O lume de-a-ndoaselea

by Hantzy

Atunci cand nu mai aveam vreo speranta ca prietenul meu din hyperspatz, Hantzy ma va mai vizita ,uite ca vine si ,nu numai atat , dar imi si lasa un cadou la comment-uri. Mi-a prilejuit o mare surpriza - l-am banuit totdeauna a fi un om sensibil , onoarea de a-mi incredinta gandurile lui . Mutumesc, Hantzy ! Sa stii ca toate darurile primite de la prieteni,ocupa un loc f important in sufletul meu , asa ca locul ”cadoului” tau este aici si acum !
Monica,26.11.2011



”Am vazut odata un sat parasit. Nu stiu de cat timp fusese uitat intre maracini si urzici, cati sateni din apropiere si-au dosit in batatura uneltele lasate de saxonii plecati, nici cate caramizi au fost smulse zidurilor ce nu voiau inca sa se prabuseasca, cate sipci si cate tigle au fost carate cu carutele de acolo. Insa imaginea satului, departe de a fi dezolanta, te trimitea cu gandul la exodul nemaipomenit ce i-a facut pe localnici sa plece. Aveam impreisa ca asist la momentul biblic al fugii prin Sinai.
Numai nucii vigurosi si verzi erau arborii ce dominau catunul. Nu se mai distingeau cararile si drumul, dar privind de pe o colina din apropiere, il puteai banui cum fuse si se duse, gratios si exact curbat printre ziduri.


Acum cateva luni am scris, pe Blogary, o mica istorie, in care aminteam si de acel sat. Sper sa nu te superi ca o pun si aici:

O lume de-a-ndoaselea

Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.

Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.

Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.


Şi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne adusese, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.

Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.

Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985! ”


Hantzy, 26.11.2011,ora 8:00