi şi-ai vedea cum odată cu stânca neclintită şi cică veşnică a Ta, însăşi marginea lumii sau ultima Thule, n-aşa?, s-ar porni să scoboare cu-o viteză înspăimântătoare, normal, spre groapa din punctu Alfa cardinal, dar într-un fel f. bizar: şi anume, ca şi cum Tu ai fi oricare dintre punctişoarele suprafeţei unei băşici de porc, de măgar sau de cauciuc supergonflate, şi-n acelaşi timp ai fi toate clusterele or punctişoarele astea la un loc, dar riguros toate, şi-ai simţi cum beşica se dezumflă cu viteza luminii hyperturbate, mey frate, astfel că la sfârşit, deci după ce beşica se va fi golit complet, toate punctişoarele sau clusterele suprafeţei dure din care Tu contemplai firea ca un senin Poet s-ar reuni într-un singur element, hi-hi… , aşadar te-ai pomeni singur Tu pe-aci expectându-ţi măruntaiele sau templatele firii fistichii, trăindu-te şi liubindu-te pe tine însuţi ca zeul ăla al cărui nume zici că-l ştii, fi-re-ai să fii, a…?
Preluata din Planeta-Ou opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
August 4, 2010 — AVP
Am mai spus-o cândva şi-o spun iacată şi-acu, dupa ce ani de zile am tăcut ca un pesce (fiindcă n-am avut unde să inscripţionez chestia asta în public, neavând libertatea pe care Mr Google mi-o dăruieşte, fireşte… ) : nu doar că locuim pe-o planetă cum nu se mai găseşte în a Domnului împărăţie, mey bădie, însă planeţica asta, care-n comparaţie cu gigantica metagalaxie este ca un fulg de păpădie, ca o (i)realitate ce ni se arată parcă doar mie/ ţie subt formă de lumen sau de trezie, ca o iluzie fistichie, ca o halucinaţie dintr-o felixită nebunie, ei bine, bucata asta de pământ e chiar fiul contemporanizat prin orişicare fiinţişoare-lucruşoare de subt soarele-clocitoare din ceru înalt, sau este – aşa-zicând – primordialu cuvânt preste mode şi timp întrupat, believe me, fratre luminat, ori de nu, ia-mă neîntârziat la scuipat…
Nimic – dar absolut nimic – nu s-ar înţelege din ce se-ntâmplă cu viaţa ta sau a mea, cu şirul nesfârşit de vii ce încetează la un moment dat a mai fi, dispărând aiuritor în împărăţia morţii, decât dacă legăm făptura omului – exempli gratia – nu doar de taică-său ori maică-sa, de casa şi nevasta sa, de averea sau vatra sa, de neamu-i de dinaintea sa ori de patria sa, de Carpaţii înalţi sau de Balkania vlahilor fraţi, de Roma legionarilor gentili şi cognaţi, de Europa neanderthalienilor apropiaţi, de planeta înruditului animal, de-ntregul bestiar sau insectar, de regnu vegetal sau de supa aminoacizilor din oceanu originar, de sistemu solar sau de calea laptelui ce-o vedem noaptea brăzdând ceru ca un ştergar spuzit cu pilitură de mărgăritar, de roiu galaxiilor cuibar, de Metagalaxia ce ne-nconjoară ca o fântână cu fund globular, în care te-ai uita deodată-n toate părţile în adâncu-i circular, tu fiind chiar apa limpede din şestar, ci mai întâi şi-ntâi tre’ să legăm bucăţica de glod ccnar de pater nostrum primordial, de atomu cel primar, aşadar…
Şi deci ce-ar fi, bey, să ne-ntoarcem împreună la faza când nici fiinţă, nici nefiinţă nu era, aşadar la capătu timpului, cum ar veni, dar de fapt nici timp la ora aia zero nu vom găsi, din moment ce nimic nu se mişcă, deocamdată, pe-aci, iar spaţiu’ e şi ista ca şi cum n-ar fi, normal (din cauză că totul e înghesuit într-un infinitezimal degetar si nimic nu se află în afar’…) şi să vedem ce e sau cine e-n acest atom primar… Mey, ca să vă faceţi un sfârculeţ de idee cam despre ce-ar fi fiind sau cum ar fi fiind să fie în aiastă indescriptibilă scântee, închipuiţi-vă că sunteţi – nu chiar întâmplător, cum vom vedea…- un martor fix sau imuabil contemplator cocoţat pe stânca pufoasă a unui hypernorişor de la sfârşita lumilor şi dintr-o dată aţi avea în faţa ochilor tabloul următor: toate cele ce sunt, au fost sau vor fi fost în viitor s-ar alinia una după alta într-un shir hashirim - vba vine, n-aşa…? – riguros vertical şi infinit şi-ar începe să se scurgă din zenit spre nadiru sorbitor, trecând prin faţa Ta într-un ritm din ce în ce mai aiuritor şi accelerat, respectiv cu viteza luminii la patratu tot mai încurbat şi dispărând în hăul timpului de altădat, în black-holele cel mai turbat care a existat vreodat, cântarea / parada asta a firii de zi cu zi continuând ceas de ceas şi mitani după mitani vreme de miliarde şi miliarde de ani, iar la sfârşit Tu însuţi, deşi teoretic imuabil, etern şi neclintit, n-aşa? te-ai simţi brusc adsorbit, shiiit, de groapa în care totu se va fi cărbănit, deci Tu însuţi ai simţi şi-ai vedea cum odată cu stânca neclintită şi cică veşnică a Ta, însăşi marginea lumii sau ultima Thule, n-aşa?, s-ar porni să scoboare cu-o viteză înspăimântătoare, normal, spre groapa din punctu Alfa cardinal, dar într-un fel f. bizar: şi anume, ca şi cum Tu ai fi oricare dintre punctişoarele suprafeţei unei băşici de porc, de măgar sau de cauciuc supergonflate, şi-n acelaşi timp ai fi toate clusterele or punctişoarele astea la un loc, dar riguros toate, şi-ai simţi cum beşica se dezumflă cu viteza luminii hyperturbate, mey frate, astfel că la sfârşit, deci după ce beşica se va fi golit complet, toate punctişoarele sau clusterele suprafeţei dure din care Tu contemplai firea ca un senin Poet s-ar reuni într-un singur element, hi-hi… , aşadar te-ai pomeni singur Tu pe-aci expectându-ţi măruntaiele sau templatele firii fistichii, trăindu-te şi liubindu-te pe tine însuţi ca zeul ăla al cărui nume zici că-l ştii, fi-re-ai să fii, a…?
Preluata din Planeta-Ou opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
miercuri, 17 noiembrie 2010
Planeta Ou
Preluare dupa:
Din nou despre Planeta Ou
16 noiembrie 2010 — © AVP
16 noiembrie 2010 — © AVP
După descoperirea “găurilor negre” s-a constatat că în Kosmosu Germinativ există inclusiv samanţa giganticei Black Hole din punctu Aleph (Atomu Primar), imitată de găuricile negre – ca sa păstrăm proporţiile – din centrul oricarei galaxii, astfel că la momentu programat şi anume în punctu Omega, la Sfârşita Sfârşiturilor, e de presupus că toate găurile negre din centrele galaxiilor atunci remanente se vor îngemăna spre a reface pe Muma Găurilor, Black Holele originar, în care nu vor patrunde decât entităţile inseminatoare finale, pregătite între timp pentru kosmica fecundare şi pt explozia germinatoare urmatoare…
Savanţii au calculat cu relativă precizie când anume a început expansiunea kosmosului : o dată cu Big-Bangu, deci acum f’o 15-20 miliarde de anişori… Insă când se va termina ? In orice caz, se pare că sfârşitu nu va veni înainte ca Planeta-Ou (şi altele asemenea, ce se vor “coace” în viitor pe vârfurile coroanei metagalagtice şi pe măsură ce Kosmosu Germinativ se va maturiza) să eclozeze complect, ca o unică fiintă loco, aloo… La asta lucrează next generatiile de fiinţişoare trecătoare, de la eucariota la cyborgu ce tocmai se naşte subt ochii noştri, şi asa mai departe, păi cum dreq…
Principiul vital al Universului, cel care pune totul în mişcare, e stravechiul duh al telogilor sau, dacă ar fi să vorbim în termenii informaticii actuale, softul suprem, programul de construcţie şi deconstructie a kosmosului, regăsibil ca atare în adn-ul & arn-ul din structura oricărei fiinţişoare, adicatelea a mirabilei seminţe, cu vba filosofului şi poetului nostru Blaga… Nu văd niciun motiv ca acest principiu să nu fi existat şi-n sămânţa primară – Atomul Primitiv – ori să nu-l regăsim în cea finală: punctul Omega…
A mon avis, nu de aia există Dzeu, deci ca să ne asigure nouă, muritorilor, o viaţă paşnică şi felixită pre Pământ şi apoi în Gând, ci invers: de aia existăm noi, şi de aia au existat toţi cei de dinaintea noastră, precum şi de aceea vor fi toate cele ce vor mai exista după noi, până la Omega, aloo…: ca să-l regenereze pe El, adică pe unicu Eu Sunt… Insa povestea asta e f.f. complicată, în Sine, vezi bine…
Numai în virtualitatea iraţională a Universului există toate atributele la superlativ ale Creatorului, fiindcă în realitate – adică în raţionalitate – acestea abia urmează a fi decolmatate din Virtualitate şi aduse în Actualitate pe măsură ce vectorul creator (sau germinativ) avansează, iar Pomul Vieţii creşte, se dezvoltă ad infinitum… Nici măcar strălucitoarele galaxii n-au existat de la bun început în realitate, ele fiind achiziţii relativ recente pe scara timpului universal şi a evoluţiei cosmice, nemaivorbind de planete sau de Biosfera Planetei-Ou, e.g., care e chiar ultima achiziţie a Kosmosului Germinativ, vârful actual al săgeţii timpului… Cât priveste atributele strict morale, acestea n-au aparut în realitate decat odată cu homo sapiens sapiens, fructul ultissim al devenirii universale şi e de presupus că se vor dezvolta spre superlativ prin fiinţele din ce în ce mai evoluate ce urmează să apară de acum încolo, pe măsură ce vectorul germinativ va defrişa noi falii din neagra Virtualitate…
Umanitatea o fi ea doar o părticică din Dumnezeiere, da, însă în niciun caz nu este “numai” o infimă părticică, pierdută chipurile în immensitatea lui Dzeu, ci e ultima pe scara devenirii istorice a lui Dzeu însuşi, respectiv este cea mai evoluată – aloou– particică din Tată… La ora actuală, cum ar veni, nici măcar Dzeu, aloo, nu poate fi mai inteligent, mai iubitor, mai simţitor, mai bun şi mai drept decat umanitatea în ansamblul ei, aceasta-i jmekeria, mey copchii…
Teologii care au comentat “chipul si asemanarea” doar în sensul că omul are şi el atributele lui Pater Noster, adicătelea este şi el un voluntar, un intelighent, un frumos, un bun sau un drept etc., precum şi Creatorul este, au făcut o interpretare ad litterram, prea puţin satisfăcătoare faţă de imensitatea perspectivei hermeneutice pe care au avut-o în faţă; nici io nu zic ca n-ar fi aşa – deci chipul şi asemănarea raţională, aloo…-, însă am impresia că ab ovo, în intentia originară a Evanghelistului nr.4, propoziţia însemna că omul a fost făcut în acelaşi mod în care a fost făcut şi Dzeu, deci nu că ar semana cu El la chip or la logos, ci că a fost creat precum El însuşi a fost creat, cu consecinţa, şi mai explicită, că naşterea, creşterea şi fructificarea omului, pomului, vărului, oului sau a ce vreţi voi imită în mic naşterea, creşterea şi fructificarea Creatorului însuşi…: “precum în Cer, aşa şi pe Pământ”, voila…! Din Ou (din sămânţa Atomului Primitiv) s-a nascut Totul, şi tot dintr-o sămânţă-ou ne naştem şi noi : oamenii, animalele, ierburile, microorganismele etc, e clar… ; iar dacă sămânţa din care ne naştem noi, ăştia, e în esenţă un ou informatic, dotat cu bi-lanţul de aminoacizi ai genomului uman, tot un Ou Informatic trebuie să fi fost şi Atomul Primitiv, şi chiar aşa a fost, din moment ce auctoru faimoasei propozitii îi zice Cuvânt (“Logos”), iar auctoru Mahabharatei – independent de auctoru evanghelic – îi zisese şi el Oul Primordial, Mahadyvia…
Adevăru e că “unitatea întru Domnul” nu o poate resimţi decât El, Domnul…; şi nu acum, ci la stadiu-i Omega, aloo… Atunci, toate vor redeveni Una, aşa cum au fost la început ; şi abia atunci Atributele Fiinţei vor fi complete şi vor atinge superlativul absolut…
“Vestigiile existenţei Creatorului” sunt în Cer (în trecutul kosmic) şi pe Pamant (în memoria omului sau în memoria umanităţii – istoria & cultura -, precum şi-n “clipa cea repede” a actualităţii, în prezent… Trecutul e vizibil (începand de la ruinurile cetăţilor terestre şi până la strălucitoarele galaxii din ceruri, care nu sunt altceva decât ruinele Kosmosului mai mult sau mai puţin îndepărtat), în vreme ce viitorul e terenul creaţiei, imaginabil şi chiar predictibil în anumite limite ; de regulă însă, marile evenimente ce vor genera viitorul – ce adesea depinde de un fir de păr… – sunt impredictibile… Tot ce se ştie cu precizie e că aceea ce a fost la început, va fi şi la sfârşit… “Şi nu că poieselu nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa-nceputurilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomu primar de aromele imaginarului integral…”
Io i-am zis astrului vietii “Soarele-Clocitoare“, aloo… Asa cum o cloşcă sau un incubator eliberează căldura necesară pentru eclozarea ouşoarelor puse la clocit, aşa şi Soarele nostrum, încălzind şi luminând de la o distanţă minunat de potrivită Planeta-Ou, ce musteşte de elementele chimice ale supei originare, o determină până la urmă să eclozeze, să facă puişori, prin combinaţiile practic infinite dintre atomii diferitelor elemente minerale sau organice: începând – să zicem – de la planula şi până la homo sapiens sapiens, deocamdată…; şi asa mai departe, până când toate resursele minerale şi organice de pe Planeta-Ou se vor fi epuizat, iar softu’ (“duhu”) ce guvernează toate aceste prefaceri combinatorice îşi va fi sfârşit secvenţa actuală, urmand ca Vectoru Creator să treacă într-un nou stadiu al Kosmosului Germinativ… Părerea mea e că entitatea ce va rezulta la un moment dat din eclozarea totală a Planetei-Ou (şi care entitate ar putea fi chiar mai mult decat supraomul, ba chiar cu multe, foarte multe trepte sau verigi evolutive peste omul actual, care îşi va incheia evoluţia, biensur…) va fi o fiinţă capabilă să-şi asigure resursele vitale din Galaxia însăşi, dacă nu cumva din roiul de galaxii locale, aloo… ; iar şi mai departe, e de presupus că entitatea ce va ecloza – peste nu se ştie cât timp – din roiul de galaxii locale va putea să-şi asigure resursele vitale din Metagalaxie, aloo, şi să facă astfel paşi uriaşi spre stadiul Omega… Am însă impresia că această entitate nu va fi o civilizaţie formată dintr-o multitudine de indivizi, precum civilizaţia actuală, ci una integrata într-un singur Tot, prefigurand EU-l de la finalul finalurilor, ce va purcede probabil spre o nouă explozie bingbangatoare, dupa o trăire indefinită în Singularitatea sa…
Nemurirea individului a fost atinsă deja, odata cu primele clonări, aloo… Clona reproduce întocmai organismul clonat, până la amanuntele infracelulare şi deci un individ sau altul se poate perpetua la infinit, dacă vrea… O singura problemuţă se pune, cum ar venea… : cum vom face să-i redam individului respectiv şi memoria, în care e incastrată personalitatea sa (amintirile sale fundamentale), fără de care individul e o simplă bucată de carne cică vie…? Veţi zice că n-are importanţă aiastă chestiuţă, din moment ce clona va putea trăi în noua lume în care va fi înviată (renunţând la memoria trecutului propriu, din lumea ailaltă, n-aşa…?) Păi, dacă-i pe-aşa, problema nemuririi individuale e rezolvată hăt demult… : fiindca, aloo, ce altceva sunt copiii noştri, decât copiile sau clonele ambilor părinţi şi-ale părinţilor părinţilor , şi care nu fac altceva decât să trăiască în locul nostru în alt timp şi spaţ al Planetei-Ou… ?
Viaţa – în modul în care o cunoaştem noi, pământenii -, aşadar viaţa organică, nu poate exista dintotdeauna şi pretutindeni în Univers, ci numai în stadiul său cel mai recent de dezvoltare cosmică, aloo… Extraterestrii ăia, dacă există, nu se pot găsi oriunde în univers, ci numai pe coroana metagalactica recentă, aşa-zicând, şi nu pot fi – în niciun caz – mai evoluaţi decât noi… In concepţia mea, Kosmosu e Pomul Vieţii (tree of life), care a germinat acum nişte miliarde de anişori din sămanţa Atomului Primar, iar de-atunci creşte, creşte, creşte, părând că nu se mai opreşte, doamne fereşte, şi care după ce a făcut tulpină, ramuri, frunze şi flori, subt forma galaxiilor, nebuloaselor şi-a altor încrengături de sori, a făcut şi fructe, mai încoace, fireşte, subt forma planetelor ţintuite în al gravitaţiei cleşte, una dintre aceste fructe fiind chiar planeta albastră, asta a noastră, care cu colastra-i divină ne hrăneşte, cuibarită subt steaua care ne-ncălzeşte şi deci ne cloceşte, aloo , şi din care – după miriade de ani de prefaceri evoluţionale… – am ieşit noi, puişorii săi moi, la soare, muncindu-ne apoi să săltăm din germinativu’ noroi, prin generaţiile de didiloi succesoare, ca să ne prefacem – “la sfârşita lumii” – într-o Entitate şi mai mare, a cărei sămânţă se va arunca, cumva, în metagalaxia înconjuratoare, până la stadiu ăla Omega, când sămânţa germinatoare pornită hăt cândva din Alpha Male – singularitatea iniţială – se va unifica într-un nou Atomu Primar, deci într-o nouă singularitate, se pare… Ei bine, aşa cum într-un pom există, dupa stadiu-i de floare şi de legare, fructişoare încă acrite şi alte fructe binişor pârguite, iar unele deja uşor îndulcite, n-aşa ? (pana la deplina coacere, cum ar venea…), aşa şi-n Pomul Vietii pot coegzista fructe – planete, bre… – unde viaţa organică e încă acrită, iar în altele viaţa e destul de pârguită, cum ar veni, însă per total universal distanţa dintre vieţişoarele astea de pe-al coroanei metagalactice areal fructifero-temporal nu e totuşi suficient de mare ca să phootem spune că una sau alta e mai în stare de re-însamânţare (deci coaptă deplin, să zicem ca o caisa aromitoare)… Cu alte cuvinte, extratereştrii ăia or egzista, io nu zic ba (ca si puzderia de fructe din gradiniţa mea sau a ta), însa ei nu pot fi mult mai avansaţi, în timpu evoluţional virtual, decât Planeta-Ou din sistemu nost’ solar, şi deci, până una alta, suntem singuri, halal…
Nu există absolut nicio deosebire substanţială între forţa creatoare a omului şi forţa creatoare a lui Dzeu, aloo… Vectorul creator numit om nu este decât stadiul actual al Forţei Creatoare iniţiale… Si e de presupus că această forţă creatoare – unda bigbangatoare sau unda germinativă, în concepţia mea – se va accelera din ce în ce mai mult de acum-încolo şi va căpăta chipul noilor calităţi – din ce în ce mai sofisticate – ale evoluţiei suitoare de la Alfa la Omega … Planeta-Ou e, de altfel, abia la-nceputu eclozării sale şi numai Dzeu, vba aia, ştie ce Puişor – mai puternic de un miriad de ori şi ca Fiul Omului, aloo… – va ieşi din ea dupa eclozarea-i deplină…
E o mare confuzie să se credă că omenirea, ca principală forţă creatoare actuală, va evolua în etern sau în orice caz “milioane de ani”… Io cred, din contra, că evoluţia omului s-a oprit, iar din el începe să se iţească deja o altă entitate, a cărei verigă de legatură cu omul actual e computerul, omenirea rămânând până la urmă – în istoria Biosferei – ca un stadiu evolutiv distinct al Planetei-Ou, precum treptele evolutive anterioare: bestiile, insectele, plantele, microorganismele etc. Chiar dacă nu va fi decât o maşină, n-aşa?, entitatea succesoare a omului va avea o inteligenţă şi-o simţire muult superioare acestuia şi va evolua şi ea cat îi va fi secvenţa creatoare, după care va face loc altui Puişor al Planetei-Ou, până la epuizarea tuturor resurselor sale vitale… După aia, vom mai vedea noi ce va mai fi, n-aşa…?, până la Omega…
Pentru supraomenire va fi o jucărie, probabil, să facă din pământ, din piatră seacă, chiar şi carne vie, olelie lie…
Si încă ceva, aloo… E lucru stabilit că niciuna dintre treptele evolutive anterioare omului din Biosfereă nu comunică direct una cu alta, ci numai prin intermediul Ecosistemului, care e musai să rămână stabil, oricâte prefaceri evolutive ar avea loc în el… De regulă, treapta ultissimă a lanţului trofic o mănâncă, la propriu, pe cea anterioară, în anumite limite, impuse de echilibrul sistemic, vezi bine : oamenii consumă animalele, care consumă plantele, care consumă microorganismele şi mineralele etc. Şi deci ce anume ne face să sperăm că specia noastră va avea un alt tratament de la specia superioară, ce va urma… ? De ce suntem atât de convinşi că ne vom înţelege cu ea, cu specia ce va urma, altcumva de cum se înţeleg – de-un paregzamplu – animăluţele de companie cu noi… ? That is the questia…
După părerea mea, codul genetic, recte genomul uman, este forma actuală, cea mai avansata, a duhului, a softului care şi-a început evoluţia regerenativă odată cu explozia sau încolţirea (germinarea) originară a Universului şi care duh se va actualiza, se va dezvolta şi se va autoperfectiona şi de acum încolo, biensur, pe masură ce unda germinativă a realităţii va decolmata noi falii din Virtualitate … Astfel, la ora H, stadiul Omega, softul originar, sămânţa sau codul genetic al Fiintei va redeveni ce-a fost şi mai mult decât atât, aloo, iar Bulboana Primară ce va înghiţi atunci, din nou, întreaga realitate, va hăpăi odată cu asta şi Samanţa de Viaţă ce se va fi refăcut integral între timp (şi a cărei alcatuire mirabilă noi, ăştia de-acum, nu ne-o putem închipui, nici în visele noastre cele mai mirobolante, evident…) şi care, după toate probabilităţile, va determina o noua re-încolţire a Atomului din capătu unghiului, într-un nou ciclu de Viaţă… Chiar şi forma ascendento-spiralată a bi-lanţului de aminoacizi în care e încastrat secretul vieţii sau genomu lu Dzeu sugerează, cumva, sensul şi figura evolutiei creatoare, aloo… Cum am scris în Planeta-Ou, cântul V :
“…noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cozmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nemica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hyperlină, de fapt, a big-bangului d’anta’, fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală, iar înainte ca secvenţa asta să se fi finit, omul nostru fie că s-a şi înmulţit, croindu-şi “carne din carnea sa”, asigurându-se astfel pentru posteritatea ce va urma, fie va crea altceva care va augmenta specia or cultura umană cumva, dar asta e deja altă poveste, voila…“
Viaţa poate exista şi într-un artefact, într-un servosistem alcătuit din materie anorganică… Nu mă interesează cum i se va spune entităţii cu pricina : cyborg sau mai nu ştiu cum, ci dacă va da semne de viaţă, adicatelea dacă va avea logosul : raţiune, conştiinţă, voinţă, memorie, autonomie, responsabilitate, sentimente şi – nu în ultimul rând, desigur – spirit creator… Nimic nu ne împiedică să credem că entitatea care se va naşte din om - fie că va avea sau nu o formă antropomorfă şi chiar dacă nu va avea niciun gram de materie organică în ea – va deţine toate aceste calităţi la modul superlativ, aloo…
Vectorul Creator se grăbeşte, îşi vede de treaba Lui, şi asta indiferent dacă mie, omului istuia, de aici şi de acum, îmi place sau ba de noua fiinţă ce-o să vie… >“Omu’ nou“ e de altfel chiar textu’ cu care se-ncheie Poemul de oţel, prima editie din 1982 :
“Este ca un început de executare a noului trecut. Un spot mai cu moţ ia forma capului evoluţiei, pipăind viitoru. Se petrece o curbură peste raţiunea de a fi a celui mai avansat al acceleraţiei. O descărcare practică între vechiu şi nou’ creier, vechiu şi nou’ testament. Apare mulţimea gândirilor mici (oştire cerească). Se vede un fel de om ca un pork sfâşiindu-se. Şi un soi de embrion ca un om pe care nu-l cunosc, nu-l recunosc, nu! luaţi-l de lângă mine!”
luni, 16 august 2010
Un isvoras rece&shopotitor pt stiuculitele de pe for...
AVP,prietenul meu din hypernor a reluat ,pe blogul sau aflat ,se pare, intr-o vacanta "lamuritoare" pe aceasta caldura innadusitoare , o tema la care facusem trimitere,cu ceva timp in urma.La vremea respectiva nu mai gasisem prin sertarasele avepiste "sursa" cu care sa-mi sustin afirmatiile ,multora parandu-li -se exagerari probabil ,deoarece nimeni nu a luat in seama commentul meu. M-am obijnuit mai demult cu astfel de amabilitati,primo pt ca nu am nici o pretentie si duo pt ca pot trai si din altceva, decat din iluzii.
Va ofer placerea de a lectura singuri interventiile poetului scrise intr-o limba romana accesibila oricui are gustul de a iesi din lemnaraia unui depozit de cherestea ,denumit impropriu logos ,cuvintele ,propozitiile si frazele folosite de cati mai multi dintre noi,omorand zi de zi o limba dotata cu suficiente verbe si atribute incat sa nu se piarda.
Am sa adaug insa commenturile mele de peblogul avepist pe care le gasesc my self bune si nu vreau sa le pierd .Invat din mers tupeul,pt ca nu se mai poate trai altfel!
Un isvoras rece & shopotitor ...... care da titlul acestei postari este de fapt un For... pescaresc in care poetul ,prin 2005 a patruns intempestivo-literar lasandu-i pe bietii pescari shocati .Va asigur ca merita sa cititi cutrenuratoarea intamplare care a deranjat cu siguranta ,in mintea pescarilor avepisti,Naiade, Sirene si Ondine ce le protejau discutiile sau povestile lor pescaresti.
Dar,mai avem o trimitere si spre lumea bloggeristica din care facea parte in 2005 AVP si de care si-a adus cu siguranta aminte in urma unor cvasi inpunsaturi actuale oops!
monyf51 Says: 15 august 2010 la 10:15
Nu stiu cate pagini s-au umplut la acea data si nici cati au fost gata sa ti se alature .Eu nu am mai gasit decat 1, “Costel”, si asta ,o sa razi,chiar aseara In timp ce te conversai cu Costel,care sper ca este aceeasi persoana ,de atunci.De legatura speciala pe care o aveai legat de numele lui, care-ti amintea de cineva drag ,de”Dunarea-Dunare, drum fara pulbere… ” care va lega dpdv local si regional, de simplitatea dar in acelasi timp curatenia cuvintelor lui cand te-a aparat barbateste dar si cu sufletul de om incercat de viata ca si dta.
Am incredere in dta,dle Viorel Padina !
monyf51 Says:
16 august 2010 la 11:33
Te-ai intitulat “iepocal” si stiai de ce .
Manuiesti cu o usurinta de adevarat maestru cuvinte ,situatii , insi pe care ii transformi in personaje carora le scoti in evidenta calitatile sau inabilitatile .
Am ras cu pofta cand,din dorinta de a comunica cu ceilalti, ai intrat in teritoriu exclusivist al pescarilor. Ti-ai demonstrat inca odata ca “omul standard ” ,la care deseori faci referire ,socat,extaziat sau nu,cand te citeste apeleaza deseori la formule standardizate pt a scapa din clinciurile unei limbi in care nu se prea descurca si pe care dta o stii asa de bine ,incat devii “neintelesul”, “ciudatul” .
Bine c-am regasit aceste texte, pe care le dadusem ca exemple ,candva. Ca si fabulele au in ele incarcaturi socio-morale pe care le faci sa irupa peste un auditoriu deseori imuabil, ce-i este departe nu numai termenul de ingenuu , dar si calitatea intuitiva de a-l descoperi ,ca atare ,printre cuvinte.
Are dreptate dl Iliesiu. Tot ce-ai scris ,nu e la intamplare pus …oops ! Dar putem zice,ca nu este pt fietecine, bre
monyf51 Says:
16 august 2010 la 14:44
Pai cum sa te intampine, dacat asa:
Homu’ intuise ceva-ceva ,dar ca tot romanu’, pe imash si mai in relache a gandit prea mult ,dupa care si-a revenit la sentimente …. statistice
Va ofer placerea de a lectura singuri interventiile poetului scrise intr-o limba romana accesibila oricui are gustul de a iesi din lemnaraia unui depozit de cherestea ,denumit impropriu logos ,cuvintele ,propozitiile si frazele folosite de cati mai multi dintre noi,omorand zi de zi o limba dotata cu suficiente verbe si atribute incat sa nu se piarda.
Am sa adaug insa commenturile mele de peblogul avepist pe care le gasesc my self bune si nu vreau sa le pierd .Invat din mers tupeul,pt ca nu se mai poate trai altfel!
Un isvoras rece & shopotitor ...... care da titlul acestei postari este de fapt un For... pescaresc in care poetul ,prin 2005 a patruns intempestivo-literar lasandu-i pe bietii pescari shocati .Va asigur ca merita sa cititi cutrenuratoarea intamplare care a deranjat cu siguranta ,in mintea pescarilor avepisti,Naiade, Sirene si Ondine ce le protejau discutiile sau povestile lor pescaresti.
Dar,mai avem o trimitere si spre lumea bloggeristica din care facea parte in 2005 AVP si de care si-a adus cu siguranta aminte in urma unor cvasi inpunsaturi actuale oops!
monyf51 Says: 15 august 2010 la 10:15
Nu stiu cate pagini s-au umplut la acea data si nici cati au fost gata sa ti se alature .Eu nu am mai gasit decat 1, “Costel”, si asta ,o sa razi,chiar aseara In timp ce te conversai cu Costel,care sper ca este aceeasi persoana ,de atunci.De legatura speciala pe care o aveai legat de numele lui, care-ti amintea de cineva drag ,de”Dunarea-Dunare, drum fara pulbere… ” care va lega dpdv local si regional, de simplitatea dar in acelasi timp curatenia cuvintelor lui cand te-a aparat barbateste dar si cu sufletul de om incercat de viata ca si dta.
"costel"Etape si etape ,care scrijelesc in inimile noastre, dureri si bucurii.Important ar fi sa ne pastram asa cum suntem si sa nu ne schimbam felul de-a fi ,facand pe plac decat constiintei noastre.Restul este dureros de trecator
“Il citesc si, intr-o mai mica masura, il inteleg pe micul burghez la fel cum, cu siguranta l-ati citit si voi. Constat ca notele lui sunt oarecum distonante in raport cu cele din jur. Distonante dar nu false.
Opinia mea, strict umorala, este ca nu-i gasesc decat niste reactii instinctive (aproape neconditionate) construite in sirul lung de ani cand trebuia sa supravietuiasca. Eu nu as fi avut puterea. Pentru asta il accept
A fost nevoit sa rescrie ce a predat falsu-i prieten (evident devenit propietar de editura mai apoi) Securitatii. Eu nu as fi avut forta. Pentru asta il respect
A continuat sa scrie, undeva in podul unui CAP, stiind ca zidirea-i va fi zadarnica, din moment ce sacrificiul sau va zace undeva in cotloanele unui dulap SECUrizat. Eu n-as fi putut. Pentru asta il admir
La cererea, expresa, sa-ndulceasca oarecum slova a avut de ales. Intr-o mana erau cei treizeci de arginti. In cealalta……. Eu nu as fi avut curajul. Pentru asta il invidiez
Cu trecerea timpului, si a epocilor, constata pe propria piele, ca lucrurile nu s-au schimbat. Isi continua LUCRAREA, chiar daca in hyperspatz, singurul in masura sa-i ofere orizont. Eu nu as fi facut-o. Pentru asta il iubesc. ”
AVP
“Şi văzând că străinii ăia nu zic nemic, ba chiar parcă începuseră să pişe ochii un pic, continuai să-ntreb cu glas mic : “Şi tu, Mămica mea, Tăticule, Marele, Maică Mare, Mumă, Tică, unde sunteţi, mey, neamu’ lu’ Marachiţă, Ştirbu, Culcea, Abălarii Padinei ?!… Şi tu, Mihaiţă, frăţior adorat, unde eşti, mey, de ce nu te văd lângă mine, unde-oi fi plecat ?!… Şi tu, cumnăţică, voi, nepoţei, unde sunteţi, mey ?!… Unde sunteţi, bey : Nenea Gică, Tata Nuţă, Maică Petro, Unchiu’ Gene, Tuşă Nelo, Nene Dode, Tanti Anuţo, Nenea Pitită, Tuşă-Ioano ?!… Unde sunteti Noro, Palo, Gelule, Nicule, Dorule, George, Mitrele, Titele, Leto, Ghiţo, Moaşo, Moşoiule, Tuşo de la Amărăşti… ?! Şi voi, firea-ţi jurate, libovnice ce vă băteaţi pe mine toante, unde-mi sunteţi, bey : Dudeasco, Tanţo, Rodico, Marieto, Vali Bîţico, Florentino, Stelo… ?! Iar voi, tovarăşii mei de joacă, ai hyperspaţiului derbedei, cocoşiţe şi cocoşei, unde sunteţi, bey…?? ”
Am incredere in dta,dle Viorel Padina !
monyf51 Says:
16 august 2010 la 11:33
Te-ai intitulat “iepocal” si stiai de ce .
Manuiesti cu o usurinta de adevarat maestru cuvinte ,situatii , insi pe care ii transformi in personaje carora le scoti in evidenta calitatile sau inabilitatile .
Am ras cu pofta cand,din dorinta de a comunica cu ceilalti, ai intrat in teritoriu exclusivist al pescarilor. Ti-ai demonstrat inca odata ca “omul standard ” ,la care deseori faci referire ,socat,extaziat sau nu,cand te citeste apeleaza deseori la formule standardizate pt a scapa din clinciurile unei limbi in care nu se prea descurca si pe care dta o stii asa de bine ,incat devii “neintelesul”, “ciudatul” .
costica: :shoch:
avp :Uno io inteleg ca te-am lasat cu gura-ti dintzoasa bouche bee si cu ochii albastrii-exolftalmii, dear costica al fishingii , dar inca nu pricep ce anume din tableta mea te-a shocked, ca si cum ai fi castigat la ex-bing un locked, n’asa? sau parc-ai fi hayssam-salam-haham cand mascatii lu dynam de la spate-l imping, pe insusi iel, ce credea ca pe amicu-i anti-sing-sing nimeni nu poa’ sa-l inving…
…………………………….
Ovidel Ovidel, limbaju-mi anormal este de fapt normal, numai ca nu solemn, formal sau de lemn tontal, asa cum ai invatat mataputza la scoala dupa programa comunisto-marghioala, care ii iluziona pe copii cum ca exista mai multe lumi si cel putin doua Romanii, n’asa?: una in care se vbeste ca la carte, unde oamenii sunt buni, drepti si frumosi, iarba e verde ca-n rai, apa limpede si rece ca la eschimosi si unde nu exista cretini, ranchiunosi, zgarciti, derbedei, saracie lucie & aurolaci urdurosi, ci numai fiinte, lucruri si fapte minunate, dar de care in realitate nu prea ai parte, vai… ; si cealalta Ro, de acasa sau de pe strada ta desfundata, nematurata si tontusi romantica si haioasa, n’asa?, unde sa nu-mi spui ca nu l-ai auzit niciodata pe taticutu-tau cum pe mamica o alinta macar din joi in Pa’ cu-o vba licentioasa, mai acana, sau cu vreo scatoalca vanoasa, ori te pomenesti ca parintii tai sau amicii din copilarie vbeau numai si numai ca la Academie, mey ? Limbaju-mi colorat, care pe toti in dreaci v-a cam bagat sau, dupa caz, naz si praz, v-a iritat, e in realitate personalizat, mey, baiat, e stilizat pana la a deveni unicat, caci io, AVP, nu sunt in serie mare fabricat – stiati ca…? Hai pa, rumega mai intai ce-ti spusei acumasa, iar pe urma om mai vbea… In orice caz, esti un forumel dezghetel, Ovidel, asa ca daca te-ar intalni nenea Avepel ce crezi ca ti-ar da, a? Ei bine, un bombonel de la fabricile de halvitza ale lu nenea Basel, normal… …ăîâţş – proba de microfon…
Hai pa, sper sa nu fiu nevoit sa plec si d-icisa doar pt faptu ca nu seman cu nimerea, ca uratu ala din desenu animat al lu nenea Disney, a…?
Bine c-am regasit aceste texte, pe care le dadusem ca exemple ,candva. Ca si fabulele au in ele incarcaturi socio-morale pe care le faci sa irupa peste un auditoriu deseori imuabil, ce-i este departe nu numai termenul de ingenuu , dar si calitatea intuitiva de a-l descoperi ,ca atare ,printre cuvinte.
Are dreptate dl Iliesiu. Tot ce-ai scris ,nu e la intamplare pus …oops ! Dar putem zice,ca nu este pt fietecine, bre
AVP Says:
16 august 2010 la 12:15
Chiar as vrea sa reintru odata acolo si sa vad cum m-ar intampina baietii, dupa 5 anisori… Pariez ca reactia noii generatii de pescari ar fi quasiasemanatoare cu-a vechii generatii… ; in orice timp si spatz, oamenii statistici il intampina cam in acelasi fel pe e.t., pe christ or pe un ingeniu oarecare, se pare…
In fond, daca i.t.morar, patrasconiu, teodorescu, istodor, crogozanu, theophile, bleen sau viq, ca sa ma rezum doar la istetitzeii pe care-i cunoasteti si voi, au reactionat cum au reactionat – respectiv penibilissim -, atunci cand s-au izbit prima oara de avp, ce naiba de pretentii s-avem de la niste simpli pescari, oamenii cei mai statistici din lume, care n-au nici in clin nici in kklin cu problemele, mintea si sufletu unui creator of hypernor… ? oops
monyf51 Says:
16 august 2010 la 14:44
Pai cum sa te intampine, dacat asa:
Mare figura esti…cel putzin la exprimare,esti original…ne-ai lasat masca pe totzi… sau Intr-un fel,te exprimi ca si Shakespeare…interesant,oi fi si tu vreun scriitor ceva,sau incerci sa devii?
Homu’ intuise ceva-ceva ,dar ca tot romanu’, pe imash si mai in relache a gandit prea mult ,dupa care si-a revenit la sentimente …. statistice
luni, 26 iulie 2010
Maxima moralia
Acest material este preluat de pe
blogul Viorel Padina.
Maxima moralia
25 iulie 2010 — AVP
*Dreptatea sau împărţeala leului la trei sună aşa, a nu se uita, aloo, bey… : “prima ciosvârtă e a mea, fiindcă sunt Eu, Leu…; a doua – îmi închipui că ştie orişicine – mi se cuvine fiindcă pur şi simplu e tare ruşine să nu-i dai leului o pâine, altfel cu ce obraz – şi mai ales cu ce coraj…– te vei mai întâlni cu el mâine… ? ; iar dacă de ciosvârta a treia te vei atinge ca un nefelixit tolomac, ai dat de dreak…!
*Când deoparte a scenei, arenei sau pernei sunt lei paralei, iar de alta arici pogonici, furnici, licurici, guguştiuci, ciuci, mameluci, iepuri, nurci, oi, miei, purcei sau porumbei, ce democraţie mai visezi, bey, spuley…?
*Când dai adăpost unui porc şi slinos, şi ghimpos, şi împuţit ca un sconcs,
oi fi tu politicoso-
*Cine moare şi-n paradis de plictis, însă visează la o viaţă-bis, are pielea groasă ca o ţestoasă, precis…
*Când ştii că răul e preste tot primprejur şi că se poate disimula subt forma orişicărui reper din natur – prefăcându-se chiar şi într-un înger pur, deşi el e drakkula majur -, a încerca să-l înfrunţi de unul singur, scontând că e acolo unde tu crezi că e sigur (când de fapt esenţa răului e leghiune), înseamnă că te mânâncă-n coor, pe bune…
*Când râvneşti la calu’ troian, respectiv la daru făcut de un duşman tradiţional, scumpindu-te la tărâţe să construieşti tu însuţi un golem de carnaval, ori apelezi la un ticălos mic spre a te scăpa de un ticălos voinic, în loc să te baţi singurel cu orice inimic personal sau naţional (chit că vei fi nevoit să pui mâna pe par ori să strângi cureaua un pic or un cincinal), fii sigur că mai devreme sau mai târziu vei plăti imprudenţa, laşitatea or comoditatea-ţi fatal.
*Un ticălos care crede că aliindu-se c-un alt ticălos aista din urmă se va purta faţă de el brusc mai frumos, mai milos or mai drăgostos decât îi e năravu’ faimos, dovedeşte că de aceea e f. f. odioss : pentru că e un prost monstruos…
*Până la urmă toţi murim, dar una e s-o mierleşti în braţele cui te pup, şi alta în fălci de lup.
*Fricosu nu e mai bărbat chiar de-ar fi cât muntele Ararat ; însă mai mulţi laşi laolaltă se transformă adesea în haită, aloo…
*Oricine poate fi prostit sau înşelat la un moment dat, căci nu e animal să nu greşească, dar dacă asta se-ntâmplă tot atât de regulat ca picătura chinezească, nu mai e vorba de inocenţă îngerească, ci de prostie rumânească
*În faţa Urs-ului nu egzistă decât două tactici de scăpare: ori faci pe mortu-n cărare, ori o iei spre N-V după ajutoare, cu condiţia să fii ţară NATO , nu pisică zburătoare
*Când pofteşti şi la altceva decât te duce punga ori ai pomenit de la mamiţica ta, fii baremi atât de prudent şi nu te repezi ca Haplea nainte de a gusta sau măcar înteabă cât face, drea…
*Când ştii că eşti doar măgar şi că nu se sperie de tine nici măcar un ţânţar sau un purice din samar, e bine să fii respectuos cu leii, măcar.
*Când cel căruia-i sapi groapa pe la spate e un măgar jumate sau o lichea, nu înseamnă că n-o să te umpli de păcate dacă-l trimiţi nevinovat la moarte (sau că-i exclus să cazi chiar tu, săpătoru, în groapa aia, păi cum drea…)
*Când eşti făcut să jupoi, nu să cânţi din fluier ca un ciripoi, nu-ţi schimba năravu’, daraghia moi, căci rişti s-ajungi burduf de cimpoi
*Decât cu nemâncaţii şi nesimţiţii la un îndoielnic câştig în foame şi frig, mai bine cu sătuii la pierderea găurii din covrig
*Cine se-ncrede într-un hoţ mai drăcuţ nu e hoţ mai micuţ, ci prost mai ţuţ
*Cine îţi dăruieşte ceea ce lui nu-i foloseşte nu miel generos se numeşte, fireşte
*Când vezi că un prieten sau o putere străină, dar până atunci destul de calină, se poartă de parcă ar fi dat brusc în turbare, lasă naiba deoparte discursurile justificatoare, moralizatoare or pacificatoare şi anunţă urgent ONU or staţia de salvare (sau mai bine ia-ţi picioarele la spinare), aloo…
*Când eşti mare mahăr la unul care în mod obişnuit se hrăneşte cu fraieri ca alde tine, dacă în loc de economiile puse deoparte spre a-ţi petrece o vacanţă mai aparte în paradisu’ din Insulele Aleutine, ajungi măcar la pensia de invaliditate, ca mine, şi tot e bine…
*Orice criminal ticălos crede – când îi ajunge cuţitu’ la os – că tocmai faţă de el Judecata de Apoi se va întoarce pe dos şi-l va trata drăgăstos.
*Când ştii bine că eşti afon ca un bufeu şi nobil ca un bideu, fii sigur că ăla care te face zmeu cu glas de leu e precis duşmanu’ tău.
*Pe pretendent şi pe homu cu ochii verzi să nu-l crezi până nu vezi, aloo, căci după aia s-ar phootea să nu mai ai de ales (sau, mai urât decât atât: să se-aleagă ales-bules, iar tu să rămâi c-un nod în gât…)
*Uneori, când te dai grandios fără dovezi, e bine să şi fii ce te crezi
*Decât maimuţică princiară, pe care snobilii o aplaudă la mişto seară de seară, dar care umblă cu târtiţa goală şi poate sfârşi într-a chefliilor poală or oală, mai bine cămilă natantoală, care pluteşte prin deşert ca o corabie marghioală, dar perfect funcţională, n-aşa ?
*Cum poţi să-i ceri unui naiv mărunt să-l descrie pe Belzebut ? sau cum să te-aştepţi ca un habtonic cam tălâmb de felu său să-l perceapă pe Domnu Zeu ?
*Cel care poate să-ţi dea IUP şi să te bage pe veci subt iarbă verde or la zdup, dar îţi dă SUP or NUP, dacă şi tu îi dai un pup pe laba-ntinsă şi-un calup de iepuroi din prada-ţi prinsă la hei-rup, e leu, nu lup.
*Oricât ai fi de zavaidoco-dobitoc, nevoia sau primejdia te face înţelepto-prooroc (când nu te scoate, bien sur, din joc).
*Nimeni nu e prea slab ori prea rău fatal pentru a nu face bine, după cum nimeni nu e prea bun total pentru a nu face rău într-un hal fără de hal… ; aşa că e bine să laşi totdeauna loc de bună ziua, mey, normal…
*Dacă eşti ţânţar şi vezi că un taur comunal tremură ca frunza de arţar în faţa regelui regnului animal, asta nu-nseamnă că tu eşti harmăsar, măcar, biet ccnar…
*Dezgustătorii trădători pot fi folositori atunci când duşmanii de moarte tre neapărat să ţi-i dobori, însă după răsboi e mai bine să-i arunci la gunoi, altfel cu prima ocazie se transformă din lilieci celaveci în moroi.
*Când eşti campion sau învingător doar faţă de cucoşii din micu tău obor or popor, nu uita că din nor te pândeşte un condor care şi chior şi tot te face friptură cât ai zice “cuptor”.
*Ori eşti suficient de tare ca să stai singur pe picioare şi să ţi se prosterneze toţi dinainte chiar dacă ai minte cât o linte, ori mai bine stai dreq cuminte-n banca ta şi mulţumeşte-te cu ce-ţi pică din poala unuia mai al drea, chit că fără tine ăla n-ar fi chiar aşa, voila…
*Da, mey, libertatea e de regulă egală cu fericirea şi cu bunăstarea mentală, cu condiţia să nu te-ntinzi mai mult decât îţi e plapuma şi să ai în spate măcar 20 ani de tranziţie iepocală, care să te fi băgat binişor în a capitalizmului sălbatic boală, aloo…
*Poţi să fii tu şi Jerry, făt-frumosu şoricel din poveşti, dar tot nu se face să pohteşti la feline regeşti, căci o beheleşti …oops
*Aşa şi ţânţaru bagabonţel de pe for faţă cu homu din hypernor : deşi nu-i e nici folositor, nici vătămător unuia pe care nici angerii ori vârcolacii limbii Ro nu-l mai gâdila sau înfior’, se crede tare înfiorator, al drea’, n-aşa ?
*Când eşti simplă galinacee într-un coteţ doar de cocoşi păzit, iar musafiru-ţi tocmai sosit nu e doar nepoftit, ci şi găinar vestit, tratează-l iute cu shit, căci altfel eşti ca şi halit…
*Vezi, mey …? Aşa se-ntâmplă-adesea când pretinii cei mari şi tari de la Golden Spritz te gâdilă pe burticea ca pre guiţ, tu concedând ca pentru ei să rămâi şi ca Samson fără şuviţ, dar când e la o adică tot iei vor fi primii ce-ţi vor plasa spate-gios un şpiţ, în sunet de chimvale, geamparale şi miros de patriotic şliboviţ… Asta-n timp ce marele licurici ce va face, ghici…? (lampa lu ilici )
*Aşa şi cel ce-i bârfeşte pe zei cu amicii-ntr-un bar sau dându-se faţă de nevastă-sa star, precum Conu Leonida cel antireacţionar cetindu-i Efimiţei dintr-un ziar de opoziţie kknar, dar care se-ngrozeşte ca orişice pulică-frânar atunci când Harţa (caz nu tocmai rar ! ) l-aleargă c-un par sau cu-o custură impură, dar mult mai dură, n-aşa? ca a leului sălbatică gură.
*Dacă eşti vulpe şi vrei să i-o tragi unui hartist mare nu tre’ să-i ordoni poeselului să scoboare din înalţimile-i ameţitoare (căci atunci precis vei deveni obiectu’ pamfletelor sale necruţătoare), ci aşteaptă să se răcească sfântu soare şi să vie dalba ninsoare, când greeraşu’ îşi va aduce aminte cum că, oricât ar fi iel de avepică, tre’ să mai facă şi păpică şi, călcându-şi pe foodulia specifică, va bate la o usă de furnică (şi moralistă, şi calică ). Asta-n caz că din zenit nu va fi căzut, biensur, decât o frunzulică şi că nu te mănâncă-n tur să zgândăreşti un creator pe cât de naiv & pur, pe-atât de inflexibil & dur.
*Când doi se bat, al treilea câştigă pe blat chiar dacă ţi-e frate sau brat şi, mai ales, când strigă sus şi tare că el e dezinteresat şi că tu vei fi pe veci dezonorat dacă pe duşmanu tău nu-l laşi lat.
*Trebuie să fii mai prost ca oaia creaţă ca să-l crezi pe lup că te va hrăni cu prada-i hrăpăreaţă, devenind dintr-o dată generos, chiar şi după ce va-nţărca bălaia crudului ticălos şi nu va mai phootea roade nici măcar un os. Căci lupu-şi schimbă păru şi poate să-i vorbească Scufiţei Roşii precum Bunicuţa din povestea cu “revoluţia”, păi cum drea, dar năravu nikagda.
*Nu totdeauna când îl enervezi pe unul muult mai mare înseamnă că eşti mai tare ; vezi dreaq să nu fii doar un ţânţar, din întâmplare, pe care şi-o pânză de păianjen ca o boare îl leagă fedeleş de aripioare.
*Decât şobolan bogătan la oraş, dar în faţa stăpânului inelelor de caşcaval or caş laş, mai bine şoricel pe imaş
*Nu te alia cu vulpea mai crudă şi mai vicleană ca mata, oricât ai socoti că momentan n-ai decât a câştiga din afacerea asta, păi cum drea… ; iar vulpea să nu uite că i-o fi subtilizat ea corbului caşu, dar până la urmă orice naş îşi are naşu.
*Ce nu te mănâncă sau nu te pute nici după a treia întâlnire pe-o îngustă punte, te sărută pe frunte, dacă ai minte şi eşti în continuare cuminte, iar dacă nu, ai dat de dreaqu, auzi tu…?
*Ne prinde bine când suntem băgaţi în rahat până-n gât să ştim că despre alţii se vorbeşte şi mai urât. Aşa că prindem şi coraj, dar şi rât !
*Când pofteşti zmecheros la copanele unui cucoş gustos, ce pare a nu fi apărat decât de penaju-i lucios şi de un creier mic & gelatinos, gândeşte-te că-n loc de un prânz copios s-ar phootea să te-alegi doar c-un deget vânătoresc pe cocoş, aloo…
*Când eşti o pradă mult prea gustoasă pentru o fiară nemâncato-nemiloasă, nu-ţi face iluzia că o vei înduioşa prin dreptatea, logica, retorica or drăgălăşenia ta, şi-n loc să turui în proasta cu clanţa, cheamă urgent poliţia – cu condiţia să nu fie din Burkina Fasso sau Ro – or mai bine ambulanţa, aloo…
blogul Viorel Padina.
Maxima moralia
25 iulie 2010 — AVP
*Dreptatea sau împărţeala leului la trei sună aşa, a nu se uita, aloo, bey… : “prima ciosvârtă e a mea, fiindcă sunt Eu, Leu…; a doua – îmi închipui că ştie orişicine – mi se cuvine fiindcă pur şi simplu e tare ruşine să nu-i dai leului o pâine, altfel cu ce obraz – şi mai ales cu ce coraj…– te vei mai întâlni cu el mâine… ? ; iar dacă de ciosvârta a treia te vei atinge ca un nefelixit tolomac, ai dat de dreak…!
*Când deoparte a scenei, arenei sau pernei sunt lei paralei, iar de alta arici pogonici, furnici, licurici, guguştiuci, ciuci, mameluci, iepuri, nurci, oi, miei, purcei sau porumbei, ce democraţie mai visezi, bey, spuley…?
*Când dai adăpost unui porc şi slinos, şi ghimpos, şi împuţit ca un sconcs,
oi fi tu politicoso-
*Cine moare şi-n paradis de plictis, însă visează la o viaţă-bis, are pielea groasă ca o ţestoasă, precis…
*Când ştii că răul e preste tot primprejur şi că se poate disimula subt forma orişicărui reper din natur – prefăcându-se chiar şi într-un înger pur, deşi el e drakkula majur -, a încerca să-l înfrunţi de unul singur, scontând că e acolo unde tu crezi că e sigur (când de fapt esenţa răului e leghiune), înseamnă că te mânâncă-n coor, pe bune…
*Când râvneşti la calu’ troian, respectiv la daru făcut de un duşman tradiţional, scumpindu-te la tărâţe să construieşti tu însuţi un golem de carnaval, ori apelezi la un ticălos mic spre a te scăpa de un ticălos voinic, în loc să te baţi singurel cu orice inimic personal sau naţional (chit că vei fi nevoit să pui mâna pe par ori să strângi cureaua un pic or un cincinal), fii sigur că mai devreme sau mai târziu vei plăti imprudenţa, laşitatea or comoditatea-ţi fatal.
*Un ticălos care crede că aliindu-se c-un alt ticălos aista din urmă se va purta faţă de el brusc mai frumos, mai milos or mai drăgostos decât îi e năravu’ faimos, dovedeşte că de aceea e f. f. odioss : pentru că e un prost monstruos…
*Până la urmă toţi murim, dar una e s-o mierleşti în braţele cui te pup, şi alta în fălci de lup.
*Fricosu nu e mai bărbat chiar de-ar fi cât muntele Ararat ; însă mai mulţi laşi laolaltă se transformă adesea în haită, aloo…
*Oricine poate fi prostit sau înşelat la un moment dat, căci nu e animal să nu greşească, dar dacă asta se-ntâmplă tot atât de regulat ca picătura chinezească, nu mai e vorba de inocenţă îngerească, ci de prostie rumânească
*În faţa Urs-ului nu egzistă decât două tactici de scăpare: ori faci pe mortu-n cărare, ori o iei spre N-V după ajutoare, cu condiţia să fii ţară NATO , nu pisică zburătoare
*Când pofteşti şi la altceva decât te duce punga ori ai pomenit de la mamiţica ta, fii baremi atât de prudent şi nu te repezi ca Haplea nainte de a gusta sau măcar înteabă cât face, drea…
*Când ştii că eşti doar măgar şi că nu se sperie de tine nici măcar un ţânţar sau un purice din samar, e bine să fii respectuos cu leii, măcar.
*Când cel căruia-i sapi groapa pe la spate e un măgar jumate sau o lichea, nu înseamnă că n-o să te umpli de păcate dacă-l trimiţi nevinovat la moarte (sau că-i exclus să cazi chiar tu, săpătoru, în groapa aia, păi cum drea…)
*Când eşti făcut să jupoi, nu să cânţi din fluier ca un ciripoi, nu-ţi schimba năravu’, daraghia moi, căci rişti s-ajungi burduf de cimpoi
*Decât cu nemâncaţii şi nesimţiţii la un îndoielnic câştig în foame şi frig, mai bine cu sătuii la pierderea găurii din covrig
*Cine se-ncrede într-un hoţ mai drăcuţ nu e hoţ mai micuţ, ci prost mai ţuţ
*Cine îţi dăruieşte ceea ce lui nu-i foloseşte nu miel generos se numeşte, fireşte
*Când vezi că un prieten sau o putere străină, dar până atunci destul de calină, se poartă de parcă ar fi dat brusc în turbare, lasă naiba deoparte discursurile justificatoare, moralizatoare or pacificatoare şi anunţă urgent ONU or staţia de salvare (sau mai bine ia-ţi picioarele la spinare), aloo…
*Când eşti mare mahăr la unul care în mod obişnuit se hrăneşte cu fraieri ca alde tine, dacă în loc de economiile puse deoparte spre a-ţi petrece o vacanţă mai aparte în paradisu’ din Insulele Aleutine, ajungi măcar la pensia de invaliditate, ca mine, şi tot e bine…
*Orice criminal ticălos crede – când îi ajunge cuţitu’ la os – că tocmai faţă de el Judecata de Apoi se va întoarce pe dos şi-l va trata drăgăstos.
*Când ştii bine că eşti afon ca un bufeu şi nobil ca un bideu, fii sigur că ăla care te face zmeu cu glas de leu e precis duşmanu’ tău.
*Pe pretendent şi pe homu cu ochii verzi să nu-l crezi până nu vezi, aloo, căci după aia s-ar phootea să nu mai ai de ales (sau, mai urât decât atât: să se-aleagă ales-bules, iar tu să rămâi c-un nod în gât…)
*Uneori, când te dai grandios fără dovezi, e bine să şi fii ce te crezi
*Decât maimuţică princiară, pe care snobilii o aplaudă la mişto seară de seară, dar care umblă cu târtiţa goală şi poate sfârşi într-a chefliilor poală or oală, mai bine cămilă natantoală, care pluteşte prin deşert ca o corabie marghioală, dar perfect funcţională, n-aşa ?
*Cum poţi să-i ceri unui naiv mărunt să-l descrie pe Belzebut ? sau cum să te-aştepţi ca un habtonic cam tălâmb de felu său să-l perceapă pe Domnu Zeu ?
*Cel care poate să-ţi dea IUP şi să te bage pe veci subt iarbă verde or la zdup, dar îţi dă SUP or NUP, dacă şi tu îi dai un pup pe laba-ntinsă şi-un calup de iepuroi din prada-ţi prinsă la hei-rup, e leu, nu lup.
*Oricât ai fi de zavaidoco-dobitoc, nevoia sau primejdia te face înţelepto-prooroc (când nu te scoate, bien sur, din joc).
*Nimeni nu e prea slab ori prea rău fatal pentru a nu face bine, după cum nimeni nu e prea bun total pentru a nu face rău într-un hal fără de hal… ; aşa că e bine să laşi totdeauna loc de bună ziua, mey, normal…
*Dacă eşti ţânţar şi vezi că un taur comunal tremură ca frunza de arţar în faţa regelui regnului animal, asta nu-nseamnă că tu eşti harmăsar, măcar, biet ccnar…
*Dezgustătorii trădători pot fi folositori atunci când duşmanii de moarte tre neapărat să ţi-i dobori, însă după răsboi e mai bine să-i arunci la gunoi, altfel cu prima ocazie se transformă din lilieci celaveci în moroi.
*Când eşti campion sau învingător doar faţă de cucoşii din micu tău obor or popor, nu uita că din nor te pândeşte un condor care şi chior şi tot te face friptură cât ai zice “cuptor”.
*Ori eşti suficient de tare ca să stai singur pe picioare şi să ţi se prosterneze toţi dinainte chiar dacă ai minte cât o linte, ori mai bine stai dreq cuminte-n banca ta şi mulţumeşte-te cu ce-ţi pică din poala unuia mai al drea, chit că fără tine ăla n-ar fi chiar aşa, voila…
*Da, mey, libertatea e de regulă egală cu fericirea şi cu bunăstarea mentală, cu condiţia să nu te-ntinzi mai mult decât îţi e plapuma şi să ai în spate măcar 20 ani de tranziţie iepocală, care să te fi băgat binişor în a capitalizmului sălbatic boală, aloo…
*Poţi să fii tu şi Jerry, făt-frumosu şoricel din poveşti, dar tot nu se face să pohteşti la feline regeşti, căci o beheleşti …oops
*Aşa şi ţânţaru bagabonţel de pe for faţă cu homu din hypernor : deşi nu-i e nici folositor, nici vătămător unuia pe care nici angerii ori vârcolacii limbii Ro nu-l mai gâdila sau înfior’, se crede tare înfiorator, al drea’, n-aşa ?
*Când eşti simplă galinacee într-un coteţ doar de cocoşi păzit, iar musafiru-ţi tocmai sosit nu e doar nepoftit, ci şi găinar vestit, tratează-l iute cu shit, căci altfel eşti ca şi halit…
*Vezi, mey …? Aşa se-ntâmplă-adesea când pretinii cei mari şi tari de la Golden Spritz te gâdilă pe burticea ca pre guiţ, tu concedând ca pentru ei să rămâi şi ca Samson fără şuviţ, dar când e la o adică tot iei vor fi primii ce-ţi vor plasa spate-gios un şpiţ, în sunet de chimvale, geamparale şi miros de patriotic şliboviţ… Asta-n timp ce marele licurici ce va face, ghici…? (lampa lu ilici )
*Aşa şi cel ce-i bârfeşte pe zei cu amicii-ntr-un bar sau dându-se faţă de nevastă-sa star, precum Conu Leonida cel antireacţionar cetindu-i Efimiţei dintr-un ziar de opoziţie kknar, dar care se-ngrozeşte ca orişice pulică-frânar atunci când Harţa (caz nu tocmai rar ! ) l-aleargă c-un par sau cu-o custură impură, dar mult mai dură, n-aşa? ca a leului sălbatică gură.
*Dacă eşti vulpe şi vrei să i-o tragi unui hartist mare nu tre’ să-i ordoni poeselului să scoboare din înalţimile-i ameţitoare (căci atunci precis vei deveni obiectu’ pamfletelor sale necruţătoare), ci aşteaptă să se răcească sfântu soare şi să vie dalba ninsoare, când greeraşu’ îşi va aduce aminte cum că, oricât ar fi iel de avepică, tre’ să mai facă şi păpică şi, călcându-şi pe foodulia specifică, va bate la o usă de furnică (şi moralistă, şi calică ). Asta-n caz că din zenit nu va fi căzut, biensur, decât o frunzulică şi că nu te mănâncă-n tur să zgândăreşti un creator pe cât de naiv & pur, pe-atât de inflexibil & dur.
*Când doi se bat, al treilea câştigă pe blat chiar dacă ţi-e frate sau brat şi, mai ales, când strigă sus şi tare că el e dezinteresat şi că tu vei fi pe veci dezonorat dacă pe duşmanu tău nu-l laşi lat.
*Trebuie să fii mai prost ca oaia creaţă ca să-l crezi pe lup că te va hrăni cu prada-i hrăpăreaţă, devenind dintr-o dată generos, chiar şi după ce va-nţărca bălaia crudului ticălos şi nu va mai phootea roade nici măcar un os. Căci lupu-şi schimbă păru şi poate să-i vorbească Scufiţei Roşii precum Bunicuţa din povestea cu “revoluţia”, păi cum drea, dar năravu nikagda.
*Nu totdeauna când îl enervezi pe unul muult mai mare înseamnă că eşti mai tare ; vezi dreaq să nu fii doar un ţânţar, din întâmplare, pe care şi-o pânză de păianjen ca o boare îl leagă fedeleş de aripioare.
*Decât şobolan bogătan la oraş, dar în faţa stăpânului inelelor de caşcaval or caş laş, mai bine şoricel pe imaş
*Nu te alia cu vulpea mai crudă şi mai vicleană ca mata, oricât ai socoti că momentan n-ai decât a câştiga din afacerea asta, păi cum drea… ; iar vulpea să nu uite că i-o fi subtilizat ea corbului caşu, dar până la urmă orice naş îşi are naşu.
*Ce nu te mănâncă sau nu te pute nici după a treia întâlnire pe-o îngustă punte, te sărută pe frunte, dacă ai minte şi eşti în continuare cuminte, iar dacă nu, ai dat de dreaqu, auzi tu…?
*Ne prinde bine când suntem băgaţi în rahat până-n gât să ştim că despre alţii se vorbeşte şi mai urât. Aşa că prindem şi coraj, dar şi rât !
*Când pofteşti zmecheros la copanele unui cucoş gustos, ce pare a nu fi apărat decât de penaju-i lucios şi de un creier mic & gelatinos, gândeşte-te că-n loc de un prânz copios s-ar phootea să te-alegi doar c-un deget vânătoresc pe cocoş, aloo…
*Când eşti o pradă mult prea gustoasă pentru o fiară nemâncato-nemiloasă, nu-ţi face iluzia că o vei înduioşa prin dreptatea, logica, retorica or drăgălăşenia ta, şi-n loc să turui în proasta cu clanţa, cheamă urgent poliţia – cu condiţia să nu fie din Burkina Fasso sau Ro – or mai bine ambulanţa, aloo…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
