Ruxandra Hurezeanu
Transilvania lui Charles from Gazetino.ro on Vimeo.
În Viscri, satul s-a golit pe nesimțite. Sașii au plecat la începutul anilor ’90. Cu toții. A mai rămas doar familia Sarei. Din Richiș au plecat, iar, toți. A mai rămas doar Hans cu soția. I-au plecat și frații și prietenii și copiii. Toți, toți. Într-o dimineață, a ieșit în drum și nu mai era nimeni.
Apoi au început să vină, rînd pe rînd, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ogrăzile și s-au așezat în casele sașilor.
Departe de lumea dezlănțuită de după căderea comunismului, o întreagă lume construită cu sute de ani în urmă, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta, venită de nicăieri.
În anul în care Prințul Charles a hotărît că vrea să vină în România, ministrul român al Culturii nu l-a lăsat să intre în Viscri. Pentru că erau prea mulți țigani, l-a adus numai pînă la Moșna.
Atunci, familia Sarei, una din puținele care mai rămăseseră printre colinele din Viscri, a hotărît ca toată familia, fiica, nepoata și ginerele, dar și ea însăși, să se îmbrace în hainele cele vechi și au pornit spre locul de întîlnire. Au luat cu ei o fotografie a satului, un borcan de dulceață și un ștergar făcut în casă. S-au dus să-i spună viitorului rege al Angliei că au nevoie de el. Că satul lor, departe de șosea, rătăcit printre dealuri, moare dacă nu va fi ajutat.
Și prințul a înțeles. Dintr-un borcan, dintr-un ștergar și din felul mîndru de a fi al ultimelor femei săsoaice de pe valea Tîrnavei, Prințul Charles a înțeles că trebuie să le urmeze. Din locul acelei întîlniri, unde a cunoscut-o pe fiica Sarei, Caroline, au pornit să îndrepte împreună tot ce era de îndreptat. În anul următor a trecut peste toate opreliștile și a venit în satul din fotografie.
Acolo, în Viscri, în locul pestriț de unde au plecat aproape toți sașii și-n locul lor au venit romii, Prințul și-a cumpărat o casă. E la numărul 163 de pe strada principală. Vine în fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi și surupături, vine la casa lui, la oamenii care-l iubesc și au nevoie de el ca să se cunoscă pe sine. Să găsească împreună calea.
„Mutti” dintre coline
Casa e albastră, are pivniță, fîntînă, cîțiva peri cu pere dulci, un șopron cu unelte de gospodărit. O roabă din lemn, obosită, un cuptor de pîine și un car cu oiștea proptită în grindă, de care e prins un mănunchi de busuioc. Vița de vie se întinde la soare pe zidul cald al casei și un cocoș cîntă undeva în depărtare. Astăzi, Prințul nu este acasă. E undeva în Anglia, dar vorbește lumii întregi despre Transilvania din sîngele lui. Pentru că o simte.
În ziua cînd a venit, Sara l-a întîmpinat îmbrățișîndu-l, ca pe copilul ei. A trecut de bodyguarzi, și-a desfăcut laibărul și a arătat că nu are arme, a mers la Prinț și l-a luat în brațe. Prințul a ieșit în curte cu ea, unde i-a sărutat „mînurile”. Sara nu s-a mîndrit cu asta, dar a văzut uimirea celorlalți. Apoi, femeia a tăiat o găină, a făcut supă cu tăieței de casă și le-a pus masa oaspeților.
Prințul avea să doarmă în patul sașilor de acum cîteva veacuri. O ladă cu sertare în care dormea toată familia, ceva de neînchipui pentru o familie regală. Pe sertarul de sus dormeau părinții, iar în cel de jos, copiii. Așa și-a crescut Sara pruncii, ascultîndu-le respirația și păzindu-i de visele rele. Pe prinț, de ale lui, nu l-a păzit nimeni.
Iar Sara știe asta. Poate de aceea, în fiecare an îi trimite un dar de ziua lui, care este și a ei: 14 noiembrie. Un pachet cu nuci sau un borcan de rubarbără. De la el primește o scrisoare scrisă de mîna lui și miere.
Apoi, Prințul a pornit nestingherit prin sat. Pe drumul prăfos, prin smîrcurile șanțului, prin ogrăzile bălegărite și pe la porțile caselor părăsite. Vorbea cu oamenii, dădea mîna cu ei, se simțea liber.
A luat-o în sus spre dealuri și nu înceta să se minuneze de frumusețea cîmpurilor, a pădurilor. Se oprea în fața unei flori, și pe o urzică punea mîna, ne spune Sara. Pe dealurile Tărnavelor prințul a hotărît că locul acesta merită salvat.
Un zeu străbun e peste deal
În satul de dincolo de dealuri, la Richiș, stă Hans. Un fel de Sara cu pantaloni. Agil și puternic, la cei 80 de ani ai săi, Hans a fost singurul care a știut că-i musai („Es muss sein!”) să fie o cale de salvare și aici. Trebuie doar să o găsească.
A intrat în biserica lui, cu cheile în mînă. Îi rămăseseră pe cap un sat gol și o biserică goală. A început să cerceteze zidurile. Știa de la femeile bătrîne că undeva, într-un colț, răzuind pereții, au găsit un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze și coarne, cu fruntea bombată și ochii bulbucați. Un drac! Preotul a spus atunci: Tăceți, avem o biserică evanghelică, nu avem draci în ea! Nu spuneți nimănui ce ați văzut.
Hans a închis ușa bisericii în spatele lui și a început să caute. De acum era singur, putea să afle liniștit, adevărul. A cercetat perete cu perete și l-a găsit. Erau mai mulți, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, înspre tavan și jos, să-l vezi doar din genunchi. Săpat în piatră, chipul schimonosit ieșea dintre frunze, trebuia doar să-l vezi.
Hans s-a speriat: ciorchine de capete împodobeau biserica lui. 500 de ani stătuseră ascunși din porunca preoților, sub tăcerea satului. Ceva atît de evident și atît de greu de văzut! Ca toate lucrurile importante.
A început însă, să-i arate vizitatorilor. Părea că o face în glumă, îi arăta ca pe o ciudățenie a locului. Pînă cînd, o canadiancă, un profesor din America, un englez și o artistă i-au spus, rînd pe rînd, povestea capului din frunze. Era Omul Verde, Grüne Mann sau Green Man.
Doar în vechile biserici din Anglia se mai găsește reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vieții, al suflului vital și creator, partenerul Mamei Pămînt, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre.
Un profesor învățat de la Washington i-a scris lui Hans: În credința vechilor celți, toată puterea și inspirația omului se află în cap. Iar capul Grüne Mann spune că pămîntul trebuie păstrat așa cum a fost, dacă vrem să supraviețuim: noi sîntem ai pămîntului, nu pămîntul este al nostru.
Iubind ca un prinț
În aceste zile, în filmul „Wild Carpathians”, Prințul de Wales spune lumii întregi că a găsit în Transilvania un loc unic pe Pămînt, un fel de rai unde omul trăieșe încă în armonie cu natura. Și asta trebuie salvat. Vorbește cu dragoste despre oameni și locuri, despre urși și păduri, despre produsele ecologice și despre rădăcinile sale înfipte în pădurile Carpatice, în stră-stră-adîncuri, pînă la Vlad Țepeș. Transilvănenii lui știu demult asta. Sînt zile cînd merg să pună flori la mormîntul contesei Rhedey din Sîngeorgiu de Pădure, strămoașa prințului Charles. O femeie tenace, care și-a urmat calea inimii pînă la moarte, iubind și fugind printre obstacolele orînduirii imperiale.
Dacă priviți în înaltul zidurilor albe ale bisericii familiei sale din Sîngeorgiu, înțelegeți de ce și-a dorit să fie aici începutul și capătul drumului ei. Așa cum înțelegem de ce Prințul Charles s-a întors să-și caute rădăcinile prin pădurile sălbatice ale României.
Pentru că el, ca și Hans și Sara, și-or mai fi mulți alții, știu ce spun capetele pline de funze din biserica lui Hans.
Viscri în cifre
În anul 1500 erau:
– 51 de familii saxone,
– 3 pastori,
– 1 dascăl și 2 săraci.
Astăzi, la Viscri sînt:
– 467 de locuitori,
– 80% din ei sînt romi, dar nu recunosc, pentru că majoritatea sînt integrați,
– 3% sași,
– un prinț englez,
– patru pensiuni,
– 12 mii de turiști numărați anul trecut,
– 10 mii de șosete de lînă trimise la vînzare în Naumburg,
– 16 firme,
– o învățătoare,
– o „podoaba” satului (…umblă adeseori beată!)
– și niciun pastor.
Seara bună :) Monica,chiar dacă nu e o "iubire" dezinteresată, ataşamentul prinţului Charles faţă de Transilvania şi felul în care o dovedeşte e convingător,eficient si, mai ales, ne face tare bine :)
RăspundețiȘtergereNora,poate am sa dezamagesc cu ce voi scrie.Nu am adus aici faptele si/sau iubirea interesata sau nu a Printzului,ci modul in care Ruxandra Hurezean a construit acest reportaj si a povestit un fapt de viata,care a schimbat,intr-un fel soarta unor locuri.M-a impresionat tare mult cum in relatarea ei s-a folosit pur si simplu de print, ca sa aduca in prim plan,de fapt,trei personaje romanesti, devenite de-acum celebre in hyperspatz si nu numai;pe Sara si pe Hans,aproape ultimii sasi care mai traiesc in Ro,personaje emblematice pentru toata istoria veche si recenta a spatiului geografic Transilvan, pe care cei doi il reprezinta.Plus ca a atins si un subiect atat de sensibil pt noi,tziganii,deveniti personajul colectiv,care a ocupat, nu numai occidentul. Uite,am uitat s-o intreb pe autoarea reportajului,cum s-o intelege Printzu cu tziganii? Nu l-or deranja?
RăspundețiȘtergereMi s-ar parea normal ca astfel de reportaje sa vedem si nu porcarelele ce inunda zilnic ecranele tv
Bună seara, Monica! :) Am ezitat să-mi scriu părerea despre acest text înainte de a o citi pe a ta. Mă gândeam, de altfel, că, din moment ce ai preluat reportajul, îl apreciezi, ceea ce s-a şi confirmat. Cam la fel îl apreciez şi eu. Este un text remarcabil din perspectiva nostalgicilor sămănătorişti, ce respiră prin toţi porii săi un idilism robust şi un paseism revigorant, ce l-ar fi încântat peste măsură pe marele Nicolae Iorga la începutul secolului XX. Felicitări autoarei şi să continue pe aceeaşi direcţie de scriitură. Mă gândesc şi eu, la fel ca tine, ce mare păcat e că la emisiunile televizate despre viaţa satului nu vedem asemenea reportaje. Cred că m-aş îndrăgosti instantaneu de asemenea oameni, ultimele redute în faţa invaziei ţigăneşti în fostele sate locuite de saşi plecaţi departe, spre o lume, evident, mai bună.
RăspundețiȘtergereA propos, mi se pare mie că povestea de iubire a Prinţului Charles pentru Transilvania a trecut, la început, prin Sibiu, pe la Împăratul Romanilor?! Hm... Sibienii care l-au întâlnit în ultimii ani ai secolului trecut, pe strada Nicolae Bălcescu, sper să mă ajute să-mi amintesc...
Maria :) Multumesc de vizita ,draga mea !
RăspundețiȘtergereMaria,nu stiu ce s-a vorbit prin presa vremii despre Ioan Grigorescu,cel ce realiza niste reportaje minunate,din punctul meu de vedere,la TVR,in” Spectacolul Lumii”.De atunci ,cu toate premile ce s-au decernat pana acum la sectiunea reportaj,unora ;) ,nu am mai simtit asa ceva ,pana am dat,cu totul intamplator de aceasta poveste,care m-a fascinat ,pur si simplu. F bine construit totul,pt minti simple si curate,care pot fi translatate cu mare usurinta intr-o lume a cuvantului care zideste, dar si in cea a informatiei crude,la firul ierbii :) Un glisando intre veacuri . Si ,de ce acest sentiment ce-l nutresc ,ca o mare bucla se inchide(?) si unde altundeva decat in inima celui mai vechi leagan de civilizatie europeana ?
ps.
draga mea,poti avea oricand ,aici,o alta parere decat a mea :)si este valabil pt toata lumea
Monica, mulţumesc mult pentru întâmpinare! :)
RăspundețiȘtergereÎn rest..., rămâne cum am scris mai sus: un talent incontestabil, un reportaj formidabil. :) Din păcate, eu nu sunt o fană a acestui tip de scriitură şi mă bucur că ai înţeles că nu o consider o creaţie de top. :) Prin anii de liceu, când am avut în mână naraţiunile sămănătoriste ale lui Duiliu Zamfirescu, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voineşti sau C. Sandu Aldea, evocatori ai virtuţilor unei lumi arhaice, idilizate, ce sta să piară, mă mai prindea plăcerea lecturii. Apoi mi-a trecut şi am căutat altceva. Se ivise o nouă sensibilitate artistică şi am păstrat ritmul epocii mele. :)
Am vazut odata un sat parasit. Nu stiu de cat timp fusese uitat intre maracini si urzici, cati sateni din apropiere si-au dosit in batatura uneltele lasate de saxonii plecati, nici cate caramizi au folt smulse zidurilor ce nu voiau inca sa se prabuseasca, cate sipci si cate tigle au fost carate cu carutele de acolo. Insa imaginea satului, departe de a fi dezolanta, te trimitea cu gandul la exodul nemaipomenit ce i-a facut pe localnici sa plece. aveam impreisa ca asist la momentul biblic al fugii prin Sinai.
RăspundețiȘtergereNumai nucii vigurosi si verzi erau arborii ce dominau catunul. Nu se mai distingeau cararile si drumul, dar privind de pe o colina din apropiere, il puteai banui cum fuse si se duse, gratios si exact curbat printre ziduri.
Acum cateva luni am scris, pe Blogary, o mica istorie, in care aminteam si de acel sat. Sper sa nu te superi ca o pun si aici:
RăspundețiȘtergereO lume de-a-ndoaselea
Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.
Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.
Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.
2/2
RăspundețiȘtergereŞi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne aduse, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.
Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.
Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985!