Se afișează postările cu eticheta personale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta personale. Afișați toate postările
joi, 6 septembrie 2012
luni, 14 mai 2012
Nadia și Pasarea Phoenix
Probabil știți cu toții legenda păsării Phoenix de aceea , nu vreau sa reamintesc aici decât faptul că e singura din specia ei, care nu se poate reproduce .E unica .Atunci când lunga ei viața se apropie de sfârșit isi pregatește un cuib din plante aromatice și tămâie ,dă foc apoi cuibului,se așează cu penele-i aurii si roșii ca purpura și arde impreuna cu el ; din cenușa se ridică spre cer o altă pasăre ,la fel de minunată care,
”(...)își transportă tatăl, învelit în smirnă, până la Templul Soarelui, unde îl
înmormântează. Și îl cară astfel : întâi face din smirnă un ou atât de mare cât
îl poate duce și apoi încearcă dacă e în stare să-l poarte. După această probă,
ăși bagă tatăl înăuntru după ce mai înainte a scobit oul, după aceea astupă tot
cu smirnă gaura prin care și-s introdus tatăl în ou. Chiar și cu pasărea-tată în
ou, greutatea oului nu se schimbă-”(Herodot-Istorii )
Mi-a venit in minte totul când am constatat că realitatea este ,din pacate alta
si tare dureroasa.
Gimnastele noastre -Ponor,Iordache,Izbașa,Bulimar si Haidu,sub indrumarea antrenorilor Belu si Birtan au reușit o performanța extraordinară la Bruxelles , obținând titlul de Campioane Europene, iar pe aparate și-au mai adjudecat cinci medalii ,trei de aur,si câte una de argint si bronz . In loc sa ne bucuram de aceast succes ,iata ca vine ”tatal Phoenix” si, in loc sa fie fair până la capăt , pastrându-și locul sacru in oul inchis cu smirnă și purtat cu atâta grija catre ”Templul Soarelui ” ro. de catre urmașele lui intr-ale gimnasticii , el distruge mitul ; spiritul sportiv nelăsându-ți, ca pasăre născută din cenușa ta , dupa ore de muncă intensă și transpirație abundentă,decât șansa să speri, că efortul tău va fi recunoscut , impulsionandu-ti aripile sa te indrepte spre cer, incă mulți ani de-aici incolo,nu să ți le frangă ,dând altor păsări ,din alte specii , această șansă ! Chiar dacă echipa Romaniei, nu se vede a fi capabilă incă sa urce podiumurile Jocurilor Olimpice ,acolo unde îi este locul, nu se facea ca acest eventual adevar sa fie spus cu atata ignobila bruschețe de catre Nadia,icoana de netăgăduit a tuturor copilelor, care imbrățișeaza,si-asa cu greu, aceasta ramura a sportului .
Mult mai ușor ne este să acceptam și chiar să promovăm nulități - ultimile dumitrește,mangi, margi pe post de mureșeni celebri precum si alte specimene, cartoon/personaje care, cu muncă puțină, dar cu tupeu maxim se cocoața nestingherite de nimeni și de nimic in fruntea piramidelor așa zis valorice .
Sper din inimă, ca Belu si Mariana Bitang să aducă echipa in forma ei maximă, în așa fel încât la Jocurile Olimpice de la Londra să poată da smetia de rigoare celor ce nu ințeleg că arborarea drapelului național este cea mai mare mândrie a oricărui român , oriunde s-ar afla el pe aceasta Planetă. Și,rușine să le fie că, nu ne lasă sa mai sperăm măcar la atât :evil:
marți, 1 mai 2012
Ne temem de noi ......
Am avut ieri un schimb de replici ce m-au mahnit ! As fi lipsita de onestitate daca n-as recunoaste ca mai bine-mi vedeam de treaba, decat sa ma bag intr-un subiect care-mi irita inteligenta ,asa ca am ripostez din nou fara sa am alt gand decat sa -mi exprim sila fata de o anume persoana . Zilele trecute ii semnalam unui prieten lipsa de pe firmamentul rompres a apelurilor,fara numar ,ale dlui Iliesiu indreptate de catva timp(aprox 1 an) impotriva Presedintelui Romanie si a tuturor celor care i-au stat si ii stau inca aproape.In momentul in care, un nou apel si-a facut aparitia pe site-ul unui om la care tin si-l stimez, mi-am spus ca de fiecare data parerea direct ,fara farafastacuri literare.
Ca am fost bestelita intr-un nou topic ,nu ar fi mare lucru :idea: ca cine dreaq sunt eu - mai ales ca nu se pronunta nici un nume - sa ma pui cu stapanirea hyperspațiului virtual ,m-a deranjat insa, o singura problema , si zau daca inteleg ! mai ales ca principiul ”ce tie nu-ti place altuia nu-i face” se dovedeste a fi pe loc uitat desi intens fluturat :lol: In expunerea de motive,dupa cum semnaleaza poetul nostru, ce duc sau au dus la sustinerea apelurilor sau chiar la generarea lor se spune ca starea de permanenta confruntare cu care Basescu, acest politician cam zevzec, a condus tara (???) ,compromitând şansele ca să reuşească a moderniza vatra-i rumânească & securească!
Trecand peste inexactitatile de factura constitutionala cu care-si presara textul ,referitore la activitatea Presedintelui, mirandu-ma sa le aud din partea unui jurist cu vechime si cu inalt spirit de analiza, ma opresc la aspectul ”fara finalitate” al chiar propriului stil, cu care si-a abordat consideratiile venite de la ceilalti ,pt propria-i activitate , un stil confruntational de-a dreptu ,pe care l-am cunoscut pe propria-mi piele inca de cand ne-am intalnit in acest spatiu virtual . Nu am avut niciodata pretentii, ci permanent am recunoscut si respectat valoarea lui,dar dincolo de acest lucru cunoscut si paracunoscut am certitudinea ca ma confunda atunci cand ma asemuie cu ”orice rumîn petulant” care a crezut ca ”i-a pus D-zeu mana-n cap si i-a scos scheletu criptocomunist din dulap” pe vremea cand Sorin Iliesiu ”il baga-n zeama si-l invita sa spuna cum il cheama ” . Uita , domnia sa ,ca io, Monica Fesci - ce,” daca nu voi scrie pe un anume site-ce-mi va aduce ”nemurirea” alaturi de auctorul lui,voi ramane o cacareaza pe zapada” - l-am onorat atat pe S Iliesiu cat si pe el personal, cu semnatura mea(reala)si nu invers ! adica pe intelesul domniilor lor ,semnatura mea a adus valoare adaugata unui demers ,alaturi de atiti alti fraieri care au crezut ca initiativele afisate sunt sincere si nu interesate :evil:
Norocul meu pe aceasta lume, nu este nici S Iliesiu,nici AVP,nici chiar Traian Basescu ! Norocul meu este cel pe care mi l-a dat Dzeu sa fiu sanatoasa de cand m-am nascut, ca sa-mi ajut familia sa se dezvolte cu demnitate, fara sa am nevoie vreodata de ajutorul politic al cuiva(din orice vremi,aloo !!!)astfel incat sa am un acoperis deasupra capului ,un blid de mancare ,2 copii frumosi dtpdv ,o gradina(chiar si pe balcon) ,dragoste si milostenie pt toti pizmasii lumii .Si sa ma tem decat de propria-mi constinta !
Ca am fost bestelita intr-un nou topic ,nu ar fi mare lucru :idea: ca cine dreaq sunt eu - mai ales ca nu se pronunta nici un nume - sa ma pui cu stapanirea hyperspațiului virtual ,m-a deranjat insa, o singura problema , si zau daca inteleg ! mai ales ca principiul ”ce tie nu-ti place altuia nu-i face” se dovedeste a fi pe loc uitat desi intens fluturat :lol: In expunerea de motive,dupa cum semnaleaza poetul nostru, ce duc sau au dus la sustinerea apelurilor sau chiar la generarea lor se spune ca starea de permanenta confruntare cu care Basescu, acest politician cam zevzec, a condus tara (???) ,compromitând şansele ca să reuşească a moderniza vatra-i rumânească & securească!
Trecand peste inexactitatile de factura constitutionala cu care-si presara textul ,referitore la activitatea Presedintelui, mirandu-ma sa le aud din partea unui jurist cu vechime si cu inalt spirit de analiza, ma opresc la aspectul ”fara finalitate” al chiar propriului stil, cu care si-a abordat consideratiile venite de la ceilalti ,pt propria-i activitate , un stil confruntational de-a dreptu ,pe care l-am cunoscut pe propria-mi piele inca de cand ne-am intalnit in acest spatiu virtual . Nu am avut niciodata pretentii, ci permanent am recunoscut si respectat valoarea lui,dar dincolo de acest lucru cunoscut si paracunoscut am certitudinea ca ma confunda atunci cand ma asemuie cu ”orice rumîn petulant” care a crezut ca ”i-a pus D-zeu mana-n cap si i-a scos scheletu criptocomunist din dulap” pe vremea cand Sorin Iliesiu ”il baga-n zeama si-l invita sa spuna cum il cheama ” . Uita , domnia sa ,ca io, Monica Fesci - ce,” daca nu voi scrie pe un anume site-ce-mi va aduce ”nemurirea” alaturi de auctorul lui,voi ramane o cacareaza pe zapada” - l-am onorat atat pe S Iliesiu cat si pe el personal, cu semnatura mea(reala)si nu invers ! adica pe intelesul domniilor lor ,semnatura mea a adus valoare adaugata unui demers ,alaturi de atiti alti fraieri care au crezut ca initiativele afisate sunt sincere si nu interesate :evil:
Norocul meu pe aceasta lume, nu este nici S Iliesiu,nici AVP,nici chiar Traian Basescu ! Norocul meu este cel pe care mi l-a dat Dzeu sa fiu sanatoasa de cand m-am nascut, ca sa-mi ajut familia sa se dezvolte cu demnitate, fara sa am nevoie vreodata de ajutorul politic al cuiva(din orice vremi,aloo !!!)astfel incat sa am un acoperis deasupra capului ,un blid de mancare ,2 copii frumosi dtpdv ,o gradina(chiar si pe balcon) ,dragoste si milostenie pt toti pizmasii lumii .Si sa ma tem decat de propria-mi constinta !
joi, 15 martie 2012
Tulburare de memorie in blogosfera
Mi-a cazut azi privirea peste un text, care m-a pus serios pe ganduri ,scris de o stimabila doamna, pe un for al carui admin,trece de cateva zile printr-o perioada neagra din punctul meu de vedere, tinand cont de faptul ca-i este contestata disidenta comunista de peste un deceniu . Despre op sa poetica au avut grija s-o desfiinteze mai de mult altii, neavizati ,dar plini de tupeul celor care au un rol bine definit ,acela de a shicana pe oricine si orice. Sa ma ierte Dumnezeu, dar toata aceasta mizerie pe care o citesc de cateva zile seamana pana la identificare cu practicile de intimidare traite de generatia mea pe vremea securisto-comunista. Poet si om al cuvantului scris, de exceptie- zic eu, emitand aici si acum o parere personala, neavizata intr- ale criticii literare, incearca de 30 de ani ,fara succes, sa-si publice pe hartie creatia literara ,si-i inteleg si sustin inversunarea cu care se lupta pt aceasta.Se pare insa ca acest lucru nu este posibil odata ce ,anuntand ca i se pregateste o editie princeps a ”Povestei ” acelei perioade negre din trecutul anticomunist , au aparut imediat calomniatorii de profesie,cei care contesta acum ceea ce acum 20 de ani ridicau la cer. Mai pe scurt : prietenii!!!
Doamna CMM isi incepe scurtul dar inteleptul eseu cu o intrebare simpla dar penetranta, pt ca iti surprinzi gandurile zburdand retrospectiv si intim : Cine sunt/ne sunt prietenii ? La a doua ”ce rol au ?” , deja treci introspectiv si cauti umbra ce înconjoară zona luminoasă a conştinţei. Va las sa gustati micul eseu despre prieteni al discretei doamne Carmen- Maria Mecu. Sau sa-l comentati :)
”Cine sunt / ne sunt prietenii?Ce rol au?
Mă întreb și eu și răspund după mintea și după experiența mea:Sunt cei cu care avem asemănări, valori comune (măcar vreo câteva, dar esențiale), cei care țin la noi ca la ei înșiși, care se bucură când ne merge bine ca și cum lor le-ar merge bine, cei care au răbdare să ne asculte spre a ne înțelege, cei care ne spun când greșim fără a folosi categorizări, expresii jignitoare, cei care ne iartă când, datorită cine știe căror întâmplări ale vieții, stăm un timp mai departe de ei, cei care rămân acolo pentru noi cu mintea, cu inima deschise, sunt cei care știu să ierte, să ceară iertare și să arate recunoștință. Sunt onești și generoși, sunt disponibili când avem nevoie de ei, ne oferă ajutorul și învățăturile cand le cerem, fără a ni le impune, sunt oameni rotunzi, cu ambele emisfere. Sunt cei care ne ajută să ne menținem relația cu alții ca ei. Sunt cei care ne ajută să evoluăm (în toate sensurile vorbei) în această lume și în această viață. Grea și provocatoare (cu o vorbă la modă) îndeletnicire prietenia! ”
Asa sa fie oare ? Dorinta sau vinovatie ? Credinta sau indoiala?
luni, 16 ianuarie 2012
Diamonds....
Nu am mai scris in ultima vreme,nu pt ca nu as mai fi avut ce,dar o tristete iremediabila m-a cuprins de multe zile ,tristete care mi-a amortit degetele.Rasfoind niste scrieri mai vechi , ca punct de plecare in demersul de a comenta , dar si sa-mi potolesc furia care ma bantuie de ceva timp ma trezesc imediat in zona de rationalitate in care-mi place sa ma asez de cele mai multe ori .Am dat intamplator de un text postat de mine pe un blog . Imi dau seama imediat ca furia mea are radacinile in acele momente ,iar sentimentul nu numai ca a persistat, dar s-a si amplificat pt ca mintea nu reuseste sa inteleaga atitudini pe care unii dintre semeni le abordeaza in momentele in care naivii au incredere in ei si-i propulseaza pe socluri care le iau mintile. Era si este inca vorba despre primarul Apostu de la Cluj (si nu numai!!!) ,care a reusit sa manjeasca prin faptele sale,buna credinta si cariera politica a Primului Ministru Boc si a celor care nu i-au cunosct caracterul, ci numai abilitatile. Nu-ti vine a crede cat de mici pot fi oamenii, ce caractere de cacat dezvaluie in fata stralucirii argintilor si cat rau pot face unei natiuni. Scriam acolo ca-i greu,uneori imposibil sa gasesti la oameni diamantul din ei – caracterul lor,veritabil ,curat si stralucitor sau numai un ciob de sticla ordinara in care, daca privesti, si mortul misca !
Ramanand in aceeasi zona , a descoperirii de pietre pretioase cu care sa impartasesti dureri ori bucurii,constati consternat neantul . Daca ai iluzia ca ai gasit asa ceva, la prima cotitura de idei, parere sau interese, cand sinceritatea si/sau analiza(buna/rea) o daruiesti cu luminozitatea loialitatii inchinata institutiei prieteniei, esafodajul constructiei in care ai investit cunoastere, timp,dar si suflet se darama clipind din ochi. Pentru inca un motiv simt o tristete iremediabila cand constat ca materialul constructiei incepute este clasic,ori esti cu mine ,ori te situez intr-o zona cenusie si uit de tine,pt ca nu-mi folosesti la nimic, existenta oricarui alt element ce ar putea face constructia sa fie utila si frumoasa,sa atraga si sa dainuie peste vremi este nebagat in seama . Iti dau ,imi dai, acest perpetuu schimb pe care-l urasc de cand ma stiu, cand eu credeam ca sunt acolo sa nu cer nimic,gata sa te ascult chiar si o suta de ani , ca sa-ti fiu stalp de sustinere ,ca sa-ti eliberez ,prin puterea mea de a te asculta, apasarea!?!
Oricum ,in toate aceste zile de furie,recunosc ,destul de frustranta am invatat ca lumea in care traiesc imi e categoric inferioara si incerc cu detasarea de care sunt capabila sa ma distantez atata cat tepii mei acino-acizi n-or s-o atinga , incetand sa ma mai desconsider , urcandu-i pe altii pe socluri nemeritate. Eu voi conta cel mai mult si voi calca peste orice,ca sa-mi hranesc.....aroganta!
Ramanand in aceeasi zona , a descoperirii de pietre pretioase cu care sa impartasesti dureri ori bucurii,constati consternat neantul . Daca ai iluzia ca ai gasit asa ceva, la prima cotitura de idei, parere sau interese, cand sinceritatea si/sau analiza(buna/rea) o daruiesti cu luminozitatea loialitatii inchinata institutiei prieteniei, esafodajul constructiei in care ai investit cunoastere, timp,dar si suflet se darama clipind din ochi. Pentru inca un motiv simt o tristete iremediabila cand constat ca materialul constructiei incepute este clasic,ori esti cu mine ,ori te situez intr-o zona cenusie si uit de tine,pt ca nu-mi folosesti la nimic, existenta oricarui alt element ce ar putea face constructia sa fie utila si frumoasa,sa atraga si sa dainuie peste vremi este nebagat in seama . Iti dau ,imi dai, acest perpetuu schimb pe care-l urasc de cand ma stiu, cand eu credeam ca sunt acolo sa nu cer nimic,gata sa te ascult chiar si o suta de ani , ca sa-ti fiu stalp de sustinere ,ca sa-ti eliberez ,prin puterea mea de a te asculta, apasarea!?!
Oricum ,in toate aceste zile de furie,recunosc ,destul de frustranta am invatat ca lumea in care traiesc imi e categoric inferioara si incerc cu detasarea de care sunt capabila sa ma distantez atata cat tepii mei acino-acizi n-or s-o atinga , incetand sa ma mai desconsider , urcandu-i pe altii pe socluri nemeritate. Eu voi conta cel mai mult si voi calca peste orice,ca sa-mi hranesc.....aroganta!
miercuri, 4 ianuarie 2012
Retrospectiva familiala
Andrei,in fata unei portii de ciorba-n paine :) Eu nu mai auzisem de asa ceva.... N-a mancat-o !
Stefan cu o caciula mai mare decat el !
Stefan,urmasul lui Lance Armstrong :))
O parte din familion la restaurant, sarbatorind Republica! (glumesc ,era ziua de nastere si de nume a celor trei-Stefan,2ani,si onomastica lui Andrei si Andreea); de ce-om fi asa tristi ????
Alexandra ,Doru si Andrei,de 1 decembrie.Ei sunt nasii lui Stefan,de altfel :)
joi, 22 decembrie 2011
Tuturor vizitatorilor si prietenilor acestui blog le multumesc pt timpul petrecut pe paginile lui .Totodata ii invit s-o faca in continuare,bucurandu-se aici de o clipa de sinceritate.
Va doresc tuturor SARBATORI MINUNATE in familiile voastre, iar sanatatea, bucuria si abundenta sa fie cu voi .
CRACIUN FERICIT !
Va doresc tuturor SARBATORI MINUNATE in familiile voastre, iar sanatatea, bucuria si abundenta sa fie cu voi .
CRACIUN FERICIT !
vineri, 2 decembrie 2011
Draga si unica mama, Romania !
N-am mai scris demult.Timpul se rostogoleste peste mine cu nedreptate . Nu stiu daca are alta dimensiune raportat la numarul celor carora li-l aloc,sau eu am devenit mai inceata si ineficienta.Anul trecut era ,parca,altfel.Ma invarteam precum un titirez si rezolvam cu totul altfel problemele.
Am sarbatorit ieri,nu numai Ziua Nationala (fara mici si mustar,se-ntelege),dar si pe Andreea fiica cea mare,pe Andrei fiul ei si pe Stefan cel Mic, al doilea nepot al nostru,care a implinit 2 ani pe 30 nov,de Sf Andrei ! e sarbatoare mare in familia noastra in aceste zile de inceput de Decembrie! Dar si tristeteze, cauzata de o ” aniversare” mai putin placuta : exact un an de cand tatal copiilor si-a ales alt drum in viata ,absolut paralel ,fata de sentimentele si interesele lor. An greu pt toata lumea,CRIZA ,chiar si in familie .
Ieri, din motive de CRIZA,ne-am dus la restaurant :)) Tot localul plin ,de la orele amiezii ,ceea ce m-a indreptatit sa cred ca romanul,intradevar(!!!!) o duce rau de tot ! Si am ales unul in apropiere, nu de fitze de Dorobantzi unde dau navala avutii ,ci de cartier muncitoresc , spalatezel de altfel ,cu un anume staif de ”Casa...” .Ipocrizia romanului,mai ales a aceluia devenit urban, care are cat de cat o ”platforma” rasunatoare in media te rastoarna pe spate, fara sa-ti lase putinta de a te revolta macar fizic .
Inainte de a ne instala,am inchis acasa calculatorul,dupa o ”cearta” pe fb ,cu o nesabuita postatoare,care scotea din putzul gandirii ei de doi lei urmatoarea fraza : ”Din pacate eu nu am putut sa spun "la multi ani Romania" ci "la cat mai putini ani ,draga Romania de batjocura...coruptie ...si mizerie!" Ca si cand Romania ar fi cea vinovata de idiotenia unora, sau de mizeria morala &coruptia altora, toti culcusitzi cu sarg la sanul ei hranitor!
Nu stiu de ce mi-au venit in minte mamele care-si abandoneaza pruncii in maternitati sau in ghene !Cand sunt mari,copiii le vor cauta ,cu siguranta,din dorintza ancestrala de a-si cunoaste radacinile . Emotie nu neaparat umana,pt ca s-au descoperit astfel de sentimente si la animale. Numai unor romani acest gen de fior le lipseste,considerand Romania o entitate care trebuie decat sa dea ,nicidecum sa si primeasca. Nu compar Romania cu mamele iresponsabile, ci vreau sa subliniez nevoia profunda a fiecaruia de a ne raporta la ceva stabil, si ce poate fi mai stabil decat mama nascatoare de fii buni si de fii mai putin buni. Eu,fara Romania as fi ca si fara mama,la care alerg si acum, cu dor nebun ,cu iubire si pretuire pentru tot ce a facut pt mine : stabilitate, educatie, instruire,respect,credinta si nu in ultim rand ocrotirea si iubirea ei.Nu a fost poate ”cea mai” ! dar am considerat-o mereu UNICA si DRAGA !
Am sarbatorit ieri,nu numai Ziua Nationala (fara mici si mustar,se-ntelege),dar si pe Andreea fiica cea mare,pe Andrei fiul ei si pe Stefan cel Mic, al doilea nepot al nostru,care a implinit 2 ani pe 30 nov,de Sf Andrei ! e sarbatoare mare in familia noastra in aceste zile de inceput de Decembrie! Dar si tristeteze, cauzata de o ” aniversare” mai putin placuta : exact un an de cand tatal copiilor si-a ales alt drum in viata ,absolut paralel ,fata de sentimentele si interesele lor. An greu pt toata lumea,CRIZA ,chiar si in familie .
Ieri, din motive de CRIZA,ne-am dus la restaurant :)) Tot localul plin ,de la orele amiezii ,ceea ce m-a indreptatit sa cred ca romanul,intradevar(!!!!) o duce rau de tot ! Si am ales unul in apropiere, nu de fitze de Dorobantzi unde dau navala avutii ,ci de cartier muncitoresc , spalatezel de altfel ,cu un anume staif de ”Casa...” .Ipocrizia romanului,mai ales a aceluia devenit urban, care are cat de cat o ”platforma” rasunatoare in media te rastoarna pe spate, fara sa-ti lase putinta de a te revolta macar fizic .
Inainte de a ne instala,am inchis acasa calculatorul,dupa o ”cearta” pe fb ,cu o nesabuita postatoare,care scotea din putzul gandirii ei de doi lei urmatoarea fraza : ”Din pacate eu nu am putut sa spun "la multi ani Romania" ci "la cat mai putini ani ,draga Romania de batjocura...coruptie ...si mizerie!" Ca si cand Romania ar fi cea vinovata de idiotenia unora, sau de mizeria morala &coruptia altora, toti culcusitzi cu sarg la sanul ei hranitor!
Nu stiu de ce mi-au venit in minte mamele care-si abandoneaza pruncii in maternitati sau in ghene !Cand sunt mari,copiii le vor cauta ,cu siguranta,din dorintza ancestrala de a-si cunoaste radacinile . Emotie nu neaparat umana,pt ca s-au descoperit astfel de sentimente si la animale. Numai unor romani acest gen de fior le lipseste,considerand Romania o entitate care trebuie decat sa dea ,nicidecum sa si primeasca. Nu compar Romania cu mamele iresponsabile, ci vreau sa subliniez nevoia profunda a fiecaruia de a ne raporta la ceva stabil, si ce poate fi mai stabil decat mama nascatoare de fii buni si de fii mai putin buni. Eu,fara Romania as fi ca si fara mama,la care alerg si acum, cu dor nebun ,cu iubire si pretuire pentru tot ce a facut pt mine : stabilitate, educatie, instruire,respect,credinta si nu in ultim rand ocrotirea si iubirea ei.Nu a fost poate ”cea mai” ! dar am considerat-o mereu UNICA si DRAGA !
sâmbătă, 26 noiembrie 2011
O lume de-a-ndoaselea
by Hantzy
Atunci cand nu mai aveam vreo speranta ca prietenul meu din hyperspatz, Hantzy ma va mai vizita ,uite ca vine si ,nu numai atat , dar imi si lasa un cadou la comment-uri. Mi-a prilejuit o mare surpriza - l-am banuit totdeauna a fi un om sensibil , onoarea de a-mi incredinta gandurile lui . Mutumesc, Hantzy ! Sa stii ca toate darurile primite de la prieteni,ocupa un loc f important in sufletul meu , asa ca locul ”cadoului” tau este aici si acum !
Monica,26.11.2011
”Am vazut odata un sat parasit. Nu stiu de cat timp fusese uitat intre maracini si urzici, cati sateni din apropiere si-au dosit in batatura uneltele lasate de saxonii plecati, nici cate caramizi au fost smulse zidurilor ce nu voiau inca sa se prabuseasca, cate sipci si cate tigle au fost carate cu carutele de acolo. Insa imaginea satului, departe de a fi dezolanta, te trimitea cu gandul la exodul nemaipomenit ce i-a facut pe localnici sa plece. Aveam impreisa ca asist la momentul biblic al fugii prin Sinai.
Numai nucii vigurosi si verzi erau arborii ce dominau catunul. Nu se mai distingeau cararile si drumul, dar privind de pe o colina din apropiere, il puteai banui cum fuse si se duse, gratios si exact curbat printre ziduri.
Acum cateva luni am scris, pe Blogary, o mica istorie, in care aminteam si de acel sat. Sper sa nu te superi ca o pun si aici:
O lume de-a-ndoaselea
Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.
Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.
Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.
Şi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne adusese, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.
Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.
Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985! ”
Hantzy, 26.11.2011,ora 8:00
Atunci cand nu mai aveam vreo speranta ca prietenul meu din hyperspatz, Hantzy ma va mai vizita ,uite ca vine si ,nu numai atat , dar imi si lasa un cadou la comment-uri. Mi-a prilejuit o mare surpriza - l-am banuit totdeauna a fi un om sensibil , onoarea de a-mi incredinta gandurile lui . Mutumesc, Hantzy ! Sa stii ca toate darurile primite de la prieteni,ocupa un loc f important in sufletul meu , asa ca locul ”cadoului” tau este aici si acum !
Monica,26.11.2011
”Am vazut odata un sat parasit. Nu stiu de cat timp fusese uitat intre maracini si urzici, cati sateni din apropiere si-au dosit in batatura uneltele lasate de saxonii plecati, nici cate caramizi au fost smulse zidurilor ce nu voiau inca sa se prabuseasca, cate sipci si cate tigle au fost carate cu carutele de acolo. Insa imaginea satului, departe de a fi dezolanta, te trimitea cu gandul la exodul nemaipomenit ce i-a facut pe localnici sa plece. Aveam impreisa ca asist la momentul biblic al fugii prin Sinai.
Numai nucii vigurosi si verzi erau arborii ce dominau catunul. Nu se mai distingeau cararile si drumul, dar privind de pe o colina din apropiere, il puteai banui cum fuse si se duse, gratios si exact curbat printre ziduri.
Acum cateva luni am scris, pe Blogary, o mica istorie, in care aminteam si de acel sat. Sper sa nu te superi ca o pun si aici:
O lume de-a-ndoaselea
Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.
Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.
Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.
Şi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne adusese, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.
Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.
Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985! ”
Hantzy, 26.11.2011,ora 8:00
vineri, 25 noiembrie 2011
miercuri, 12 octombrie 2011
Morning Glory Cloud
În Golful Carpentaria,din nordul Australiei, între septembrie şi noiembrie se petrece un fenomen meteo extraordinar, de o frumuseţe de neegalat: slava norilor de dimineaţă.
sâmbătă, 8 octombrie 2011
Apple si visul lui Platon
Sa te fereasca Dumnezeu sa ai o parere in Romania !......
Disparitia unei persoane naste controverse incredibile, pe toate canalele de socializare virtuala. Spre disperarea unora, curg prea multe laude, cuvinte fara acoperire sau lacrimi, ca si cand acea persoana ar facea parte din lumea vegetala aurie ,insamantata an de an pt Burta si nu din tagma geniilor umane, care rar, dar apasat lasa urme adinci in evolutia speciei .... ! un mar a cazut... si ce ?.. a mai cazut odata unu' !... Ar trebui sa ne facem ca nu observam , ca la inceputul acestei toamne tarzii s-a stins ca o lumanare, cel care de n ori s-a ridicat singur ,de la 0 (zero) , cu tenacitatea invingatorului si a ajuns pe culmile gloriei ; NU ca a inventat IPod , IPad, IPhone, MacBookPro...->MacPro, etc, il ridica la calificativul de "geniu", ci ca el a indeplinit visul lui Platon - a creat un lider filosof universal si o opera de arta geniala , care capteza toata intelepciunea omenirii, de cand s-a cracanat ea si pana acushica, na ! In asta consta geniul Apple, pe care toti ar trebui, nu sa-l plangem sau sa-l denigram , ci sa-i fim recunoscatori, ca a mai dat un shut in cur vietii asteia , care nu se pricepe decat sa-nchida usi si sa-ti intoarca dosuri. A creat nu numai dpdv material un produs genial, ci si un mod de viata, a dat omenirii ceea ce-i trebuia la aceasta data -accesul la toleranta; a ajuns in varf, a constatat ca e cam singur pe-acolo(deci,aloo,e larg locu'!!!!! ) si ...a plecat, in virtualitate bineinteles !
Toata aceasta intamplare care a animat hiperspatiul virtual mi-a adus aminte de o pilda , care suna cam asa :
Un crestin stand de vorba cu Dumnezeu l-a intrebat : Doamne, as vrea sa stiu, cum e Raiul si cum e Iadul?
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi. A deschis una dintre usi, iar omul a privit inauntru. In mijlocul incaperii se afla o masa mare, rotunda. Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa -i ploua-n gura,de pofta. Oamenii care stateau la masa erau insa slabi si bolnaviciosi. Pareau a fi infometati. Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocana; dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul s-a infiorat la vederea suferintei lor.
Atunci Dumnezeu a spus: "Acum ai vazut Iadul"
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa. Arata la fel ca si prima. Se gasea acolo o masa mare si rotunda, cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa. Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri, dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.
Omul, mirat se intoarse catre Dumnezeu : - nu inteleg,Doamne..!
-Este foarte simplu, a spus Dumnezeu. Este nevoie de inteligenta si bunatate in viata ca sa ajungi in Rai. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti,din Iad s-au gandit doar la ei insisi !
miercuri, 5 octombrie 2011
Vladimir Gaitan sau curajul de a recunoaste !
Un interviu preluat din Adevarul,interviu pe care multi ar trebui, nu numai sa-l citeasca, dar si sa-l rumege,dupa care sa-si faca o lista cu compromisurile personale din perioada comunista si postcomunista, la care sa se uite mai des.Si spun asta, nu cu malitiozitate,pt ca nici eu nu am fost lacrima cristi, ci datorita unei intamplari din viata mea,cand intrata in casa unui politician important , locuind efectiv acolo 24/24 h vedeam cum zilnic,el si familia isi construiau povesti, cu care ieseau pe sticla, povesti pe care la un moment dat ajunsesera sa le creada chiar ei.Istoria recenta a dezvaluirilor le dezgoleste pe zi ce trece poleiala in care se tavalisera si care luase mintile multora.
Am o singura nedumerire in ceea ce-l priveste pe marele actor,cum s-a facut ca, nu a constientizat ” deziluzia compromisului” nici macar la varsta inaintata pe care-o avea cand a aderat la un partid, si ce partid, ala rupt din fsn,implicit tot fsn=pcr. Dupa unii. Nu cumva pt ca a fost acelasi ”smecher” o viata-ntreaga? Sau, pt ca mai avea de rezolvat catevashilea aranjamente ramase in standby de pe vremea pcr=pile,cunostinte,relatii ? Incontinenta este boala grea,uneori nevindecabila !!!!!!!!!!!! Lectura placuta !
Unul dintre cei mai iubiţi actori din România povesteşte despre relaţia lui cu sistemul comunist, despre laşităţi şi despre dezamăgirea că s-a născut într-o generaţie de sacrificiu.
Cum arată viaţa dumneavoastră, ca actor pensionar?
Vladimir Găitan: Subiect delicat... Mi se pare o mare tâmpenie pensionarea unui actor. Pe mine m-au pensionat în ziua în care am împlinit 64 de ani. Ca o măsea stricată, pe care o scoţi. Senzaţia e de şoc. Ca şi cum ai veni acasă şi ai găsi în patul tău, cu soţia ta, pe cel mai bun prieten. Adică ţi s-a ocupat locul de către oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult în viaţă: soţia şi cel mai bun prieten. De parcă Hamlet n-ar avea părinţi... Eu nu zic să-l joc pe Hamlet, dar pe maică-sa şi pe taică-său, cine-i joacă? Cei tineri? Îşi pun bărbi şi mustăţi? Nu mai avem bătrâni? Îi punem ca eschimoşii pe banchiză să-i mănânce urşii polari? Şi pe urmă stăm şi clamăm că pensionarii sunt mai mulţi decât cei activi...
Dacă v-aţi aşeza acum o oglindă în faţă, cum îl vede Vladimir Găitan pe Vladimir Găitan?
Sunt dezamăgit. Dezamăgit şi de mine. Trăiesc un sentiment de vinovăţie, pentru că m-am retras. Sunt foarte trist de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Mai mult ca niciodată regret că n-am avut puterea să emigrez. Mai ales că acum, mai mult ca oricând mă simt neajutorat. Am trăit atâtea umilinţe în toţi anii ăştia, încât mă gândesc cu groază că merg încet, încet spre o vârstă când nu mă mai pot salva nici măcar cu profesia şi risc să mă lovesc de dispreţul şi răutatea oamenilor tot mai mult. Iar în ultima vreme am trăit o poveste îngrozitoare cu ANAF-ul, care e mai rău decât Securitatea. Sunt convins că trebuie făcută ordine în evaziunea fiscală generală pe care ţara asta o trăieşte, dar ar trebui făcută cu un cântar al priorităţilor. Nu poţi să pui TVA pe spirit. La una dintre întâlnirile cu această instituţie, s-a ridicat brusc Marin Moraru şi a spus o replică din „Tache, Ianke şi Cadîr". Toată lumea a rămas uimită: ce se întâmplă, a înnebunit Moraru? Şi el a zis: „Nu! Vă rog să prindeţi. Prindeţi ce am spus eu pe gură şi tăiaţi factură. Cum să puneţi TVA pe nişte vorbe?" Eu nu vând chiloţi. Eu vin şi-mi „vând" sufletul...
Dezamăgit de dumneavoastră de ce sunteţi?
Pentru că am intrat în politică şi poate nu acolo unde trebuia. Oricum, cred că noi, actorii, ar trebui să rămânem în zona profesiei noastre. Iar acum, constat, mai mult decât oricând, că toată munca mea de-o viaţă e tratată cu dispreţ, egală cu zero. Mă întreb de ce n-am făcut o altă profesie ca să-mi asigur o bătrâneţe normală? Când mă gândesc că am îndurat atât de multe, când mă gândesc la frigul din nopţile de filmare, când nu primeai niciun ceai. La „Ultima noapte", când am filmat sus la Fundata erau minus 30 de grade, ne uda să ne patineze hainele şi în trei minute îngheţa mantaua pe mine. Aveam nişte pungi de nailon pe care le puneam pe dedesubt ca să nu ajungă umezeala la piele. Astea au fost condiţiile noastre. Iar azi mă izbesc de dispreţ oriunde mă duc. Peste tot găseşti un funcţionar care te iubeşte şi cinci care şterg cu tine pe jos... Plus că nu-ţi ajunge pensia aia nenorocită de 13 milioane ca să-ţi plăteşti datoriile. Pentru noi, povestea cu telenovelele a fost salvatoare, deşi ne-au judecat atâţia oameni... Dar a fost ca atunci când eşti în larg cu rechinii pe lângă tine şi vezi că vine o corabie să te salveze.
Să înţeleg că telenovela e o formă de compromis?
Pentru mine nu. Dacă îţi faci datoria şi eşti profesionist, şi în telenovelă poţi să-ţi faci meseria. Că unora le place sau nu, asta e altceva...
Dar pe vremea comunismului aţi făcut astfel de compromisuri?
Da, dar nu eram conştient. Generaţia mea a fost convinsă că moare cu Ceauşescu de gât. Nimeni n-a văzut vreo luminiţă la capătul tunelului. Aşa ne-a fost viaţa. Aşa am făcut o groază de filme. Şi în multe dintre ele credeam. Am jucat în „Puterea şi adevărul" în care eram unul dintre ofiţerii care îi vânau pe partizani în munţi. Iar informaţia pe care eu o aveam la 26 de ani a fost că erau nişte criminali.
Iar faptul că aţi jucat în astfel de roluri e o formă de a mistifica istoria?
Bineînţeles. Îţi dau un exemplu concret. „Pe aici nu se trece", cu Titus Popovici. Când am început filmările la Arad, am avut plăcerea să-l cunosc pe Titus. Am băut o pălincă într-un foaier cu el şi cu regizorul şi atunci am aflat că bătălia de la Păuliş nu a fost între armata română şi cea germană, a fost doar între armata română şi cea horthystă. Acolo n-a fost picior de neamţ. El deliberat a mistificat, pentru că noi, după Pactul de la Varşovia, eram într-o anume relaţie cu ungurii şi nu puteam să-i arătăm cum omoară la români... Deci bătălia n-a fost cu trupele germane aşa cum arată filmul. Ce vrei mistificare mai mare şi falsificare a unei istorii recente?
Şi vă simţiţi vinovat că aţi făcut asta?
Atunci n-am simţit durerea, am acceptat compromisul pentru că eram atât de îndoctrinaţi şi de convinşi că aşa e bine, încât n-am avut nicio mustrare de conştiinţă. Nu uita că în toată tinereţea mea lecturile obligatorii erau „Tânăra gardă" şi „Strada Mezinului", eroii noştri erau eroii sovietici care se aruncau cu pieptul în mitraliere. Tata venise din puşcărie şi mie mi se dădea de la şcoală să citesc astfel de cărţi. Noi am fost produsul unei îndoctrinări precise şi programatice.
Asta chiar în condiţiile în care tatăl dumneavoastră făcuse închisoare politică?
N-am ştiut. Până şi asta ne-a fost ascuns. Eu tot timpul am ştiut că tata a fost la facultate, timp de patru ani şi jumătate. Când a plecat tata din casă aveam 3 sau 4 ani şi a venit după aproape cinci ani, când eu eram prin clasa a II-a. Niciodată nu s-a folosit cuvântul puşcărie. A încercat odată bunică-mea să-mi povestească ceva... Ea avusese în gazdă ofiţeri germani şi care se purtaseră impecabil. Iar noi, băieţii, tot timpul împuşcam soldaţi nemţi în curte, când ne jucam. Şi într-o zi bunica a încercat să-mi spună că nemţii ăştia n-au fost chiar aşa răi cum îi făceam noi. Pe atunci stăteam într-o căsuţă modestă, foarte departe de centrul oraşului, că cealaltă ne fusese confiscată, iar tata, care scria ceva în camera de dincolo, a auzit-o şi a scos un răcnet îngrozitor: „Mamă, vrei să mă întorc iarăşi de unde de-abia am venit?". Bunică-mii i-au ţâşnit lacrimile, iar eu am rămas înţepenit. Eram în clasa a VI-a, dar nu ştiam nimic. Foarte târziu am stat cu el de vorbă, ca de la bărbat la bărbat. Ne-am întâlnit prin anul I de facultate, a venit la Bucureşti. Eu eram la cămin şi ţin minte că am băut cu el la Tosca un coniac. Atunci am fumat prima oară de faţă cu el şi mi-a povestit de puşcărie şi tot ce s-a întâmplat. N-a avut nicio altă vină decât că a fost decorat cu „Eliberarea Odesei". O decoraţie pe care a primit-o împreună cu toţi cei care au fost răniţi atunci.
Şi când au început să se risipească aburii îndoctrinării şi să înţelegeţi?
Foarte târziu. Numai că acum suntem o ţară de disidenţi şi nimeni nu are curajul să recunoască faptul că am fost o generaţie a compromisurilor. Participam la şedinţele de partid, la învăţământul politic... Niciunul dintre noi nu şi-a dat foc, cum a făcut omul ăla pe pârtie la Braşov. Şi-a dat foc vreunul din noi? Nu. Le-am acceptat pe toate. Îmi făcusem prieten un şef de alimentară care să-mi garanteze că mă duc la el în spate şi iau untul şi nenorocitele alea de 200 de grame de parizer. Ăsta nu s-a numit compromis? Da, cultivam prietenia asta. Aveam prieten bun şi un ofiţer de securitate şi cultivam relaţia, iar când am vrut să plec din ţară m-am dus la el şi mi-a zis: „Vladimire, să nu-mi faci figura să rămâi, eu te iau pe garanţia mea... Mă nenoroceşti". Ăsta era trocul. Şi din respect pentru omul ăsta care nu m-a pus niciodată să torn n-am rămas, aveam o obligaţie morală. Ce să-ţi spun? Că nu s-au făcut lucrurile astea şi nu le-au făcut toţi din jurul nostru? Când îi văd pe toţi azi că sunt disidenţi, îmi amintesc de un banc care funcţiona pe vremuri. Un tip care venea în fiecare zi la birou şi le spunea colegilor: „Iar am făcut pipi pe sediul Securităţii şi pe sediul Comitetului Central". Toată lumea se uita cu groază la el. A doua zi la fel, a treia zi la fel, până când unul îl întreabă: „Nu te supăra, dar cum faci? Nu ţi-e frică, nu te-au arestat?" Şi el răspunde: „Da, măi, eu am uitat să vă spun. Eu fac pipi, dar n-o scot din pantaloni..." Noi am fost generaţia care n-am scos-o din pantaloni. Tot timpul am făcut pipi pe sistem, tot timpul ne-am luptat, dar n-am scos-o din pantaloni. Sigur că ştiam că filmul meu, în care jucam un inginer agronom şi dădeam zeci de hectare peste plan, era o minciună. Dar niciunul dintre noi n-a zis: „Eu nu joc în filmul ăsta mincinos". Da, eu, Vladimir Găitan, n-am spus versuri patriotice. Dar nu m-am dus să-l ameninţ pe secretarul de partid că-mi dau foc în piaţă. Nici gând. Am fost şmecher. Îmi lăsam barbă sau mustaţă şi ziceam că filmez la un film istoric. Iar dacă aveai mustaţă şi barbă, lucru neacceptat de conducerea de partid, scăpai. Ăsta e „meritul" meu... E vreun cântar care să decidă cu cât e mai mare compromisul meu sau al altuia? Nu e. Am fost oamenii sistemului, unii ne-am strecurat, unii am şmecherit sistemul, unii am avut relaţii.
La Revoluţie ce aţi făcut?
Am încercat să ne spălăm păcatele... În noaptea aia, însă, a fost un moment când am fost laş. Eram la Coada Calului şi erau eroii în mijloc, înconjuraţi de cordoane de miliţie. Noi, câţiva actori de la Teatrul de Comedie, ne uitam. Atunci un ofiţer a venit şi a zis: „Tovarăşi, în spatele meu nu mai stă nimeni. Dacă vreţi, poftiţi acolo, în mijloc". Iar noi ne-am întors pe călcâie şi am plecat. A fost un exerciţiu de laşitate pe care mi-l asum.
Deci aţi fugit?
Da, ne-am întors şi-am plecat. Ne-am retras spre Biserica Rusă. E un gang acolo unde am mai stat puţin tupilaţi. După ora 12.00 a început să se tragă foarte mult în aer cu gloanţe oarbe, dar ele fac acelaşi zgomot, faci pe tine de frică. Atunci, camuflat de acest zgomot, s-a tras de la brâu în jos şi s-a rupt baricada, iar oamenii au fugit pe toate străzile şi aşa am preluat eu trei tineri. N-am să uit cât trăiesc. Doi dintre ei îl duceau pe un scăunel pe acest copilaş, desfăcut la cămaşă şi cu o gaură în burtă. N-am să uit cât trăiesc imaginea astea. Din el curgea o spumă roşie care bolborosea. Eu am plecat în teatru, fuseserăm chemaţi de acasă câţiva actori să apărăm teatrul de huligani. Am stat acolo şi am băut o pălincă... Asta a fost.
Aţi fost foarte aproape de moarte atunci, aţi fost aproape de moarte şi în anii mai recenţi, când aţi trecut pe la camera de reanimare. Cum se vede viaţa de pe muchie?
Cel mai cumplit a fost pentru mine când, la 40 de ani, am fost diagnosticat cu o boală de sânge. Se pare că spre deosebire de leucemie, e mai longevivă... Cel mai tare m-a şocat că mi s-a spus să fiu tot timpul pregătit, că la boala asta ei dau cam zece ani de trăit. În jur de 50 de ani trebuia să mă pregătesc s-o iau din loc. Şi mi s-a spus să am actele gata că pot oricând să fac un accident cerebral... Eram pregătit să mor în fiecare zi. Primii ani au fost foarte grei, pe urmă am început să învăţ iar să trăiesc normal. Şi uite că sunt 26 de ani de atunci şi am ajuns în faza când am mai dat o dată mâna cu coana coasă, când am făcut infarctul. Camera de reanimare este de fapt o cameră a morţii. Eşti pus la nişte aparate, stai acolo în nişte condiţii cumplite, cu urletele celor din jur, cu bolnavii care fac pe ei, cu oamenii care mor, uşa aia care bubuie când se intră cu targa cu un alt bolnav. Sunt 12 paturi în care se moare şi se pleacă foarte rar în viaţă, pe bandă rulantă. Acolo mori şi te naşti de şapte sute de ori. La ora două noaptea m-am ridicat în capul oaselor, am început să-mi scot pilulele alea lipite pe piept şi am zis că plec acasă. În Gara de Nord e linişte, acolo în sala de aşteptare chiar se face linişte... La Reanimare nici gând. Unul horcăie lângă tine, asistentele vorbesc de ale lor tare, brancardierii vin cu o altă targă, o izbesc de toate paturile. Când am zis că plec acasă a venit un medic de gardă foarte drăguţ şi mi-a zis: „Da, aveţi dreptate, am avut-o pe mama aici şi la fel a reacţionat". Şi a venit o doctoriţă care mi-a făcut o injecţie şi am adormit. Ăsta e sistemul nostru, dar medicii sunt extraordinari.
De ce ţi-e cel mai frică în astfel de momente?
Nu mi-e frică de moarte. Mă crezi că am stări de depresie şi-mi doresc să mor? Am obosit. Văd în moarte o plecare într-o odihnă binemeritată. Am fost şi sunt un tip foarte activ, dar tot ce se întâmplă în jurul nostru îmi creează o stare de nesiguranţă şi o depresie îngrozitoare. N-am garanţia zilei de mâine. Uită-te, am o căsuţă frumoasă, o curticică de 60 de metri. Nu mă găseşti cu zeci de hectare, e doar o casă cu trei dormitoare, dar nu pot să rezist, am scos-o la vânzare, pentru că nu ne mai permitem s-o întreţinem.
Să vă întreb alt-fel. Cu ce e cel mai greu de trăit?
Cu societatea, cu sistemul bolnav, care te dispreţuieşte şi simţi dispreţul ăsta zi de zi. Pe mine nu mă sperie moartea. Tot ce-mi doresc e să nu mă doară. Doar familia o regret. Uite o întâmplare care te deprimă. Mă roagă fiul meu, care trăieşte la Londra şi e fericit, să mă duc la Fisc să iau o hârtie care să demonstreze că şi-a plătit impozitele. Simplu ca bună ziua. Mă duc la o funcţionară. Nu spun cum mi-a vorbit şi cu ce dispreţ m-a tratat. M-a trimis de la Ana la Caiafa, am umblat două săptămâni prin tot oraşul, am scos nişte hârtii care erau greşite toate, pentru ca în final să aflu că tot de la respectiva funcţionară trebuia să iau hârtiile. M-am dus iar în biroul ăla, după două săptămâni în care am umblat ca un idiot şi am vrut să-i cad în genunchi. Era cu şefa ei, care stătea pitită după un vraf de dosare. Şi i-am spus: „Doamnă, vreţi să vă cad în genunchi, să vă spăl pe jos? Spuneţi-mi!" Şi cu un ton plin de dispreţ îmi zice: „Daţi încoace hârtia aia!" Şi în zece minute mi-a dat actul. Păi să nu vrei să mori? Când după o viaţă de muncă ajungi în situaţia asta, să fii în pericol să-ţi pierzi agoniseala de-o viaţă?
Dacă v-aţi adresa acum o întrebare, care ar fi?
Unde ai alege să te naşti? Ţi-aş spune precis: oriunde, dar nu în România. Sigur că ţara asta e minunată, dar o să mor cu expresia aia îngrozitoare: păcat că e locuită. Uite, după „Reconstituirea", care a fost văzut şi în afară, a venit o invitaţie de la Visconti (n.r. regizorul italian Luchino Visconti), o scrisoare, în care eram solicitaţi eu şi Mihăiţă să dăm probe în Italia. Nu ni s-a spus nimic şi s-a trimis răspuns negativ. Asta apropo de ce înseamnă destinul unui om.
Lucraţi la cel mai recent film al lui Sergiu Nicolaescu. În ce stadiu sunt filmările?
Am terminat acum câteva zile filmările la „Ultimul corupt", continuarea la „Poker". Personajele sunt acelaşi. Eu, Horaţiu Mălăele, Valentin Teodosiu, Jojo, George Mihăiţă, Mircea Diaconu. Acum, Sergiu este la masa de montaj, dar nu mă întrebaţi când o să iasă filmul, probabil în primăvară.
Legătura dumneavoastră cu Sergiu Nicolaescu e veche şi de lungă durată... Este o relaţie liniştită sau una tulburată?
E o poveste de iubire cu năbădăi. Mă leagă îngrozitor de multe amintiri de el. Îi datorez faptul că sunt un actor de film cunoscut. El are o chestie unică: este foarte credincios echipei lui de suflet. A lucrat foarte mult cu Amza, pe care l-a iubit cel mai mult, iar eu sunt pe locul doi. Am cele mai multe filme făcute cu el, câteva care şi azi stau în picioare şi când spun asta mă gândesc în primul rând la „Ultima noapte de dragoste", dar şi la multe altele pe care lumea le revede şi acum cu aceeaşi plăcere
S-a schimbat felul lui de a face film?
Nu. Sergiu a rămas acelaşi ca manieră de lucru. „Poker" e lucrat în zona lui „Nea Mărin miliardar". Toată lumea a zis că el ştie să facă numai filme istorice, cu sabia şi cu pistoalele... Atunci, dintr-o ambiţie personală şi întărit de Amza, a făcut „Nea Mărin". Dar un lucru e clar: orice subiecte a abordat, Sergiu a arătat că le poate face şi chiar cu succes de public. Asta a fost marea lui calitate. A umplut sala de cinematograf. Că superesteţii l-au judecat, că n-a atins nu ştiu ce „adâncimi", e o altă poveste. Şi de data asta Sergiu vine cu acelaşi stil de lucru, cu umorul lui tipic. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, nu intri în sala de cinematograf
Am o singura nedumerire in ceea ce-l priveste pe marele actor,cum s-a facut ca, nu a constientizat ” deziluzia compromisului” nici macar la varsta inaintata pe care-o avea cand a aderat la un partid, si ce partid, ala rupt din fsn,implicit tot fsn=pcr. Dupa unii. Nu cumva pt ca a fost acelasi ”smecher” o viata-ntreaga? Sau, pt ca mai avea de rezolvat catevashilea aranjamente ramase in standby de pe vremea pcr=pile,cunostinte,relatii ? Incontinenta este boala grea,uneori nevindecabila !!!!!!!!!!!! Lectura placuta !
Unul dintre cei mai iubiţi actori din România povesteşte despre relaţia lui cu sistemul comunist, despre laşităţi şi despre dezamăgirea că s-a născut într-o generaţie de sacrificiu.
Cum arată viaţa dumneavoastră, ca actor pensionar?
Vladimir Găitan: Subiect delicat... Mi se pare o mare tâmpenie pensionarea unui actor. Pe mine m-au pensionat în ziua în care am împlinit 64 de ani. Ca o măsea stricată, pe care o scoţi. Senzaţia e de şoc. Ca şi cum ai veni acasă şi ai găsi în patul tău, cu soţia ta, pe cel mai bun prieten. Adică ţi s-a ocupat locul de către oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult în viaţă: soţia şi cel mai bun prieten. De parcă Hamlet n-ar avea părinţi... Eu nu zic să-l joc pe Hamlet, dar pe maică-sa şi pe taică-său, cine-i joacă? Cei tineri? Îşi pun bărbi şi mustăţi? Nu mai avem bătrâni? Îi punem ca eschimoşii pe banchiză să-i mănânce urşii polari? Şi pe urmă stăm şi clamăm că pensionarii sunt mai mulţi decât cei activi...
Dacă v-aţi aşeza acum o oglindă în faţă, cum îl vede Vladimir Găitan pe Vladimir Găitan?
Sunt dezamăgit. Dezamăgit şi de mine. Trăiesc un sentiment de vinovăţie, pentru că m-am retras. Sunt foarte trist de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Mai mult ca niciodată regret că n-am avut puterea să emigrez. Mai ales că acum, mai mult ca oricând mă simt neajutorat. Am trăit atâtea umilinţe în toţi anii ăştia, încât mă gândesc cu groază că merg încet, încet spre o vârstă când nu mă mai pot salva nici măcar cu profesia şi risc să mă lovesc de dispreţul şi răutatea oamenilor tot mai mult. Iar în ultima vreme am trăit o poveste îngrozitoare cu ANAF-ul, care e mai rău decât Securitatea. Sunt convins că trebuie făcută ordine în evaziunea fiscală generală pe care ţara asta o trăieşte, dar ar trebui făcută cu un cântar al priorităţilor. Nu poţi să pui TVA pe spirit. La una dintre întâlnirile cu această instituţie, s-a ridicat brusc Marin Moraru şi a spus o replică din „Tache, Ianke şi Cadîr". Toată lumea a rămas uimită: ce se întâmplă, a înnebunit Moraru? Şi el a zis: „Nu! Vă rog să prindeţi. Prindeţi ce am spus eu pe gură şi tăiaţi factură. Cum să puneţi TVA pe nişte vorbe?" Eu nu vând chiloţi. Eu vin şi-mi „vând" sufletul...
Dezamăgit de dumneavoastră de ce sunteţi?
Pentru că am intrat în politică şi poate nu acolo unde trebuia. Oricum, cred că noi, actorii, ar trebui să rămânem în zona profesiei noastre. Iar acum, constat, mai mult decât oricând, că toată munca mea de-o viaţă e tratată cu dispreţ, egală cu zero. Mă întreb de ce n-am făcut o altă profesie ca să-mi asigur o bătrâneţe normală? Când mă gândesc că am îndurat atât de multe, când mă gândesc la frigul din nopţile de filmare, când nu primeai niciun ceai. La „Ultima noapte", când am filmat sus la Fundata erau minus 30 de grade, ne uda să ne patineze hainele şi în trei minute îngheţa mantaua pe mine. Aveam nişte pungi de nailon pe care le puneam pe dedesubt ca să nu ajungă umezeala la piele. Astea au fost condiţiile noastre. Iar azi mă izbesc de dispreţ oriunde mă duc. Peste tot găseşti un funcţionar care te iubeşte şi cinci care şterg cu tine pe jos... Plus că nu-ţi ajunge pensia aia nenorocită de 13 milioane ca să-ţi plăteşti datoriile. Pentru noi, povestea cu telenovelele a fost salvatoare, deşi ne-au judecat atâţia oameni... Dar a fost ca atunci când eşti în larg cu rechinii pe lângă tine şi vezi că vine o corabie să te salveze.
Să înţeleg că telenovela e o formă de compromis?
Pentru mine nu. Dacă îţi faci datoria şi eşti profesionist, şi în telenovelă poţi să-ţi faci meseria. Că unora le place sau nu, asta e altceva...
Dar pe vremea comunismului aţi făcut astfel de compromisuri?
Da, dar nu eram conştient. Generaţia mea a fost convinsă că moare cu Ceauşescu de gât. Nimeni n-a văzut vreo luminiţă la capătul tunelului. Aşa ne-a fost viaţa. Aşa am făcut o groază de filme. Şi în multe dintre ele credeam. Am jucat în „Puterea şi adevărul" în care eram unul dintre ofiţerii care îi vânau pe partizani în munţi. Iar informaţia pe care eu o aveam la 26 de ani a fost că erau nişte criminali.
Iar faptul că aţi jucat în astfel de roluri e o formă de a mistifica istoria?
Bineînţeles. Îţi dau un exemplu concret. „Pe aici nu se trece", cu Titus Popovici. Când am început filmările la Arad, am avut plăcerea să-l cunosc pe Titus. Am băut o pălincă într-un foaier cu el şi cu regizorul şi atunci am aflat că bătălia de la Păuliş nu a fost între armata română şi cea germană, a fost doar între armata română şi cea horthystă. Acolo n-a fost picior de neamţ. El deliberat a mistificat, pentru că noi, după Pactul de la Varşovia, eram într-o anume relaţie cu ungurii şi nu puteam să-i arătăm cum omoară la români... Deci bătălia n-a fost cu trupele germane aşa cum arată filmul. Ce vrei mistificare mai mare şi falsificare a unei istorii recente?
Şi vă simţiţi vinovat că aţi făcut asta?
Atunci n-am simţit durerea, am acceptat compromisul pentru că eram atât de îndoctrinaţi şi de convinşi că aşa e bine, încât n-am avut nicio mustrare de conştiinţă. Nu uita că în toată tinereţea mea lecturile obligatorii erau „Tânăra gardă" şi „Strada Mezinului", eroii noştri erau eroii sovietici care se aruncau cu pieptul în mitraliere. Tata venise din puşcărie şi mie mi se dădea de la şcoală să citesc astfel de cărţi. Noi am fost produsul unei îndoctrinări precise şi programatice.
Asta chiar în condiţiile în care tatăl dumneavoastră făcuse închisoare politică?
N-am ştiut. Până şi asta ne-a fost ascuns. Eu tot timpul am ştiut că tata a fost la facultate, timp de patru ani şi jumătate. Când a plecat tata din casă aveam 3 sau 4 ani şi a venit după aproape cinci ani, când eu eram prin clasa a II-a. Niciodată nu s-a folosit cuvântul puşcărie. A încercat odată bunică-mea să-mi povestească ceva... Ea avusese în gazdă ofiţeri germani şi care se purtaseră impecabil. Iar noi, băieţii, tot timpul împuşcam soldaţi nemţi în curte, când ne jucam. Şi într-o zi bunica a încercat să-mi spună că nemţii ăştia n-au fost chiar aşa răi cum îi făceam noi. Pe atunci stăteam într-o căsuţă modestă, foarte departe de centrul oraşului, că cealaltă ne fusese confiscată, iar tata, care scria ceva în camera de dincolo, a auzit-o şi a scos un răcnet îngrozitor: „Mamă, vrei să mă întorc iarăşi de unde de-abia am venit?". Bunică-mii i-au ţâşnit lacrimile, iar eu am rămas înţepenit. Eram în clasa a VI-a, dar nu ştiam nimic. Foarte târziu am stat cu el de vorbă, ca de la bărbat la bărbat. Ne-am întâlnit prin anul I de facultate, a venit la Bucureşti. Eu eram la cămin şi ţin minte că am băut cu el la Tosca un coniac. Atunci am fumat prima oară de faţă cu el şi mi-a povestit de puşcărie şi tot ce s-a întâmplat. N-a avut nicio altă vină decât că a fost decorat cu „Eliberarea Odesei". O decoraţie pe care a primit-o împreună cu toţi cei care au fost răniţi atunci.
Şi când au început să se risipească aburii îndoctrinării şi să înţelegeţi?
Foarte târziu. Numai că acum suntem o ţară de disidenţi şi nimeni nu are curajul să recunoască faptul că am fost o generaţie a compromisurilor. Participam la şedinţele de partid, la învăţământul politic... Niciunul dintre noi nu şi-a dat foc, cum a făcut omul ăla pe pârtie la Braşov. Şi-a dat foc vreunul din noi? Nu. Le-am acceptat pe toate. Îmi făcusem prieten un şef de alimentară care să-mi garanteze că mă duc la el în spate şi iau untul şi nenorocitele alea de 200 de grame de parizer. Ăsta nu s-a numit compromis? Da, cultivam prietenia asta. Aveam prieten bun şi un ofiţer de securitate şi cultivam relaţia, iar când am vrut să plec din ţară m-am dus la el şi mi-a zis: „Vladimire, să nu-mi faci figura să rămâi, eu te iau pe garanţia mea... Mă nenoroceşti". Ăsta era trocul. Şi din respect pentru omul ăsta care nu m-a pus niciodată să torn n-am rămas, aveam o obligaţie morală. Ce să-ţi spun? Că nu s-au făcut lucrurile astea şi nu le-au făcut toţi din jurul nostru? Când îi văd pe toţi azi că sunt disidenţi, îmi amintesc de un banc care funcţiona pe vremuri. Un tip care venea în fiecare zi la birou şi le spunea colegilor: „Iar am făcut pipi pe sediul Securităţii şi pe sediul Comitetului Central". Toată lumea se uita cu groază la el. A doua zi la fel, a treia zi la fel, până când unul îl întreabă: „Nu te supăra, dar cum faci? Nu ţi-e frică, nu te-au arestat?" Şi el răspunde: „Da, măi, eu am uitat să vă spun. Eu fac pipi, dar n-o scot din pantaloni..." Noi am fost generaţia care n-am scos-o din pantaloni. Tot timpul am făcut pipi pe sistem, tot timpul ne-am luptat, dar n-am scos-o din pantaloni. Sigur că ştiam că filmul meu, în care jucam un inginer agronom şi dădeam zeci de hectare peste plan, era o minciună. Dar niciunul dintre noi n-a zis: „Eu nu joc în filmul ăsta mincinos". Da, eu, Vladimir Găitan, n-am spus versuri patriotice. Dar nu m-am dus să-l ameninţ pe secretarul de partid că-mi dau foc în piaţă. Nici gând. Am fost şmecher. Îmi lăsam barbă sau mustaţă şi ziceam că filmez la un film istoric. Iar dacă aveai mustaţă şi barbă, lucru neacceptat de conducerea de partid, scăpai. Ăsta e „meritul" meu... E vreun cântar care să decidă cu cât e mai mare compromisul meu sau al altuia? Nu e. Am fost oamenii sistemului, unii ne-am strecurat, unii am şmecherit sistemul, unii am avut relaţii.
La Revoluţie ce aţi făcut?
Am încercat să ne spălăm păcatele... În noaptea aia, însă, a fost un moment când am fost laş. Eram la Coada Calului şi erau eroii în mijloc, înconjuraţi de cordoane de miliţie. Noi, câţiva actori de la Teatrul de Comedie, ne uitam. Atunci un ofiţer a venit şi a zis: „Tovarăşi, în spatele meu nu mai stă nimeni. Dacă vreţi, poftiţi acolo, în mijloc". Iar noi ne-am întors pe călcâie şi am plecat. A fost un exerciţiu de laşitate pe care mi-l asum.
Deci aţi fugit?
Da, ne-am întors şi-am plecat. Ne-am retras spre Biserica Rusă. E un gang acolo unde am mai stat puţin tupilaţi. După ora 12.00 a început să se tragă foarte mult în aer cu gloanţe oarbe, dar ele fac acelaşi zgomot, faci pe tine de frică. Atunci, camuflat de acest zgomot, s-a tras de la brâu în jos şi s-a rupt baricada, iar oamenii au fugit pe toate străzile şi aşa am preluat eu trei tineri. N-am să uit cât trăiesc. Doi dintre ei îl duceau pe un scăunel pe acest copilaş, desfăcut la cămaşă şi cu o gaură în burtă. N-am să uit cât trăiesc imaginea astea. Din el curgea o spumă roşie care bolborosea. Eu am plecat în teatru, fuseserăm chemaţi de acasă câţiva actori să apărăm teatrul de huligani. Am stat acolo şi am băut o pălincă... Asta a fost.
Aţi fost foarte aproape de moarte atunci, aţi fost aproape de moarte şi în anii mai recenţi, când aţi trecut pe la camera de reanimare. Cum se vede viaţa de pe muchie?
Cel mai cumplit a fost pentru mine când, la 40 de ani, am fost diagnosticat cu o boală de sânge. Se pare că spre deosebire de leucemie, e mai longevivă... Cel mai tare m-a şocat că mi s-a spus să fiu tot timpul pregătit, că la boala asta ei dau cam zece ani de trăit. În jur de 50 de ani trebuia să mă pregătesc s-o iau din loc. Şi mi s-a spus să am actele gata că pot oricând să fac un accident cerebral... Eram pregătit să mor în fiecare zi. Primii ani au fost foarte grei, pe urmă am început să învăţ iar să trăiesc normal. Şi uite că sunt 26 de ani de atunci şi am ajuns în faza când am mai dat o dată mâna cu coana coasă, când am făcut infarctul. Camera de reanimare este de fapt o cameră a morţii. Eşti pus la nişte aparate, stai acolo în nişte condiţii cumplite, cu urletele celor din jur, cu bolnavii care fac pe ei, cu oamenii care mor, uşa aia care bubuie când se intră cu targa cu un alt bolnav. Sunt 12 paturi în care se moare şi se pleacă foarte rar în viaţă, pe bandă rulantă. Acolo mori şi te naşti de şapte sute de ori. La ora două noaptea m-am ridicat în capul oaselor, am început să-mi scot pilulele alea lipite pe piept şi am zis că plec acasă. În Gara de Nord e linişte, acolo în sala de aşteptare chiar se face linişte... La Reanimare nici gând. Unul horcăie lângă tine, asistentele vorbesc de ale lor tare, brancardierii vin cu o altă targă, o izbesc de toate paturile. Când am zis că plec acasă a venit un medic de gardă foarte drăguţ şi mi-a zis: „Da, aveţi dreptate, am avut-o pe mama aici şi la fel a reacţionat". Şi a venit o doctoriţă care mi-a făcut o injecţie şi am adormit. Ăsta e sistemul nostru, dar medicii sunt extraordinari.
De ce ţi-e cel mai frică în astfel de momente?
Nu mi-e frică de moarte. Mă crezi că am stări de depresie şi-mi doresc să mor? Am obosit. Văd în moarte o plecare într-o odihnă binemeritată. Am fost şi sunt un tip foarte activ, dar tot ce se întâmplă în jurul nostru îmi creează o stare de nesiguranţă şi o depresie îngrozitoare. N-am garanţia zilei de mâine. Uită-te, am o căsuţă frumoasă, o curticică de 60 de metri. Nu mă găseşti cu zeci de hectare, e doar o casă cu trei dormitoare, dar nu pot să rezist, am scos-o la vânzare, pentru că nu ne mai permitem s-o întreţinem.
Să vă întreb alt-fel. Cu ce e cel mai greu de trăit?
Cu societatea, cu sistemul bolnav, care te dispreţuieşte şi simţi dispreţul ăsta zi de zi. Pe mine nu mă sperie moartea. Tot ce-mi doresc e să nu mă doară. Doar familia o regret. Uite o întâmplare care te deprimă. Mă roagă fiul meu, care trăieşte la Londra şi e fericit, să mă duc la Fisc să iau o hârtie care să demonstreze că şi-a plătit impozitele. Simplu ca bună ziua. Mă duc la o funcţionară. Nu spun cum mi-a vorbit şi cu ce dispreţ m-a tratat. M-a trimis de la Ana la Caiafa, am umblat două săptămâni prin tot oraşul, am scos nişte hârtii care erau greşite toate, pentru ca în final să aflu că tot de la respectiva funcţionară trebuia să iau hârtiile. M-am dus iar în biroul ăla, după două săptămâni în care am umblat ca un idiot şi am vrut să-i cad în genunchi. Era cu şefa ei, care stătea pitită după un vraf de dosare. Şi i-am spus: „Doamnă, vreţi să vă cad în genunchi, să vă spăl pe jos? Spuneţi-mi!" Şi cu un ton plin de dispreţ îmi zice: „Daţi încoace hârtia aia!" Şi în zece minute mi-a dat actul. Păi să nu vrei să mori? Când după o viaţă de muncă ajungi în situaţia asta, să fii în pericol să-ţi pierzi agoniseala de-o viaţă?
Dacă v-aţi adresa acum o întrebare, care ar fi?
Unde ai alege să te naşti? Ţi-aş spune precis: oriunde, dar nu în România. Sigur că ţara asta e minunată, dar o să mor cu expresia aia îngrozitoare: păcat că e locuită. Uite, după „Reconstituirea", care a fost văzut şi în afară, a venit o invitaţie de la Visconti (n.r. regizorul italian Luchino Visconti), o scrisoare, în care eram solicitaţi eu şi Mihăiţă să dăm probe în Italia. Nu ni s-a spus nimic şi s-a trimis răspuns negativ. Asta apropo de ce înseamnă destinul unui om.
Lucraţi la cel mai recent film al lui Sergiu Nicolaescu. În ce stadiu sunt filmările?
Am terminat acum câteva zile filmările la „Ultimul corupt", continuarea la „Poker". Personajele sunt acelaşi. Eu, Horaţiu Mălăele, Valentin Teodosiu, Jojo, George Mihăiţă, Mircea Diaconu. Acum, Sergiu este la masa de montaj, dar nu mă întrebaţi când o să iasă filmul, probabil în primăvară.
Legătura dumneavoastră cu Sergiu Nicolaescu e veche şi de lungă durată... Este o relaţie liniştită sau una tulburată?
E o poveste de iubire cu năbădăi. Mă leagă îngrozitor de multe amintiri de el. Îi datorez faptul că sunt un actor de film cunoscut. El are o chestie unică: este foarte credincios echipei lui de suflet. A lucrat foarte mult cu Amza, pe care l-a iubit cel mai mult, iar eu sunt pe locul doi. Am cele mai multe filme făcute cu el, câteva care şi azi stau în picioare şi când spun asta mă gândesc în primul rând la „Ultima noapte de dragoste", dar şi la multe altele pe care lumea le revede şi acum cu aceeaşi plăcere
S-a schimbat felul lui de a face film?
Nu. Sergiu a rămas acelaşi ca manieră de lucru. „Poker" e lucrat în zona lui „Nea Mărin miliardar". Toată lumea a zis că el ştie să facă numai filme istorice, cu sabia şi cu pistoalele... Atunci, dintr-o ambiţie personală şi întărit de Amza, a făcut „Nea Mărin". Dar un lucru e clar: orice subiecte a abordat, Sergiu a arătat că le poate face şi chiar cu succes de public. Asta a fost marea lui calitate. A umplut sala de cinematograf. Că superesteţii l-au judecat, că n-a atins nu ştiu ce „adâncimi", e o altă poveste. Şi de data asta Sergiu vine cu acelaşi stil de lucru, cu umorul lui tipic. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, nu intri în sala de cinematograf
duminică, 25 septembrie 2011
M Eliade -despre prietenie
Mi se pare că foarte mulţi oameni îşi fac despre sinceritate o idee atît de puţin clară, încît ajunge mai degrabă o superstiţie. Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu “cînd nu ascunzi nimic” celuilalt – ci cînd nu ascunzi ceea ce se aşteaptă de la tine să nu ascunzi. Este paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer numai cînd spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui.
Dacă mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta – nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urîtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturiseşti că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că îşi închipuie o sumă de lucruri care o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fericire) – atunci nu eşti nici sincer, nici nesincer, eşti nebun. “Sinceritatea” este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învîrtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cît de mult ne temem de o lume “defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi “sinceri”); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvînt, existenţa. Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne asigurăm că nu sîntem singuri. Nimic nu dă mai mult decît sinceritatea acea certitudine că sîntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu sîntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimîntător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atîtea altele.
Numai că, aşa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiţie a noastră, nu o realitate. Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe care le aşteaptă tovarăşul nostru.
În fond, şi sinceritatea participă la acea foarte complicată clasă de sentimente şi orgolii care se numeşte, în bloc, prietenie – şi care, trebuie s-o recunoaştem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viaţa. Şi în prietenie se întîmplă acelaşi lucru ca şi în sinceritate: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Ca şi în “sinceritate”, în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plînge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel…
Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Şi înţeleg prin “libertate” suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întîlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să-i întovărăşeşti la cinemtograf sau la vizite, să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gîndeşti, iarăşi în general, ceea ce gîndesc şi ei.
Dacă însă într-o zi vrei să fii liber, şi vrei să faci altceva decît ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci numai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stînjeneşti. Cîteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa…
Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: “Pînă aici te-am urmat, pînă aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un carghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!”. Încercam zilele trecute să vorbesc cu cîţiva prieteni despre moarte – şi am cunoscut încă o dată tristeţea de-a vedea cît de multe ziduri există între noi. Parcă mi-ar fi spus: “Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!”. Ei nu voiau să simtă că ceea ce le par lor prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Ei nu înţelegeau că s-ar putea discuta o asemenea problemă, că o puteau combate – dar nicidecum demite dispreţuitor sau indiferenţi. De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvîrşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism, sau la baptism, sau aş deveni luptător de circ, sau campion de biliard; ceva, în sfîrşit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinşti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvîrşire singur.
O prietenie nu se verifică în aşa-numitele “ceasuri grele” ale viţeii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mîngîierile tale, a-l încuraja cu “sincerităţile” tale nu înseamnă nimic. Altele sînt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.
Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decît ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ni-e sete de mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atîta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm pe cît ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin decît ni se ofera…
Dacă mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta – nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urîtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturiseşti că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că îşi închipuie o sumă de lucruri care o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fericire) – atunci nu eşti nici sincer, nici nesincer, eşti nebun. “Sinceritatea” este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învîrtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cît de mult ne temem de o lume “defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi “sinceri”); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvînt, existenţa. Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne asigurăm că nu sîntem singuri. Nimic nu dă mai mult decît sinceritatea acea certitudine că sîntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu sîntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimîntător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atîtea altele.
Numai că, aşa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiţie a noastră, nu o realitate. Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe care le aşteaptă tovarăşul nostru.
În fond, şi sinceritatea participă la acea foarte complicată clasă de sentimente şi orgolii care se numeşte, în bloc, prietenie – şi care, trebuie s-o recunoaştem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viaţa. Şi în prietenie se întîmplă acelaşi lucru ca şi în sinceritate: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Ca şi în “sinceritate”, în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plînge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel…
Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Şi înţeleg prin “libertate” suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întîlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să-i întovărăşeşti la cinemtograf sau la vizite, să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gîndeşti, iarăşi în general, ceea ce gîndesc şi ei.
Dacă însă într-o zi vrei să fii liber, şi vrei să faci altceva decît ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci numai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stînjeneşti. Cîteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa…
Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: “Pînă aici te-am urmat, pînă aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un carghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!”. Încercam zilele trecute să vorbesc cu cîţiva prieteni despre moarte – şi am cunoscut încă o dată tristeţea de-a vedea cît de multe ziduri există între noi. Parcă mi-ar fi spus: “Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!”. Ei nu voiau să simtă că ceea ce le par lor prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Ei nu înţelegeau că s-ar putea discuta o asemenea problemă, că o puteau combate – dar nicidecum demite dispreţuitor sau indiferenţi. De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvîrşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism, sau la baptism, sau aş deveni luptător de circ, sau campion de biliard; ceva, în sfîrşit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinşti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvîrşire singur.
O prietenie nu se verifică în aşa-numitele “ceasuri grele” ale viţeii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mîngîierile tale, a-l încuraja cu “sincerităţile” tale nu înseamnă nimic. Altele sînt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.
Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decît ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ni-e sete de mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atîta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm pe cît ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin decît ni se ofera…
vineri, 16 septembrie 2011
Domnule filosof.....
...ma calci pe pantof !
Un ins ce-si zice filosof de sorginte socratian-platoniana,adasteazadin cand in cand sa -si rasfire coada-n evantai pe un for,nu ca l-ar iubi prea tare pe autor, ci pt ca acesta are scorul rank -ului mare la blog ,ca a putut crea un poem intr-un fel filosofic,repet ,plin de diamante lingvistice ,ca se ia in contre cu MARII literaturii si filosofiei ro,deci cu vibratie si vizibilitate maxima,oricat s-ar plange el de contrariu ;tanarul nostru filosof , va fi in ascensiune,si el,cu siguranta venind sporadic si doct-cum se crede,nu cum ar trebui sa fie,scuzandu-se de fiecare data ca nu a reusit sa citeasca pana la capat opera poetului.Pai daca o gasesti minunata si unicade-ai cazut in freza,la mintea gastei ca nu o mai lasi din mana ,iar daca-l si consideri unic,nu te ridici pana nu i-o inveti pe dinafara, ca sa-i intorci filosofeala pe toate partile pana iese untul din el. Nu judeca rau tanarul nostru filosof,care uite ,cu cuvinte putine, cu o oboseala nespecifica celor care -si scotocesc mintea zi si noapte ca sa gaseasca idei unice,vine,sparcaie cate-un bravissimo din varful palariei si bastonului,vbeste despre stelutze si pantofi si apoi pleaca pt o alta sesiune.De meditatie mediocra ....
Iar bravul nostru poet,altadata un scorpion plin de curaj,autor a unui Apel catre Europa si un samizdat ”NU” impotriva sistemului ticalosit sta si-i cerseste filosofului ,plin de speranta si dorinta dialogului doct,o mica atentie !Eu i-am raspuns !C-o fi bine ,c-o fi rau asta-i situatia !
Un ins ce-si zice filosof de sorginte socratian-platoniana,adasteazadin cand in cand sa -si rasfire coada-n evantai pe un for,nu ca l-ar iubi prea tare pe autor, ci pt ca acesta are scorul rank -ului mare la blog ,ca a putut crea un poem intr-un fel filosofic,repet ,plin de diamante lingvistice ,ca se ia in contre cu MARII literaturii si filosofiei ro,deci cu vibratie si vizibilitate maxima,oricat s-ar plange el de contrariu ;tanarul nostru filosof , va fi in ascensiune,si el,cu siguranta venind sporadic si doct-cum se crede,nu cum ar trebui sa fie,scuzandu-se de fiecare data ca nu a reusit sa citeasca pana la capat opera poetului.Pai daca o gasesti minunata si unicade-ai cazut in freza,la mintea gastei ca nu o mai lasi din mana ,iar daca-l si consideri unic,nu te ridici pana nu i-o inveti pe dinafara, ca sa-i intorci filosofeala pe toate partile pana iese untul din el. Nu judeca rau tanarul nostru filosof,care uite ,cu cuvinte putine, cu o oboseala nespecifica celor care -si scotocesc mintea zi si noapte ca sa gaseasca idei unice,vine,sparcaie cate-un bravissimo din varful palariei si bastonului,vbeste despre stelutze si pantofi si apoi pleaca pt o alta sesiune.De meditatie mediocra ....
Iar bravul nostru poet,altadata un scorpion plin de curaj,autor a unui Apel catre Europa si un samizdat ”NU” impotriva sistemului ticalosit sta si-i cerseste filosofului ,plin de speranta si dorinta dialogului doct,o mica atentie !Eu i-am raspuns !C-o fi bine ,c-o fi rau asta-i situatia !
Dle,
din sfere mult mai joase decat cele ale gandirii filosofice,ca io uite, nu reusesc
din lipsa de timp sa-l citesc nici pe Platon,nici pe Socrate gandeam ieri ca si
dvs,ca MODELUL e mama intelepciunii politice,ca si la filosofi de altfel. Eu am
un barbat mult mai destept ca mine,care lipsit de frustrari intelectuale,atunci
cand si-a scris teza de doctorat (nu si-a mai sustinut-o din lipsa de carnet
pcr),iar eu eram f mandra de el mi-a spus ,printre altele ca n-ar trebui sa ma
incred atata pt ca tezele de doctorat ,ca si cartile,din teze si
din carti se scriu. Sunt rare geniile care de la prima litera si pana la
ultima produc opere ,unicate sau cum s-or numi ele.Scria AVP pe undeva (prin
planeta Ou desigur) ca nu sunt mai multi de 60 astfel de oameni, din miliarde si
miliarde de muritori ,incluzandu-i in acest nr. bineinteles pe el si pe cei 12 .Asa ca
sa avem pretentia sa se fi nascut vreun geniu al retoricii,moralei si stiintei
de a filosofa in politica ro, cand nici macar intelectualii rasati nu reusesc
este prea mult spus.Va situati ,daca bine inteleg printre contemplatorii acestui
spectacol al odioseniei circului romanesc,dar in acelasi timp va plangeti de o
oboseala psihica dupa niste examene.Scuzati-mi obraznicia de a va intreba . Nu
cumva sunteti obosit de ai dvs care sunt, mult mai destepti decat ai nostri? In
tara in care dvs invatati sau traiti, politicienii sunt mai morali ,mai filosofi
sau mai oratori desavarsiti decat plevustile astea dambovitene ?
DPMDV Dna
Udrea este o politiciana la inceput de cariera care ,ca si ceilalti,nu prea are
habar de filosofia la nivel de doctrina,pt ca la Plescoiul ei , nu cred ca se
auzise de asa ceva. Dar,spre deosebire de altii,care stau prin politica la varf
de vreo 21 de ani invata repede si iata, ca scuipata sau adulata ea isi face
treaba. A invatat de la Basescu,dupa cum bine ati observat LECTIA de filosofie
politica romaneasca,dupa nas ,caz sau praz. La fel si dna Macovei,la fel chiar
si dna Musca care au avut cat de cat stiinta de a se descurca pe o scena de
saltimbaci politici sau de marionete ,dupa cum s-a constatat la una din
ele.Vorbeste AVP, ca vezi doamne dna Musca a fost eliminata de pe scena pt ca
dorea sa faca un salt mortal. Ha,ha,ha ! Dupa ce, ce?Ea,care si cu o floare la
ureche chiar,fusese atinsa de baietii cu ochi albastri? Nu Dle ,sunt paliere si
piste pt fiecare dintre cei care vor acolo sus,pe scena.Singuri si le
aleg,singuri alearga sau fac ghidusii. Mai morale sau mai putin morale.Pana una
alta printre stelutele de pe rochia-i de milioane de lire Dna Udrea este
recunoscuta pe plan mondial la nivel de turism si peste putin timp vom auzi
lucruri f importante despre ce a mai realizat.O respect nu ca are rochii si
pantofi pe care mi i-as dori si eu,nu ca e amanta presedintelui, nu ca e blonda
,iar eu mai mult cheala din cauza cancerului care m-a bantuit in ultimii 24 de
ani,nu ca sunt taliban portokaky,ci pt ca ea chiar a facut ceva pt guvernul
ro,aducand macar turismul si dezv regionala mai sus cu 10%.S-a auzit de Romania
,dle Merfu,chiar s-a auzit de BINE ! S-a miscat ,BINE,blonda de la drept ! La
fel ca si Dna Macovei care ,alergand pe pista si palierul sau a facut pt tara si
Europa o lege la care mme Merkel,de ex, nu s-ar fi gandit! Ca n-or fi coruptii
,furacioosii si incompetentii cantonati numai in Romania,iar contemplatorii
spectacolului de targ la Germania sau in celelalte tari dezvoltate. Dar ce sa te
faci cu misoginii si acritii !?!
sâmbătă, 16 iulie 2011
Aparitia omului "NOU" pe Planeta Ou
Devenita probabil indezirabila ,pe un anumit for si ca sa nu fiu luata la "goana" de-acolo imi permit sa-i dau de-aici un sfat prietenesc lui AVP
Planta Ou ,asa dupa cum singur a zis-o mai demult ar trebui sa devina o baza a dezbaterii "creatie/evolutie",a modului in care fiecare percepe facerea - "lummea" dupa cum o numeste AVP ,a cugetului fiecaruia si cugetului ceresc infatisat cu ADEVAR firesc, biruind ispita(cultivata)de a crede ca cinevA stie mai bine decat cei din jur, ce si cum e !
Deocamdata nici creationistii ,nici evolutionistii, biologi, fizicieni, matematicieni, astrologi,toti filosofi de seama mai intai si pe urma specialisti pe domenii, nu au dat raspunsuri decat aproape literare(copii violet,copii de cristal, urmati de cei de diamant,energii ,lanturi ,parapsi, oops) incarcate de multe verbe si metafore,nici vorba de vreo dovada ca "ceva" s-ar fi transformat in alt "ceva" de-a lungul atator miliarde de ani de cand EL le-a creat si ne-a creat pe acest Pamant.
In insula Socotra traiesc copaci care sunt exact aceeasi de-acum 6 milioane de ani.Dar,in acelasi timp, pe dinozaurii care au trait ,probabil, tot pe-acolo,nu-i mai gasim. Sau poate nu-i vedem noi,care consideram pisicile care traiesc acolo ceva obisnuit,la greutatea lor de peste 12 kg.
Dupa mine,Creatorul ,indiferent cum s-ar numi el ,a facut o treaba clara. De la atom,celula si pana la om a lasat pe aceasta planeta,fie ea numita si OU, TOTUL f bine oranduit si nimic aparut "intamplator" sau "transformabil" in ceva ce nu vrea EL,in asa fel incat "sa nu se piarda" in natura .Nu ,El ne-a daruit libertatea de a hotari(prin lupta,cum altfel) ce e bine si ce-i rau pt fiecare,iar cand gresim suntem mancati de altii,prin noi insine :). Asa si cu restul: atom,particula,embrion,etc.
Evolutia spre omul "NOU" si transformarea in asa ceva s-a petrcut doar in felul cum am invatat noi la ce sa ne raportam,la ce sa privim si cum aplicam ce ne inconjoara,in functie de nevoile si constiinta fiecaruia,asa incat sa aspiram spre armonie si echilibru.Dar tot OAMENI ramanem !Asa cum si celulele,virusii ,atomii raman ce-au fost !
Citeam mai demult despre Luna,cica ea a aparut pe cer destul de recent(aprox 4 mii de ani),dar nu pot fi sigura ca ea, nu a existat cu adevarat acolo la locul ei dintotdeauna. Omenirea nu o fi luat-o in seama, sau nu era un corp ceresc important incat sa nu fi suscitat atentia observatorilor avizati :roll: In nici un caz nu cred, ca e goala pe dinauntru cum se mai scrie pe ici pe colo, sau ca,orice obiect cazut pe ea provoaca un ecou prelungit ce....eventual provoaca mareele,nu? Dar asta nu inseamna ca altii nu cred altfel decat mine .
Ideile apar si dispar ,iar la cat de repede ni se pare ca se misca totul ( ni se pare?) ,termenul dat aparitiei unei opere geniale, fie ea si literare, nu numai stiintifice, o data la o mie de ani, e foarte nerealist,parerea mea ,pai cum drea....
http://www.scribd.com/doc/40303893/Serafim-Rose-Cartea-Facerii-Crearea-Lumii-Si-Omul-Inceputurilor-Ierom-Serafim-Rose
Planta Ou ,asa dupa cum singur a zis-o mai demult ar trebui sa devina o baza a dezbaterii "creatie/evolutie",a modului in care fiecare percepe facerea - "lummea" dupa cum o numeste AVP ,a cugetului fiecaruia si cugetului ceresc infatisat cu ADEVAR firesc, biruind ispita(cultivata)de a crede ca cinevA stie mai bine decat cei din jur, ce si cum e !
Deocamdata nici creationistii ,nici evolutionistii, biologi, fizicieni, matematicieni, astrologi,toti filosofi de seama mai intai si pe urma specialisti pe domenii, nu au dat raspunsuri decat aproape literare(copii violet,copii de cristal, urmati de cei de diamant,energii ,lanturi ,parapsi, oops) incarcate de multe verbe si metafore,nici vorba de vreo dovada ca "ceva" s-ar fi transformat in alt "ceva" de-a lungul atator miliarde de ani de cand EL le-a creat si ne-a creat pe acest Pamant.
In insula Socotra traiesc copaci care sunt exact aceeasi de-acum 6 milioane de ani.Dar,in acelasi timp, pe dinozaurii care au trait ,probabil, tot pe-acolo,nu-i mai gasim. Sau poate nu-i vedem noi,care consideram pisicile care traiesc acolo ceva obisnuit,la greutatea lor de peste 12 kg.
Dupa mine,Creatorul ,indiferent cum s-ar numi el ,a facut o treaba clara. De la atom,celula si pana la om a lasat pe aceasta planeta,fie ea numita si OU, TOTUL f bine oranduit si nimic aparut "intamplator" sau "transformabil" in ceva ce nu vrea EL,in asa fel incat "sa nu se piarda" in natura .Nu ,El ne-a daruit libertatea de a hotari(prin lupta,cum altfel) ce e bine si ce-i rau pt fiecare,iar cand gresim suntem mancati de altii,prin noi insine :). Asa si cu restul: atom,particula,embrion,etc.
Evolutia spre omul "NOU" si transformarea in asa ceva s-a petrcut doar in felul cum am invatat noi la ce sa ne raportam,la ce sa privim si cum aplicam ce ne inconjoara,in functie de nevoile si constiinta fiecaruia,asa incat sa aspiram spre armonie si echilibru.Dar tot OAMENI ramanem !Asa cum si celulele,virusii ,atomii raman ce-au fost !
Citeam mai demult despre Luna,cica ea a aparut pe cer destul de recent(aprox 4 mii de ani),dar nu pot fi sigura ca ea, nu a existat cu adevarat acolo la locul ei dintotdeauna. Omenirea nu o fi luat-o in seama, sau nu era un corp ceresc important incat sa nu fi suscitat atentia observatorilor avizati :roll: In nici un caz nu cred, ca e goala pe dinauntru cum se mai scrie pe ici pe colo, sau ca,orice obiect cazut pe ea provoaca un ecou prelungit ce....eventual provoaca mareele,nu? Dar asta nu inseamna ca altii nu cred altfel decat mine .
Ideile apar si dispar ,iar la cat de repede ni se pare ca se misca totul ( ni se pare?) ,termenul dat aparitiei unei opere geniale, fie ea si literare, nu numai stiintifice, o data la o mie de ani, e foarte nerealist,parerea mea ,pai cum drea....
http://www.scribd.com/doc/40303893/Serafim-Rose-Cartea-Facerii-Crearea-Lumii-Si-Omul-Inceputurilor-Ierom-Serafim-Rose
joi, 9 iunie 2011
Povestea coloniei americane Transylvania
În interacţiunile turiştilor străini cu românii sunt doar câteva repere cunoscute la care aceştia apelează pentru a identifica România interlocutorului: Hagi, Nadia Comăneci, Ilie Năstase. Chiar dacă nu vor recunoaşte toate aceste nume, mulţi americani au auzit de Transilvania (despre care cred, de multe ori, că este o ţară distinctă) şi despre mitul lui Dracula. Însă puţină lume cunoaşte povestea Transylvaniei din SUA, o colonie ce a existat pe teritoriul american pentru doar 18 luni, între anii 1775 şi 1776.
Povestea coloniei americane Transylvania
Un specialist în drept originar din Virginia, Richard Henderson, este personajul cheie al acestei poveşti. După o carieră de succes ca şerif, el a fost numit în 1768 judecător la curtea de apel a Carolinei de Nord, poziţie pe care a deţinut-o până la dizolvarea acesteia, în 1773. Henderson a fondat în 1774 compania Louisa, cu scopul de a cumpăra de la triburile indiene un teritoriu mare pe care să poată întemeia o colonie proprie. A reorganizat compania pe 6 ianuarie 1775, adăugând noi membri în componenţa sa şi redenumind-o Transylvania Company. Cu această ocazie, Henderson a ajuns la un acord cu ceilalţi acţionari în privinţa guvernării noului teritoriu, odată achiziţionat.
În ciuda faptului că guvernatorului statului Carolina de Nord i-a interzis să negocieze fără mandat cu triburile Cherokee din zonă, Henderson a insistat şi a semnat în cele din urmă un tratat cu aceştia la Sycamore Shoals pe data de 17 martie 1775.Ca urmare a acestui acord, indienii Cherokee cedau pentru aur, argint şi bunuri în valoare de 10.000 de lire sterline o întindere de 81.000 de kilometri pătraţi, care devenea noua colonie Transylvania. Spre comparaţie, regiunea omonimă din România acoperă 99.837 de kilometri pătraţi.
Teritoriul coloniei de atunci este cuprins astăzi în bună măsură în statul Kentucky şi în zona de nord şi de centru a statului Tennessee. Chiar dacă preţul plătit a fost mic, tranzacţia este considerată de către unii istorici una dintre cele mai corecte înţelegeri agreate de colonişti în relaţiile cu amerindienii
Transylvania, a 14-a colonie americană
Henderson nu a aşteptat mult şi a ţinut pe 23 martie prima adunare generală în noul teritoriu, în noua capitală Boonesborough (numită după Daniel Boone, cel care a negociat cu indienii Cherokee cedarea teritoriului). El a cerut delegaţilor în discursul său inaugural să elaboreze legi care să atragă populaţie pe noul teritoriu şi care să îi încurajeze pe nou-veniţi să respecte autoritatea conducerii coloniei Transylvania. Pentru ca noua colonie să fie recunoscută de către Congres, reprezentanţii companiei au decis ca sistemul de guvernământ al Transylvaniei să fie unul democratic, în care cei 8 proprietari ar fi avut, totuşi, drept de veto.
Viziunea lui Henderson a fost expusă într-un discurs pe 23 mai 1775 în faţa delegaţilor reprezentând patru forturi, cărora le-a prezentat Transylvania ca "un imperiu al libertăţii". Legislatura Transylvaniei, convenită pe 23 mai, este considerată de istorici primul corp legislativ format de cetăţeni americani nesupuşi Coroanei britanice.
Proprietarii noului teritoriu au ales pe 25 septembrie un reprezentant care să pledeze în faţa Congresului pentru recunoaşterea Transylvaniei drept a 14-a colonie. Efortul lor a eşuat, însă, Congresul refuzând să recunoască Transylvania atâta timp atât Virginia şi Carolina de Nord aveau pretenţii asupra unor părţi din teritoriul său.
Pe 9 noiembrie 1775, legislatura statului Virginia a anulat tratatul de la Sycamore Shoals, motivându-şi decizia prin argumentul că o parte a teritoriului Transylvaniei îi aparţinea. Nici Carolina de Nord nu a văzut cu ochi buni independenţa Transylvaniei, proclamându-şi jurisdicţia asupra unei părţi din teritoriul noii colonii
Încercarea lui Henderson a picat într-unul din cele mai proaste momente: în ajunul revoluţiei americane. În acele vremuri, când coloniile erau din ce în ce mai puţin dispuse să cedeze pretenţiilor Marii Britanii, era puţin probabil ca acestea să accepte pretenţiile unui cuceritor neautorizat precum Henderson
Chiar dacă Transylvania a pierdut teritoriul reclamat de cele două state, acestea au despăgubit proprietarii companiei cu câte 200.000 de acri de pământ (circa 810 kilometri pătraţi). Suprafaţa de 400.000 de acri (aproximativ 1.600 de kilometri pătraţi) reprezenta doar o mică porţiune din suprafaţa deţinută iniţial de Transylvania (2%). O parte din acest teritoriu constituie azi comitatul Henderson, parte a statului Kentucky, iar o altă parte reprezintă comitatul Transylvania, parte a statului Carolina de Nord. Transylvania de azi este supranumită de către localnici , pentru că pe teritoriul său pot fi găsite peste 250 de cataracte, printre care şi Cascada Whitewater, una dintre cele mai mari căderi de apă din estul SUA.
De ce "Transylvania" ?
Numele coloniei visate de Henderson, ca şi în cazul regiunii Transilvania din România, vine din latină: trans înseamnă "peste", iar silvam este forma în acuzativ a singularului de la silva, ce înseamnă "pădure". Prin urmare, numele acesta reprezintă regiunea aflată "dincolo de pădure". Richard Henderson a studiat dreptul, fiind admis în barou în 1763. De formaţie umanistă, el era un bun cunoscător al istoriei şi al limbii latine şi cunoştea astfel etimologia numelui regiunii din Europa de Est. Dacă în acea perioadă Transilvania era sub dominaţie habsburgică, în imaginaţia lui Henderson colonia Transylvania urma să fie un tărâm al făgăduinţei, dincolo de pădurile muntilor Allegheny şi departe de dominaţia Coroanei Britanice.
În mod inedit, încercarea lui Henderson apare în jurnalele lui John Adams, unul din principalii artizani ai revoluţiei americani şi al doilea preşedinte al SUA. Cu toate acestea, în octombrie 1775, cu doar câteva luni înaintea declaraţiei de independenţă a SUA, acesta nota în jurnalul său că proprietarii Transylvaniei au noţiuni republicane şi scheme utopice, deţinând acel teritoriu fără acordul Coroanei sau al vreunei colonii.
Delegatul Transylvaniei în Congresul Continental, James Hogg, care avea misiunea de a obţine recunoaşterea teritorului coloniei, menţiona în ianuarie 1776 scepticismul lui Adams, care încerca să aducă relaţiile cu Marea Britanie pe un făgaş bun. Hogg relata că a fost avertizat de John Adams că recunoaşterea Transylvaniei de către Congres ar însemna protejarea unor oameni care au încălcat voinţa regelui, "confirmând astfel spiritul independent de care suntem acuzaţi în fiecare zi". Astfel, Transylvania a rămas doar un vis.
Povestea coloniei americane Transylvania
Un specialist în drept originar din Virginia, Richard Henderson, este personajul cheie al acestei poveşti. După o carieră de succes ca şerif, el a fost numit în 1768 judecător la curtea de apel a Carolinei de Nord, poziţie pe care a deţinut-o până la dizolvarea acesteia, în 1773. Henderson a fondat în 1774 compania Louisa, cu scopul de a cumpăra de la triburile indiene un teritoriu mare pe care să poată întemeia o colonie proprie. A reorganizat compania pe 6 ianuarie 1775, adăugând noi membri în componenţa sa şi redenumind-o Transylvania Company. Cu această ocazie, Henderson a ajuns la un acord cu ceilalţi acţionari în privinţa guvernării noului teritoriu, odată achiziţionat.
În ciuda faptului că guvernatorului statului Carolina de Nord i-a interzis să negocieze fără mandat cu triburile Cherokee din zonă, Henderson a insistat şi a semnat în cele din urmă un tratat cu aceştia la Sycamore Shoals pe data de 17 martie 1775.Ca urmare a acestui acord, indienii Cherokee cedau pentru aur, argint şi bunuri în valoare de 10.000 de lire sterline o întindere de 81.000 de kilometri pătraţi, care devenea noua colonie Transylvania. Spre comparaţie, regiunea omonimă din România acoperă 99.837 de kilometri pătraţi.
Teritoriul coloniei de atunci este cuprins astăzi în bună măsură în statul Kentucky şi în zona de nord şi de centru a statului Tennessee. Chiar dacă preţul plătit a fost mic, tranzacţia este considerată de către unii istorici una dintre cele mai corecte înţelegeri agreate de colonişti în relaţiile cu amerindienii
Transylvania, a 14-a colonie americană
Henderson nu a aşteptat mult şi a ţinut pe 23 martie prima adunare generală în noul teritoriu, în noua capitală Boonesborough (numită după Daniel Boone, cel care a negociat cu indienii Cherokee cedarea teritoriului). El a cerut delegaţilor în discursul său inaugural să elaboreze legi care să atragă populaţie pe noul teritoriu şi care să îi încurajeze pe nou-veniţi să respecte autoritatea conducerii coloniei Transylvania. Pentru ca noua colonie să fie recunoscută de către Congres, reprezentanţii companiei au decis ca sistemul de guvernământ al Transylvaniei să fie unul democratic, în care cei 8 proprietari ar fi avut, totuşi, drept de veto.
Viziunea lui Henderson a fost expusă într-un discurs pe 23 mai 1775 în faţa delegaţilor reprezentând patru forturi, cărora le-a prezentat Transylvania ca "un imperiu al libertăţii". Legislatura Transylvaniei, convenită pe 23 mai, este considerată de istorici primul corp legislativ format de cetăţeni americani nesupuşi Coroanei britanice.
Proprietarii noului teritoriu au ales pe 25 septembrie un reprezentant care să pledeze în faţa Congresului pentru recunoaşterea Transylvaniei drept a 14-a colonie. Efortul lor a eşuat, însă, Congresul refuzând să recunoască Transylvania atâta timp atât Virginia şi Carolina de Nord aveau pretenţii asupra unor părţi din teritoriul său.
Pe 9 noiembrie 1775, legislatura statului Virginia a anulat tratatul de la Sycamore Shoals, motivându-şi decizia prin argumentul că o parte a teritoriului Transylvaniei îi aparţinea. Nici Carolina de Nord nu a văzut cu ochi buni independenţa Transylvaniei, proclamându-şi jurisdicţia asupra unei părţi din teritoriul noii colonii
Încercarea lui Henderson a picat într-unul din cele mai proaste momente: în ajunul revoluţiei americane. În acele vremuri, când coloniile erau din ce în ce mai puţin dispuse să cedeze pretenţiilor Marii Britanii, era puţin probabil ca acestea să accepte pretenţiile unui cuceritor neautorizat precum Henderson
Chiar dacă Transylvania a pierdut teritoriul reclamat de cele două state, acestea au despăgubit proprietarii companiei cu câte 200.000 de acri de pământ (circa 810 kilometri pătraţi). Suprafaţa de 400.000 de acri (aproximativ 1.600 de kilometri pătraţi) reprezenta doar o mică porţiune din suprafaţa deţinută iniţial de Transylvania (2%). O parte din acest teritoriu constituie azi comitatul Henderson, parte a statului Kentucky, iar o altă parte reprezintă comitatul Transylvania, parte a statului Carolina de Nord. Transylvania de azi este supranumită de către localnici , pentru că pe teritoriul său pot fi găsite peste 250 de cataracte, printre care şi Cascada Whitewater, una dintre cele mai mari căderi de apă din estul SUA.
De ce "Transylvania" ?
Numele coloniei visate de Henderson, ca şi în cazul regiunii Transilvania din România, vine din latină: trans înseamnă "peste", iar silvam este forma în acuzativ a singularului de la silva, ce înseamnă "pădure". Prin urmare, numele acesta reprezintă regiunea aflată "dincolo de pădure". Richard Henderson a studiat dreptul, fiind admis în barou în 1763. De formaţie umanistă, el era un bun cunoscător al istoriei şi al limbii latine şi cunoştea astfel etimologia numelui regiunii din Europa de Est. Dacă în acea perioadă Transilvania era sub dominaţie habsburgică, în imaginaţia lui Henderson colonia Transylvania urma să fie un tărâm al făgăduinţei, dincolo de pădurile muntilor Allegheny şi departe de dominaţia Coroanei Britanice.
În mod inedit, încercarea lui Henderson apare în jurnalele lui John Adams, unul din principalii artizani ai revoluţiei americani şi al doilea preşedinte al SUA. Cu toate acestea, în octombrie 1775, cu doar câteva luni înaintea declaraţiei de independenţă a SUA, acesta nota în jurnalul său că proprietarii Transylvaniei au noţiuni republicane şi scheme utopice, deţinând acel teritoriu fără acordul Coroanei sau al vreunei colonii.
Delegatul Transylvaniei în Congresul Continental, James Hogg, care avea misiunea de a obţine recunoaşterea teritorului coloniei, menţiona în ianuarie 1776 scepticismul lui Adams, care încerca să aducă relaţiile cu Marea Britanie pe un făgaş bun. Hogg relata că a fost avertizat de John Adams că recunoaşterea Transylvaniei de către Congres ar însemna protejarea unor oameni care au încălcat voinţa regelui, "confirmând astfel spiritul independent de care suntem acuzaţi în fiecare zi". Astfel, Transylvania a rămas doar un vis.
"Transylvania nu a fost uitată"
Chiar dacă colonia Transylvania nu a dăinuit mult, existenţa sa nu a fost uitată de localnici. În Carolina de Nord, tranzacţia lui Henderson cu indienii Cherokee este reeditată în fiecare an de către un grup pasionaţi. Aceştia se costumează în ţinute specifice secolului al XVII-lea, incluzând muschete şi flinte din perioada respectivă, pentru a reedita atmosfera din timpul coloniei Transylvania. Organizatorii acestui eveniment declară că retrăirea momentelor cheie din istoria statului permite oamenilor să le memoreze mai uşor decât dacă le-ar citi într-o carte.
"Prin aceste puneri în scenă facem oamenii să vorbească despre istoria noastră, asigurându-ne astfel că lumea nu o va uita. Ne bucurăm să vedem copii la aceste evenimente, pentru că ei vor duce mai departe povestea acestui loc generaţiilor viitoare", a declarat într-un ziar local Chad Bogart, unul dintre organizatorii acestei ceremonii.
Povestea coloniei Transylvania nu e evocată în zilele noastre doar prin aceste evenimente. În statul Kentucky există Universitatea Transylvania, fondată în 1780. Pentru cei ce nu cunosc originea numelui instituţiei de învăţământ, acesta este explicat pe pagina sa oficială: "numele nostru poate evoca imagini cu vampiri şi lilieci, însă Transylvania nu vine de la regiunea din România cunoscută datorită contelui Dracula, ci de la numele dat acestei regiuni de pionierii care au fondat-o în secolul al XVIII-lea".
Chiar dacă a existat doar 18 luni, Transylvania şi-a lăsat amprenta asupra istoriei americane şi constituie şi astăzi o influenţă notabilă în Kentucky şi împrejurimi. Nu toţi americanii cunosc însă povestea acestui proiect îndrăzneţ din istoria SUA, Transylvania reprezentând pentru aceştia mai degrabă un loc îndepărtat, pentru vecie legat de Dracula. Astfel, nu ezitaţi să menţionaţi grandiosul proiect al lui Richard Henderson în cazul în care sunteţi confruntat cu stereotipul Transilvaniei - ţară a vampirilor. Dărâmând aceste clişee, veţi reuşi totodată să scoateţi din umbra istoriei o iniţiativă notabilă a unui îndrăzneţ deschizător de drumuri.
marți, 7 iunie 2011
8 iunie
"Nu iubesti o femeie pentru ca este frumoasa, ci este frumoasa pentru ca o iubesti tu!"
nimic altceva nu mai conteaza...poate doar fluturii, petalele, adierea, zambetul, inima, cantecul, dansul ...
La multi ani,iubita mea fiica !
nimic altceva nu mai conteaza...poate doar fluturii, petalele, adierea, zambetul, inima, cantecul, dansul ...
La multi ani,iubita mea fiica !
Graniţa sistemului nostru solar prezintă o mare turbulentă plină de „bule” magnetice, arată o nouă cercetare a NASA.
Oamenii de ştiinţă au descoperit acest lucru aplicând un nou model computerizat asupra datelor obţinute de sondele spaţiale Voyager. Cele două sonde, Voyager 1 şi Voyager 2, ce au fost lansate în 1977, se află acum la marginea exterioară ale sistemului nostru solar, în regiunea intitulată heliosheath.
Această nouă descoperire sugerează că cercetătorii vor fi nevoiţi să revizuiască ceea ce se credea până acum despre marginea sistemului solar, afirmă oficialii NASA. O mai bună înţelegere a acestei regiuni este esenţială pentru a înţelege procesul prin care iau naştere razele cosmice, ce constituie particule ce se deplasează cu o viteză foarte mare, cât şi felul în care acestea ajung în apropiere de Pământ.
Razele cosmice constituie un pericol pentru astronauţi, pentru că acestea pătrund în celulele acestora şi le deteriorează ADN-ul. Atmosfera Pământului atenuează razele cosmice, protejând oamenii aflaţi pe planetă de majoritatea efectelor negative ale acestora.
NASA nu a dezvăluit multe detalii despre noua descoperire, urmând să ofere mai multe informaţii în cadrul unei conferinţe de presă ce va avea loc pe 9 iunie.
joi, 19 mai 2011
Tunrama si Cezar Balan
O colaborare intre niste oameni foarte frumosi,Dragos,Irina si Cezar ! Le doresc mare succes si sunt convinsa ca-l vor avea,pt ca fac totul cu o pasiune dincolo de interesele materiale !Sunt mandra de ei si onorata de prietenia pe care mi-au daruit-o !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
