Cantul II
August 4, 2010 — AVP
Acuma, după ce te-ai umplut de toată cântarea lumeei, de shiru hashirimu infinit, ce-i de făcut, bey…? După ce-ai înghesuit în sinea Ta fix toată creaţia ce-a existat cândva sau care virtual ar fiinţa, ai mai putea oare tăcea, mut ca lebăda sau ca poetu Blaga în racla sa…? E clar c-ai big-banga îngrozitor, ai plesni cutremurător precum o semincioră de mei plină de doru tutulor seminţelor ce vor fi existat vreodat’, sau ca un ghiocel de-al primăverii duh or soft învigorat, ce sparge solu muuuult mai dur ca grumăjelu-i brusc învârtoşat, la ordinu aminoacizilor din molecula sorţii, aşa ai sparge Tu zidu din groapa gropilor morţii şi te-ai dezmorţi, normal… Şi deci ai învia (iar!), înveselindu-te ca orişice Stea a Stelelor f. f. radioasă, păi cum drea’, şi-ai alerga pe aripile dragostei spre a-ţi reface împărăţia ta, reluând shiru hashirim de-a-ndoaselea , respectiv de la infinit spre infinit mai acana, ca să-ţi iasă (iar!) planu, maistre, n-aşa…?, astfel că săgeata timpului sau creaţia ar hyperavansa de la superior la superioru major, învingând până şi logosu sau gramatika, ha-ha-ha, iar tot ceea ce din nou ar fi să fie, cum ar veni, viii după aceiaşi morţi pe care-i ştii de mici copii, ar crede că retrăiesc aievea, precum poeselu’ acumaşa, ceea ce a mai fost odată ca niciodată, bey tată, şi totuşi parcă o vieţişoară mai emancipată, dacă se poate spune aşa despre mai mult ca perfectu-ţi, n-aşa…?
Primu’ ce-ar big-banga, îndepărtându-se de sinea-i originară odată cu timpu ce s-ar umfla spre shiru hashirimu infinit, ar fi chiar fiu-ţi preaiubit, deci omega, care pe măsură ce s-ar înălţa spre cerurile sau hypostazele ce vor urma, va semăna în trena-i germinativă virtualitatea a tot ceea ce se va actualiza din el cândva, când vor sosi orele alea astrale, n-aşa?, fiul întrupându-se biensur în entităţi succesivo-suitoare de la inferior la superioru mai tare şi de la mai mic la mai mare, hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta şi s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă, ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării sau din malu’ ce valu-l sapă, sapă, dar nu-l crapă, n-aşa…?, ori ca sunetele/ unduirile ce-ar radia din strongurile de la o cozmică harphă sau baiaderă, începând cu lumina neagră sau nimicu‘ ce-i primordiala secundă sau eră (aşa-zicând), ce-ar vibra la început nespus de blând sau de plăpând, în undişoare tot atât de finissime şi de imateriale ca orişice îndrăgostit gând, n-aşa…?, pe urmă treptat-treptat s-ar îngroşa, imediat după hypersecunda d-anta’, încreţindu-se în fante din ce în ce mai substanţiale, în spin-urile nucleelor de hydrogen şi alte microangarale, iar mai încolo, în iepocile următoare, ar forma norii de radiaţii primare, apoi norii de gaze şi prafu de pe tobele nebuloaselor prestelare, închegate sau brânzate prin sfortza black-holelor secundare (aiastea scăpate ca nişte pâlnii turbate din bulboana care le va fi înghiţit la început pre toate), după care vor aparea galaxiile feeric luminate, spiralate sau globulare, apoi roiurile constelare, înlănţuite sau înrudite prin synapsele atracţiei universale din neamu’ black-holelor parentale sau al metagalaxiei actuale, pe care-o vedem privind în fontana trecutului circumscrisă subt ale noastre picioare (iar nu ‘sus în cer’, cum i se pare orişicărei babe chioare, căci mai sus de zgaidele tele, privitorule în logostele, nu mai e nemic, very vere, aloo, decât ceru’ înstelat din glava ta şi virtualitate cu putere, voila…)
Ultimele ce-ar apărea în cosmicele-ţi inele, ivindu-se pe vârfurile coroanei metagalagtice ca mugurii într-o livadă de moşmoni sau de mere, ar fi planetele pe moment reci şi mititele, care, aşa cum se-ntâmplă cu fiinţele din orice grădină, au nevoie de foc şi lumină să le ţină de sobă & feştilă, lumina şi căldura trebuindu-le planetelor astea nu doar aşa, ca să se afle şi ele-n treaba cerurilor unde ar adăsta, ci spre a creşte, a-nmuguri, a plesni şi-a-nflori la rându lor, ca s-ajungă în final a rodi, normal, asta presupunând că – precum pre pământu plin de mister, aşa şi-n banalu’ cer, n-aşa…? – nu vor pieri de-al eterului ger, nu se vor usca ori atrofia precum fructişoarele ce nu mai apucă a lega, din pricina viermilor, vremurilor sau altor boli ce le-ar strica, astfel că până una alta singura planeţică scăpată de vipia cosmică şi pe care o ştim bine, adică, este planeta albastra, asta a noastră , sugând galeş din primordiala colastră…
Că terra noastră nu e nicidecum o oarecare piatră ponce or proastă şi că-ntâmplarea ori scrisa, n-aşa? i-a rezervat rolu primadonnei sortite să-ncepă cântarea cântărilor (pars secunda, aloo…) într-o operă hypervastă, se poate vedea chiar şi cu ochiu liber, mey, privind în împrejurimile dumneaei… Astfel, oriunde pe cer te-ai uita şi chiar dacă prin okeanu Hubble te-ai holba, nu vei zări decât aceleaşi corpuri cereşti care oricât de galbine, de aurii ori de strălucitoare ar fi, rămân în fond tot nişte pietroaie sau balegi de plasmă mai mult sau mai puţin căcănii, nedeosebindu-se unele de altele decât prin lucşii lămpii, cum ar veni, iar dacă te gândeşti şi la cât sunt de pustii, de reci, iar unele îngheţate pe veci, sau din contră, pârjolite şi seci ori infernal de periculoase şi de fierbinţi, precum sorii cu dinţi, care te-ar volatiliza ca pe-o surcea în caz că nu te-ai afla la o depărtare ce-i face cât de cât cuminţi, atunci realizăm ce henormă tristeţe sau decreptitudine, în definitiv, helas, ascund în clipitorii parseci drăgălaşele luminiţe de pe-ale nebuloaselor crengi… Or, din contra, planeţica pe care vieţişoara-ţi de molcom terran, de tihnit cetăţean, de momârlan sau de planturos bogătan, de poet indolent sau de tyran demento-clement îţi petreci, e-atât de deosebită de suratele-i fierte sau refrigerate pe veci – începând de la horbota de culori sidefii, albăstrii, azurii, vineţii, mierii, portocalii ale aurorei, până la apele de-un albastru imperial ale oceanului planetar şi la verdele crud, viu sau cald al pădurii de argint & smarald… -, încât orb să fii, surd să fii, fără nas, fără piele şi fără limbă să fii, şi mai ales fără minte să fii, ca să nu-nţelegi că ai de a face cu minunea minunilor lumii întregi, mey copii…
Preluata din Planeta-Ou, opera subtilissimului ganditor & autor Viorel Padina
Moni,
RăspundețiȘtergereDansând în jurul AVP.ului mi-au trebuit ani, la deceniile numeroase pe care le aveam, pentru a înţelege esenţa spirituală a vieţii, a oricărei vieţi OMENEŞTI. Suntem oameni.
Dacă avem ca obiectiv esenţial al scurtei noastre treceri printre semeni, ceva de genul "cai verzi pe pereţi", fără nici o finalitate, fără putinţa de a explica logic, de a observa, analiza sau materializa, nu putem avea pretenţia de a fi recunoscuţi de cei din jur, pe care-i desconsiderăm profund şi pe faţă. Dacă în întreaga viaţă nu ai făcut decât tărăboi că nu ai primit cât meritai, ameninţând cu VIITORUL, pe toţi cei ce se uită miraţi la tine, cel retras într-o corabie arhaică dar împodobită cu nestemate strălucitoare, plutind într-un amestecat de pietroaie colţuroase, cactuşi şi confetii, nu te poţi război la infinit cu cei ce au răzbit spre culmile VIEŢII, fiind mereu singur, fără aliaţi, fără prieteni, fără discipoli, pe care i-ai alungat rând pe rând.
Dacă pe aceste năpăstuite tărâmuri, Mama Omida poate arunca preziceri pentru vulg, de fapt pentru o infimă parte a lui, apucând avid cu ambele-i mâini, ce i se află prin preajmă, tu dacă te consideri Tata Fluture, mult mai frumos, mai şcolit şi mai talentat, nu poţi pretinde, repet, să-ţi fie răsplătit fiecare cuvinţel cu preţuirea şi averea celor ce-ţi sunt egali, cel puţin în frumuseţe şi cunoştinţe. Nu poţi comanda viitorului. Nici vorbă să-l poţi stăpâni!
Un amestec de filozofie, religie deformată şi poezie înzorzonată, nu este decât un carcalete îmbătător şi otrăvitor, dacă nu are o finalitate mai luminoasă decât o dizolvare a OMULUI într-o nesfârşită pulsaţie între cele două infinituri, cel mic, atomul primordial şi cel mare, pierdut în nemărginirea spaţiului şi timpului, astfel proiectat încât totul din jur se reaşează în infinitesimalul atom primordial ce iarăşi bing banghează spre alte infinituri, mari, mici într-o eternă succesiune care poate că odată, va putea fi întreruptă, ceea ce ar însemna că ......
Moni,
Nu te întrebi oare dacă teoriile avepiste nu sunt de fapt o transpunere a eului său supradimensionat? Viitorul nu poate fi o garanţie, mai ales dacă este clamat de incriminat. Dacă ai rămas cu VIITORUL ca singur prieten şi aliat, nu poţi cere celor din jur să te susţină la infinit.
În plus Maestrul este mincinos şi răzbunător! Toţi cei ce i-au fost prieteni apropiaţi un număr de ani, au simţit pe pielea lor aceste "calităţi".
Scuze,
tatonul