Un interviu preluat din Adevarul,interviu pe care multi ar trebui, nu numai sa-l citeasca, dar si sa-l rumege,dupa care sa-si faca o lista cu compromisurile personale din perioada comunista si postcomunista, la care sa se uite mai des.Si spun asta, nu cu malitiozitate,pt ca nici eu nu am fost lacrima cristi, ci datorita unei intamplari din viata mea,cand intrata in casa unui politician important , locuind efectiv acolo 24/24 h vedeam cum zilnic,el si familia isi construiau povesti, cu care ieseau pe sticla, povesti pe care la un moment dat ajunsesera sa le creada chiar ei.Istoria recenta a dezvaluirilor le dezgoleste pe zi ce trece poleiala in care se tavalisera si care luase mintile multora.
Am o singura nedumerire in ceea ce-l priveste pe marele actor,cum s-a facut ca, nu a constientizat ” deziluzia compromisului” nici macar la varsta inaintata pe care-o avea cand a aderat la un partid, si ce partid, ala rupt din fsn,implicit tot fsn=pcr. Dupa unii. Nu cumva pt ca a fost acelasi ”smecher” o viata-ntreaga? Sau, pt ca mai avea de rezolvat catevashilea aranjamente ramase in standby de pe vremea pcr=pile,cunostinte,relatii ? Incontinenta este boala grea,uneori nevindecabila !!!!!!!!!!!! Lectura placuta !
Unul dintre cei mai iubiţi actori din România povesteşte despre relaţia lui cu sistemul comunist, despre laşităţi şi despre dezamăgirea că s-a născut într-o generaţie de sacrificiu.
Cum arată viaţa dumneavoastră, ca actor pensionar?
Vladimir Găitan: Subiect delicat... Mi se pare o mare tâmpenie pensionarea unui actor. Pe mine m-au pensionat în ziua în care am împlinit 64 de ani. Ca o măsea stricată, pe care o scoţi. Senzaţia e de şoc. Ca şi cum ai veni acasă şi ai găsi în patul tău, cu soţia ta, pe cel mai bun prieten. Adică ţi s-a ocupat locul de către oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult în viaţă: soţia şi cel mai bun prieten. De parcă Hamlet n-ar avea părinţi... Eu nu zic să-l joc pe Hamlet, dar pe maică-sa şi pe taică-său, cine-i joacă? Cei tineri? Îşi pun bărbi şi mustăţi? Nu mai avem bătrâni? Îi punem ca eschimoşii pe banchiză să-i mănânce urşii polari? Şi pe urmă stăm şi clamăm că pensionarii sunt mai mulţi decât cei activi...
Dacă v-aţi aşeza acum o oglindă în faţă, cum îl vede Vladimir Găitan pe Vladimir Găitan?
Sunt dezamăgit. Dezamăgit şi de mine. Trăiesc un sentiment de vinovăţie, pentru că m-am retras. Sunt foarte trist de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Mai mult ca niciodată regret că n-am avut puterea să emigrez. Mai ales că acum, mai mult ca oricând mă simt neajutorat. Am trăit atâtea umilinţe în toţi anii ăştia, încât mă gândesc cu groază că merg încet, încet spre o vârstă când nu mă mai pot salva nici măcar cu profesia şi risc să mă lovesc de dispreţul şi răutatea oamenilor tot mai mult. Iar în ultima vreme am trăit o poveste îngrozitoare cu ANAF-ul, care e mai rău decât Securitatea. Sunt convins că trebuie făcută ordine în evaziunea fiscală generală pe care ţara asta o trăieşte, dar ar trebui făcută cu un cântar al priorităţilor. Nu poţi să pui TVA pe spirit. La una dintre întâlnirile cu această instituţie, s-a ridicat brusc Marin Moraru şi a spus o replică din „Tache, Ianke şi Cadîr". Toată lumea a rămas uimită: ce se întâmplă, a înnebunit Moraru? Şi el a zis: „Nu! Vă rog să prindeţi. Prindeţi ce am spus eu pe gură şi tăiaţi factură. Cum să puneţi TVA pe nişte vorbe?" Eu nu vând chiloţi. Eu vin şi-mi „vând" sufletul...
Dezamăgit de dumneavoastră de ce sunteţi?
Pentru că am intrat în politică şi poate nu acolo unde trebuia. Oricum, cred că noi, actorii, ar trebui să rămânem în zona profesiei noastre. Iar acum, constat, mai mult decât oricând, că toată munca mea de-o viaţă e tratată cu dispreţ, egală cu zero. Mă întreb de ce n-am făcut o altă profesie ca să-mi asigur o bătrâneţe normală? Când mă gândesc că am îndurat atât de multe, când mă gândesc la frigul din nopţile de filmare, când nu primeai niciun ceai. La „Ultima noapte", când am filmat sus la Fundata erau minus 30 de grade, ne uda să ne patineze hainele şi în trei minute îngheţa mantaua pe mine. Aveam nişte pungi de nailon pe care le puneam pe dedesubt ca să nu ajungă umezeala la piele. Astea au fost condiţiile noastre. Iar azi mă izbesc de dispreţ oriunde mă duc. Peste tot găseşti un funcţionar care te iubeşte şi cinci care şterg cu tine pe jos... Plus că nu-ţi ajunge pensia aia nenorocită de 13 milioane ca să-ţi plăteşti datoriile. Pentru noi, povestea cu telenovelele a fost salvatoare, deşi ne-au judecat atâţia oameni... Dar a fost ca atunci când eşti în larg cu rechinii pe lângă tine şi vezi că vine o corabie să te salveze.
Să înţeleg că telenovela e o formă de compromis?
Pentru mine nu. Dacă îţi faci datoria şi eşti profesionist, şi în telenovelă poţi să-ţi faci meseria. Că unora le place sau nu, asta e altceva...
Dar pe vremea comunismului aţi făcut astfel de compromisuri?
Da, dar nu eram conştient. Generaţia mea a fost convinsă că moare cu Ceauşescu de gât. Nimeni n-a văzut vreo luminiţă la capătul tunelului. Aşa ne-a fost viaţa. Aşa am făcut o groază de filme. Şi în multe dintre ele credeam. Am jucat în „Puterea şi adevărul" în care eram unul dintre ofiţerii care îi vânau pe partizani în munţi. Iar informaţia pe care eu o aveam la 26 de ani a fost că erau nişte criminali.
Iar faptul că aţi jucat în astfel de roluri e o formă de a mistifica istoria?
Bineînţeles. Îţi dau un exemplu concret. „Pe aici nu se trece", cu Titus Popovici. Când am început filmările la Arad, am avut plăcerea să-l cunosc pe Titus. Am băut o pălincă într-un foaier cu el şi cu regizorul şi atunci am aflat că bătălia de la Păuliş nu a fost între armata română şi cea germană, a fost doar între armata română şi cea horthystă. Acolo n-a fost picior de neamţ. El deliberat a mistificat, pentru că noi, după Pactul de la Varşovia, eram într-o anume relaţie cu ungurii şi nu puteam să-i arătăm cum omoară la români... Deci bătălia n-a fost cu trupele germane aşa cum arată filmul. Ce vrei mistificare mai mare şi falsificare a unei istorii recente?
Şi vă simţiţi vinovat că aţi făcut asta?
Atunci n-am simţit durerea, am acceptat compromisul pentru că eram atât de îndoctrinaţi şi de convinşi că aşa e bine, încât n-am avut nicio mustrare de conştiinţă. Nu uita că în toată tinereţea mea lecturile obligatorii erau „Tânăra gardă" şi „Strada Mezinului", eroii noştri erau eroii sovietici care se aruncau cu pieptul în mitraliere. Tata venise din puşcărie şi mie mi se dădea de la şcoală să citesc astfel de cărţi. Noi am fost produsul unei îndoctrinări precise şi programatice.
Asta chiar în condiţiile în care tatăl dumneavoastră făcuse închisoare politică?
N-am ştiut. Până şi asta ne-a fost ascuns. Eu tot timpul am ştiut că tata a fost la facultate, timp de patru ani şi jumătate. Când a plecat tata din casă aveam 3 sau 4 ani şi a venit după aproape cinci ani, când eu eram prin clasa a II-a. Niciodată nu s-a folosit cuvântul puşcărie. A încercat odată bunică-mea să-mi povestească ceva... Ea avusese în gazdă ofiţeri germani şi care se purtaseră impecabil. Iar noi, băieţii, tot timpul împuşcam soldaţi nemţi în curte, când ne jucam. Şi într-o zi bunica a încercat să-mi spună că nemţii ăştia n-au fost chiar aşa răi cum îi făceam noi. Pe atunci stăteam într-o căsuţă modestă, foarte departe de centrul oraşului, că cealaltă ne fusese confiscată, iar tata, care scria ceva în camera de dincolo, a auzit-o şi a scos un răcnet îngrozitor: „Mamă, vrei să mă întorc iarăşi de unde de-abia am venit?". Bunică-mii i-au ţâşnit lacrimile, iar eu am rămas înţepenit. Eram în clasa a VI-a, dar nu ştiam nimic. Foarte târziu am stat cu el de vorbă, ca de la bărbat la bărbat. Ne-am întâlnit prin anul I de facultate, a venit la Bucureşti. Eu eram la cămin şi ţin minte că am băut cu el la Tosca un coniac. Atunci am fumat prima oară de faţă cu el şi mi-a povestit de puşcărie şi tot ce s-a întâmplat. N-a avut nicio altă vină decât că a fost decorat cu „Eliberarea Odesei". O decoraţie pe care a primit-o împreună cu toţi cei care au fost răniţi atunci.
Şi când au început să se risipească aburii îndoctrinării şi să înţelegeţi?
Foarte târziu. Numai că acum suntem o ţară de disidenţi şi nimeni nu are curajul să recunoască faptul că am fost o generaţie a compromisurilor. Participam la şedinţele de partid, la învăţământul politic... Niciunul dintre noi nu şi-a dat foc, cum a făcut omul ăla pe pârtie la Braşov. Şi-a dat foc vreunul din noi? Nu. Le-am acceptat pe toate. Îmi făcusem prieten un şef de alimentară care să-mi garanteze că mă duc la el în spate şi iau untul şi nenorocitele alea de 200 de grame de parizer. Ăsta nu s-a numit compromis? Da, cultivam prietenia asta. Aveam prieten bun şi un ofiţer de securitate şi cultivam relaţia, iar când am vrut să plec din ţară m-am dus la el şi mi-a zis: „Vladimire, să nu-mi faci figura să rămâi, eu te iau pe garanţia mea... Mă nenoroceşti". Ăsta era trocul. Şi din respect pentru omul ăsta care nu m-a pus niciodată să torn n-am rămas, aveam o obligaţie morală. Ce să-ţi spun? Că nu s-au făcut lucrurile astea şi nu le-au făcut toţi din jurul nostru? Când îi văd pe toţi azi că sunt disidenţi, îmi amintesc de un banc care funcţiona pe vremuri. Un tip care venea în fiecare zi la birou şi le spunea colegilor: „Iar am făcut pipi pe sediul Securităţii şi pe sediul Comitetului Central". Toată lumea se uita cu groază la el. A doua zi la fel, a treia zi la fel, până când unul îl întreabă: „Nu te supăra, dar cum faci? Nu ţi-e frică, nu te-au arestat?" Şi el răspunde: „Da, măi, eu am uitat să vă spun. Eu fac pipi, dar n-o scot din pantaloni..." Noi am fost generaţia care n-am scos-o din pantaloni. Tot timpul am făcut pipi pe sistem, tot timpul ne-am luptat, dar n-am scos-o din pantaloni. Sigur că ştiam că filmul meu, în care jucam un inginer agronom şi dădeam zeci de hectare peste plan, era o minciună. Dar niciunul dintre noi n-a zis: „Eu nu joc în filmul ăsta mincinos". Da, eu, Vladimir Găitan, n-am spus versuri patriotice. Dar nu m-am dus să-l ameninţ pe secretarul de partid că-mi dau foc în piaţă. Nici gând. Am fost şmecher. Îmi lăsam barbă sau mustaţă şi ziceam că filmez la un film istoric. Iar dacă aveai mustaţă şi barbă, lucru neacceptat de conducerea de partid, scăpai. Ăsta e „meritul" meu... E vreun cântar care să decidă cu cât e mai mare compromisul meu sau al altuia? Nu e. Am fost oamenii sistemului, unii ne-am strecurat, unii am şmecherit sistemul, unii am avut relaţii.
La Revoluţie ce aţi făcut?
Am încercat să ne spălăm păcatele... În noaptea aia, însă, a fost un moment când am fost laş. Eram la Coada Calului şi erau eroii în mijloc, înconjuraţi de cordoane de miliţie. Noi, câţiva actori de la Teatrul de Comedie, ne uitam. Atunci un ofiţer a venit şi a zis: „Tovarăşi, în spatele meu nu mai stă nimeni. Dacă vreţi, poftiţi acolo, în mijloc". Iar noi ne-am întors pe călcâie şi am plecat. A fost un exerciţiu de laşitate pe care mi-l asum.
Deci aţi fugit?
Da, ne-am întors şi-am plecat. Ne-am retras spre Biserica Rusă. E un gang acolo unde am mai stat puţin tupilaţi. După ora 12.00 a început să se tragă foarte mult în aer cu gloanţe oarbe, dar ele fac acelaşi zgomot, faci pe tine de frică. Atunci, camuflat de acest zgomot, s-a tras de la brâu în jos şi s-a rupt baricada, iar oamenii au fugit pe toate străzile şi aşa am preluat eu trei tineri. N-am să uit cât trăiesc. Doi dintre ei îl duceau pe un scăunel pe acest copilaş, desfăcut la cămaşă şi cu o gaură în burtă. N-am să uit cât trăiesc imaginea astea. Din el curgea o spumă roşie care bolborosea. Eu am plecat în teatru, fuseserăm chemaţi de acasă câţiva actori să apărăm teatrul de huligani. Am stat acolo şi am băut o pălincă... Asta a fost.
Aţi fost foarte aproape de moarte atunci, aţi fost aproape de moarte şi în anii mai recenţi, când aţi trecut pe la camera de reanimare. Cum se vede viaţa de pe muchie?
Cel mai cumplit a fost pentru mine când, la 40 de ani, am fost diagnosticat cu o boală de sânge. Se pare că spre deosebire de leucemie, e mai longevivă... Cel mai tare m-a şocat că mi s-a spus să fiu tot timpul pregătit, că la boala asta ei dau cam zece ani de trăit. În jur de 50 de ani trebuia să mă pregătesc s-o iau din loc. Şi mi s-a spus să am actele gata că pot oricând să fac un accident cerebral... Eram pregătit să mor în fiecare zi. Primii ani au fost foarte grei, pe urmă am început să învăţ iar să trăiesc normal. Şi uite că sunt 26 de ani de atunci şi am ajuns în faza când am mai dat o dată mâna cu coana coasă, când am făcut infarctul. Camera de reanimare este de fapt o cameră a morţii. Eşti pus la nişte aparate, stai acolo în nişte condiţii cumplite, cu urletele celor din jur, cu bolnavii care fac pe ei, cu oamenii care mor, uşa aia care bubuie când se intră cu targa cu un alt bolnav. Sunt 12 paturi în care se moare şi se pleacă foarte rar în viaţă, pe bandă rulantă. Acolo mori şi te naşti de şapte sute de ori. La ora două noaptea m-am ridicat în capul oaselor, am început să-mi scot pilulele alea lipite pe piept şi am zis că plec acasă. În Gara de Nord e linişte, acolo în sala de aşteptare chiar se face linişte... La Reanimare nici gând. Unul horcăie lângă tine, asistentele vorbesc de ale lor tare, brancardierii vin cu o altă targă, o izbesc de toate paturile. Când am zis că plec acasă a venit un medic de gardă foarte drăguţ şi mi-a zis: „Da, aveţi dreptate, am avut-o pe mama aici şi la fel a reacţionat". Şi a venit o doctoriţă care mi-a făcut o injecţie şi am adormit. Ăsta e sistemul nostru, dar medicii sunt extraordinari.
De ce ţi-e cel mai frică în astfel de momente?
Nu mi-e frică de moarte. Mă crezi că am stări de depresie şi-mi doresc să mor? Am obosit. Văd în moarte o plecare într-o odihnă binemeritată. Am fost şi sunt un tip foarte activ, dar tot ce se întâmplă în jurul nostru îmi creează o stare de nesiguranţă şi o depresie îngrozitoare. N-am garanţia zilei de mâine. Uită-te, am o căsuţă frumoasă, o curticică de 60 de metri. Nu mă găseşti cu zeci de hectare, e doar o casă cu trei dormitoare, dar nu pot să rezist, am scos-o la vânzare, pentru că nu ne mai permitem s-o întreţinem.
Să vă întreb alt-fel. Cu ce e cel mai greu de trăit?
Cu societatea, cu sistemul bolnav, care te dispreţuieşte şi simţi dispreţul ăsta zi de zi. Pe mine nu mă sperie moartea. Tot ce-mi doresc e să nu mă doară. Doar familia o regret. Uite o întâmplare care te deprimă. Mă roagă fiul meu, care trăieşte la Londra şi e fericit, să mă duc la Fisc să iau o hârtie care să demonstreze că şi-a plătit impozitele. Simplu ca bună ziua. Mă duc la o funcţionară. Nu spun cum mi-a vorbit şi cu ce dispreţ m-a tratat. M-a trimis de la Ana la Caiafa, am umblat două săptămâni prin tot oraşul, am scos nişte hârtii care erau greşite toate, pentru ca în final să aflu că tot de la respectiva funcţionară trebuia să iau hârtiile. M-am dus iar în biroul ăla, după două săptămâni în care am umblat ca un idiot şi am vrut să-i cad în genunchi. Era cu şefa ei, care stătea pitită după un vraf de dosare. Şi i-am spus: „Doamnă, vreţi să vă cad în genunchi, să vă spăl pe jos? Spuneţi-mi!" Şi cu un ton plin de dispreţ îmi zice: „Daţi încoace hârtia aia!" Şi în zece minute mi-a dat actul. Păi să nu vrei să mori? Când după o viaţă de muncă ajungi în situaţia asta, să fii în pericol să-ţi pierzi agoniseala de-o viaţă?
Dacă v-aţi adresa acum o întrebare, care ar fi?
Unde ai alege să te naşti? Ţi-aş spune precis: oriunde, dar nu în România. Sigur că ţara asta e minunată, dar o să mor cu expresia aia îngrozitoare: păcat că e locuită. Uite, după „Reconstituirea", care a fost văzut şi în afară, a venit o invitaţie de la Visconti (n.r. regizorul italian Luchino Visconti), o scrisoare, în care eram solicitaţi eu şi Mihăiţă să dăm probe în Italia. Nu ni s-a spus nimic şi s-a trimis răspuns negativ. Asta apropo de ce înseamnă destinul unui om.
Lucraţi la cel mai recent film al lui Sergiu Nicolaescu. În ce stadiu sunt filmările?
Am terminat acum câteva zile filmările la „Ultimul corupt", continuarea la „Poker". Personajele sunt acelaşi. Eu, Horaţiu Mălăele, Valentin Teodosiu, Jojo, George Mihăiţă, Mircea Diaconu. Acum, Sergiu este la masa de montaj, dar nu mă întrebaţi când o să iasă filmul, probabil în primăvară.
Legătura dumneavoastră cu Sergiu Nicolaescu e veche şi de lungă durată... Este o relaţie liniştită sau una tulburată?
E o poveste de iubire cu năbădăi. Mă leagă îngrozitor de multe amintiri de el. Îi datorez faptul că sunt un actor de film cunoscut. El are o chestie unică: este foarte credincios echipei lui de suflet. A lucrat foarte mult cu Amza, pe care l-a iubit cel mai mult, iar eu sunt pe locul doi. Am cele mai multe filme făcute cu el, câteva care şi azi stau în picioare şi când spun asta mă gândesc în primul rând la „Ultima noapte de dragoste", dar şi la multe altele pe care lumea le revede şi acum cu aceeaşi plăcere
S-a schimbat felul lui de a face film?
Nu. Sergiu a rămas acelaşi ca manieră de lucru. „Poker" e lucrat în zona lui „Nea Mărin miliardar". Toată lumea a zis că el ştie să facă numai filme istorice, cu sabia şi cu pistoalele... Atunci, dintr-o ambiţie personală şi întărit de Amza, a făcut „Nea Mărin". Dar un lucru e clar: orice subiecte a abordat, Sergiu a arătat că le poate face şi chiar cu succes de public. Asta a fost marea lui calitate. A umplut sala de cinematograf. Că superesteţii l-au judecat, că n-a atins nu ştiu ce „adâncimi", e o altă poveste. Şi de data asta Sergiu vine cu acelaşi stil de lucru, cu umorul lui tipic. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, nu intri în sala de cinematograf
Am o singura nedumerire in ceea ce-l priveste pe marele actor,cum s-a facut ca, nu a constientizat ” deziluzia compromisului” nici macar la varsta inaintata pe care-o avea cand a aderat la un partid, si ce partid, ala rupt din fsn,implicit tot fsn=pcr. Dupa unii. Nu cumva pt ca a fost acelasi ”smecher” o viata-ntreaga? Sau, pt ca mai avea de rezolvat catevashilea aranjamente ramase in standby de pe vremea pcr=pile,cunostinte,relatii ? Incontinenta este boala grea,uneori nevindecabila !!!!!!!!!!!! Lectura placuta !
Unul dintre cei mai iubiţi actori din România povesteşte despre relaţia lui cu sistemul comunist, despre laşităţi şi despre dezamăgirea că s-a născut într-o generaţie de sacrificiu.
Cum arată viaţa dumneavoastră, ca actor pensionar?
Vladimir Găitan: Subiect delicat... Mi se pare o mare tâmpenie pensionarea unui actor. Pe mine m-au pensionat în ziua în care am împlinit 64 de ani. Ca o măsea stricată, pe care o scoţi. Senzaţia e de şoc. Ca şi cum ai veni acasă şi ai găsi în patul tău, cu soţia ta, pe cel mai bun prieten. Adică ţi s-a ocupat locul de către oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult în viaţă: soţia şi cel mai bun prieten. De parcă Hamlet n-ar avea părinţi... Eu nu zic să-l joc pe Hamlet, dar pe maică-sa şi pe taică-său, cine-i joacă? Cei tineri? Îşi pun bărbi şi mustăţi? Nu mai avem bătrâni? Îi punem ca eschimoşii pe banchiză să-i mănânce urşii polari? Şi pe urmă stăm şi clamăm că pensionarii sunt mai mulţi decât cei activi...
Dacă v-aţi aşeza acum o oglindă în faţă, cum îl vede Vladimir Găitan pe Vladimir Găitan?
Sunt dezamăgit. Dezamăgit şi de mine. Trăiesc un sentiment de vinovăţie, pentru că m-am retras. Sunt foarte trist de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Mai mult ca niciodată regret că n-am avut puterea să emigrez. Mai ales că acum, mai mult ca oricând mă simt neajutorat. Am trăit atâtea umilinţe în toţi anii ăştia, încât mă gândesc cu groază că merg încet, încet spre o vârstă când nu mă mai pot salva nici măcar cu profesia şi risc să mă lovesc de dispreţul şi răutatea oamenilor tot mai mult. Iar în ultima vreme am trăit o poveste îngrozitoare cu ANAF-ul, care e mai rău decât Securitatea. Sunt convins că trebuie făcută ordine în evaziunea fiscală generală pe care ţara asta o trăieşte, dar ar trebui făcută cu un cântar al priorităţilor. Nu poţi să pui TVA pe spirit. La una dintre întâlnirile cu această instituţie, s-a ridicat brusc Marin Moraru şi a spus o replică din „Tache, Ianke şi Cadîr". Toată lumea a rămas uimită: ce se întâmplă, a înnebunit Moraru? Şi el a zis: „Nu! Vă rog să prindeţi. Prindeţi ce am spus eu pe gură şi tăiaţi factură. Cum să puneţi TVA pe nişte vorbe?" Eu nu vând chiloţi. Eu vin şi-mi „vând" sufletul...
Dezamăgit de dumneavoastră de ce sunteţi?
Pentru că am intrat în politică şi poate nu acolo unde trebuia. Oricum, cred că noi, actorii, ar trebui să rămânem în zona profesiei noastre. Iar acum, constat, mai mult decât oricând, că toată munca mea de-o viaţă e tratată cu dispreţ, egală cu zero. Mă întreb de ce n-am făcut o altă profesie ca să-mi asigur o bătrâneţe normală? Când mă gândesc că am îndurat atât de multe, când mă gândesc la frigul din nopţile de filmare, când nu primeai niciun ceai. La „Ultima noapte", când am filmat sus la Fundata erau minus 30 de grade, ne uda să ne patineze hainele şi în trei minute îngheţa mantaua pe mine. Aveam nişte pungi de nailon pe care le puneam pe dedesubt ca să nu ajungă umezeala la piele. Astea au fost condiţiile noastre. Iar azi mă izbesc de dispreţ oriunde mă duc. Peste tot găseşti un funcţionar care te iubeşte şi cinci care şterg cu tine pe jos... Plus că nu-ţi ajunge pensia aia nenorocită de 13 milioane ca să-ţi plăteşti datoriile. Pentru noi, povestea cu telenovelele a fost salvatoare, deşi ne-au judecat atâţia oameni... Dar a fost ca atunci când eşti în larg cu rechinii pe lângă tine şi vezi că vine o corabie să te salveze.
Să înţeleg că telenovela e o formă de compromis?
Pentru mine nu. Dacă îţi faci datoria şi eşti profesionist, şi în telenovelă poţi să-ţi faci meseria. Că unora le place sau nu, asta e altceva...
Dar pe vremea comunismului aţi făcut astfel de compromisuri?
Da, dar nu eram conştient. Generaţia mea a fost convinsă că moare cu Ceauşescu de gât. Nimeni n-a văzut vreo luminiţă la capătul tunelului. Aşa ne-a fost viaţa. Aşa am făcut o groază de filme. Şi în multe dintre ele credeam. Am jucat în „Puterea şi adevărul" în care eram unul dintre ofiţerii care îi vânau pe partizani în munţi. Iar informaţia pe care eu o aveam la 26 de ani a fost că erau nişte criminali.
Iar faptul că aţi jucat în astfel de roluri e o formă de a mistifica istoria?
Bineînţeles. Îţi dau un exemplu concret. „Pe aici nu se trece", cu Titus Popovici. Când am început filmările la Arad, am avut plăcerea să-l cunosc pe Titus. Am băut o pălincă într-un foaier cu el şi cu regizorul şi atunci am aflat că bătălia de la Păuliş nu a fost între armata română şi cea germană, a fost doar între armata română şi cea horthystă. Acolo n-a fost picior de neamţ. El deliberat a mistificat, pentru că noi, după Pactul de la Varşovia, eram într-o anume relaţie cu ungurii şi nu puteam să-i arătăm cum omoară la români... Deci bătălia n-a fost cu trupele germane aşa cum arată filmul. Ce vrei mistificare mai mare şi falsificare a unei istorii recente?
Şi vă simţiţi vinovat că aţi făcut asta?
Atunci n-am simţit durerea, am acceptat compromisul pentru că eram atât de îndoctrinaţi şi de convinşi că aşa e bine, încât n-am avut nicio mustrare de conştiinţă. Nu uita că în toată tinereţea mea lecturile obligatorii erau „Tânăra gardă" şi „Strada Mezinului", eroii noştri erau eroii sovietici care se aruncau cu pieptul în mitraliere. Tata venise din puşcărie şi mie mi se dădea de la şcoală să citesc astfel de cărţi. Noi am fost produsul unei îndoctrinări precise şi programatice.
Asta chiar în condiţiile în care tatăl dumneavoastră făcuse închisoare politică?
N-am ştiut. Până şi asta ne-a fost ascuns. Eu tot timpul am ştiut că tata a fost la facultate, timp de patru ani şi jumătate. Când a plecat tata din casă aveam 3 sau 4 ani şi a venit după aproape cinci ani, când eu eram prin clasa a II-a. Niciodată nu s-a folosit cuvântul puşcărie. A încercat odată bunică-mea să-mi povestească ceva... Ea avusese în gazdă ofiţeri germani şi care se purtaseră impecabil. Iar noi, băieţii, tot timpul împuşcam soldaţi nemţi în curte, când ne jucam. Şi într-o zi bunica a încercat să-mi spună că nemţii ăştia n-au fost chiar aşa răi cum îi făceam noi. Pe atunci stăteam într-o căsuţă modestă, foarte departe de centrul oraşului, că cealaltă ne fusese confiscată, iar tata, care scria ceva în camera de dincolo, a auzit-o şi a scos un răcnet îngrozitor: „Mamă, vrei să mă întorc iarăşi de unde de-abia am venit?". Bunică-mii i-au ţâşnit lacrimile, iar eu am rămas înţepenit. Eram în clasa a VI-a, dar nu ştiam nimic. Foarte târziu am stat cu el de vorbă, ca de la bărbat la bărbat. Ne-am întâlnit prin anul I de facultate, a venit la Bucureşti. Eu eram la cămin şi ţin minte că am băut cu el la Tosca un coniac. Atunci am fumat prima oară de faţă cu el şi mi-a povestit de puşcărie şi tot ce s-a întâmplat. N-a avut nicio altă vină decât că a fost decorat cu „Eliberarea Odesei". O decoraţie pe care a primit-o împreună cu toţi cei care au fost răniţi atunci.
Şi când au început să se risipească aburii îndoctrinării şi să înţelegeţi?
Foarte târziu. Numai că acum suntem o ţară de disidenţi şi nimeni nu are curajul să recunoască faptul că am fost o generaţie a compromisurilor. Participam la şedinţele de partid, la învăţământul politic... Niciunul dintre noi nu şi-a dat foc, cum a făcut omul ăla pe pârtie la Braşov. Şi-a dat foc vreunul din noi? Nu. Le-am acceptat pe toate. Îmi făcusem prieten un şef de alimentară care să-mi garanteze că mă duc la el în spate şi iau untul şi nenorocitele alea de 200 de grame de parizer. Ăsta nu s-a numit compromis? Da, cultivam prietenia asta. Aveam prieten bun şi un ofiţer de securitate şi cultivam relaţia, iar când am vrut să plec din ţară m-am dus la el şi mi-a zis: „Vladimire, să nu-mi faci figura să rămâi, eu te iau pe garanţia mea... Mă nenoroceşti". Ăsta era trocul. Şi din respect pentru omul ăsta care nu m-a pus niciodată să torn n-am rămas, aveam o obligaţie morală. Ce să-ţi spun? Că nu s-au făcut lucrurile astea şi nu le-au făcut toţi din jurul nostru? Când îi văd pe toţi azi că sunt disidenţi, îmi amintesc de un banc care funcţiona pe vremuri. Un tip care venea în fiecare zi la birou şi le spunea colegilor: „Iar am făcut pipi pe sediul Securităţii şi pe sediul Comitetului Central". Toată lumea se uita cu groază la el. A doua zi la fel, a treia zi la fel, până când unul îl întreabă: „Nu te supăra, dar cum faci? Nu ţi-e frică, nu te-au arestat?" Şi el răspunde: „Da, măi, eu am uitat să vă spun. Eu fac pipi, dar n-o scot din pantaloni..." Noi am fost generaţia care n-am scos-o din pantaloni. Tot timpul am făcut pipi pe sistem, tot timpul ne-am luptat, dar n-am scos-o din pantaloni. Sigur că ştiam că filmul meu, în care jucam un inginer agronom şi dădeam zeci de hectare peste plan, era o minciună. Dar niciunul dintre noi n-a zis: „Eu nu joc în filmul ăsta mincinos". Da, eu, Vladimir Găitan, n-am spus versuri patriotice. Dar nu m-am dus să-l ameninţ pe secretarul de partid că-mi dau foc în piaţă. Nici gând. Am fost şmecher. Îmi lăsam barbă sau mustaţă şi ziceam că filmez la un film istoric. Iar dacă aveai mustaţă şi barbă, lucru neacceptat de conducerea de partid, scăpai. Ăsta e „meritul" meu... E vreun cântar care să decidă cu cât e mai mare compromisul meu sau al altuia? Nu e. Am fost oamenii sistemului, unii ne-am strecurat, unii am şmecherit sistemul, unii am avut relaţii.
La Revoluţie ce aţi făcut?
Am încercat să ne spălăm păcatele... În noaptea aia, însă, a fost un moment când am fost laş. Eram la Coada Calului şi erau eroii în mijloc, înconjuraţi de cordoane de miliţie. Noi, câţiva actori de la Teatrul de Comedie, ne uitam. Atunci un ofiţer a venit şi a zis: „Tovarăşi, în spatele meu nu mai stă nimeni. Dacă vreţi, poftiţi acolo, în mijloc". Iar noi ne-am întors pe călcâie şi am plecat. A fost un exerciţiu de laşitate pe care mi-l asum.
Deci aţi fugit?
Da, ne-am întors şi-am plecat. Ne-am retras spre Biserica Rusă. E un gang acolo unde am mai stat puţin tupilaţi. După ora 12.00 a început să se tragă foarte mult în aer cu gloanţe oarbe, dar ele fac acelaşi zgomot, faci pe tine de frică. Atunci, camuflat de acest zgomot, s-a tras de la brâu în jos şi s-a rupt baricada, iar oamenii au fugit pe toate străzile şi aşa am preluat eu trei tineri. N-am să uit cât trăiesc. Doi dintre ei îl duceau pe un scăunel pe acest copilaş, desfăcut la cămaşă şi cu o gaură în burtă. N-am să uit cât trăiesc imaginea astea. Din el curgea o spumă roşie care bolborosea. Eu am plecat în teatru, fuseserăm chemaţi de acasă câţiva actori să apărăm teatrul de huligani. Am stat acolo şi am băut o pălincă... Asta a fost.
Aţi fost foarte aproape de moarte atunci, aţi fost aproape de moarte şi în anii mai recenţi, când aţi trecut pe la camera de reanimare. Cum se vede viaţa de pe muchie?
Cel mai cumplit a fost pentru mine când, la 40 de ani, am fost diagnosticat cu o boală de sânge. Se pare că spre deosebire de leucemie, e mai longevivă... Cel mai tare m-a şocat că mi s-a spus să fiu tot timpul pregătit, că la boala asta ei dau cam zece ani de trăit. În jur de 50 de ani trebuia să mă pregătesc s-o iau din loc. Şi mi s-a spus să am actele gata că pot oricând să fac un accident cerebral... Eram pregătit să mor în fiecare zi. Primii ani au fost foarte grei, pe urmă am început să învăţ iar să trăiesc normal. Şi uite că sunt 26 de ani de atunci şi am ajuns în faza când am mai dat o dată mâna cu coana coasă, când am făcut infarctul. Camera de reanimare este de fapt o cameră a morţii. Eşti pus la nişte aparate, stai acolo în nişte condiţii cumplite, cu urletele celor din jur, cu bolnavii care fac pe ei, cu oamenii care mor, uşa aia care bubuie când se intră cu targa cu un alt bolnav. Sunt 12 paturi în care se moare şi se pleacă foarte rar în viaţă, pe bandă rulantă. Acolo mori şi te naşti de şapte sute de ori. La ora două noaptea m-am ridicat în capul oaselor, am început să-mi scot pilulele alea lipite pe piept şi am zis că plec acasă. În Gara de Nord e linişte, acolo în sala de aşteptare chiar se face linişte... La Reanimare nici gând. Unul horcăie lângă tine, asistentele vorbesc de ale lor tare, brancardierii vin cu o altă targă, o izbesc de toate paturile. Când am zis că plec acasă a venit un medic de gardă foarte drăguţ şi mi-a zis: „Da, aveţi dreptate, am avut-o pe mama aici şi la fel a reacţionat". Şi a venit o doctoriţă care mi-a făcut o injecţie şi am adormit. Ăsta e sistemul nostru, dar medicii sunt extraordinari.
De ce ţi-e cel mai frică în astfel de momente?
Nu mi-e frică de moarte. Mă crezi că am stări de depresie şi-mi doresc să mor? Am obosit. Văd în moarte o plecare într-o odihnă binemeritată. Am fost şi sunt un tip foarte activ, dar tot ce se întâmplă în jurul nostru îmi creează o stare de nesiguranţă şi o depresie îngrozitoare. N-am garanţia zilei de mâine. Uită-te, am o căsuţă frumoasă, o curticică de 60 de metri. Nu mă găseşti cu zeci de hectare, e doar o casă cu trei dormitoare, dar nu pot să rezist, am scos-o la vânzare, pentru că nu ne mai permitem s-o întreţinem.
Să vă întreb alt-fel. Cu ce e cel mai greu de trăit?
Cu societatea, cu sistemul bolnav, care te dispreţuieşte şi simţi dispreţul ăsta zi de zi. Pe mine nu mă sperie moartea. Tot ce-mi doresc e să nu mă doară. Doar familia o regret. Uite o întâmplare care te deprimă. Mă roagă fiul meu, care trăieşte la Londra şi e fericit, să mă duc la Fisc să iau o hârtie care să demonstreze că şi-a plătit impozitele. Simplu ca bună ziua. Mă duc la o funcţionară. Nu spun cum mi-a vorbit şi cu ce dispreţ m-a tratat. M-a trimis de la Ana la Caiafa, am umblat două săptămâni prin tot oraşul, am scos nişte hârtii care erau greşite toate, pentru ca în final să aflu că tot de la respectiva funcţionară trebuia să iau hârtiile. M-am dus iar în biroul ăla, după două săptămâni în care am umblat ca un idiot şi am vrut să-i cad în genunchi. Era cu şefa ei, care stătea pitită după un vraf de dosare. Şi i-am spus: „Doamnă, vreţi să vă cad în genunchi, să vă spăl pe jos? Spuneţi-mi!" Şi cu un ton plin de dispreţ îmi zice: „Daţi încoace hârtia aia!" Şi în zece minute mi-a dat actul. Păi să nu vrei să mori? Când după o viaţă de muncă ajungi în situaţia asta, să fii în pericol să-ţi pierzi agoniseala de-o viaţă?
Dacă v-aţi adresa acum o întrebare, care ar fi?
Unde ai alege să te naşti? Ţi-aş spune precis: oriunde, dar nu în România. Sigur că ţara asta e minunată, dar o să mor cu expresia aia îngrozitoare: păcat că e locuită. Uite, după „Reconstituirea", care a fost văzut şi în afară, a venit o invitaţie de la Visconti (n.r. regizorul italian Luchino Visconti), o scrisoare, în care eram solicitaţi eu şi Mihăiţă să dăm probe în Italia. Nu ni s-a spus nimic şi s-a trimis răspuns negativ. Asta apropo de ce înseamnă destinul unui om.
Lucraţi la cel mai recent film al lui Sergiu Nicolaescu. În ce stadiu sunt filmările?
Am terminat acum câteva zile filmările la „Ultimul corupt", continuarea la „Poker". Personajele sunt acelaşi. Eu, Horaţiu Mălăele, Valentin Teodosiu, Jojo, George Mihăiţă, Mircea Diaconu. Acum, Sergiu este la masa de montaj, dar nu mă întrebaţi când o să iasă filmul, probabil în primăvară.
Legătura dumneavoastră cu Sergiu Nicolaescu e veche şi de lungă durată... Este o relaţie liniştită sau una tulburată?
E o poveste de iubire cu năbădăi. Mă leagă îngrozitor de multe amintiri de el. Îi datorez faptul că sunt un actor de film cunoscut. El are o chestie unică: este foarte credincios echipei lui de suflet. A lucrat foarte mult cu Amza, pe care l-a iubit cel mai mult, iar eu sunt pe locul doi. Am cele mai multe filme făcute cu el, câteva care şi azi stau în picioare şi când spun asta mă gândesc în primul rând la „Ultima noapte de dragoste", dar şi la multe altele pe care lumea le revede şi acum cu aceeaşi plăcere
S-a schimbat felul lui de a face film?
Nu. Sergiu a rămas acelaşi ca manieră de lucru. „Poker" e lucrat în zona lui „Nea Mărin miliardar". Toată lumea a zis că el ştie să facă numai filme istorice, cu sabia şi cu pistoalele... Atunci, dintr-o ambiţie personală şi întărit de Amza, a făcut „Nea Mărin". Dar un lucru e clar: orice subiecte a abordat, Sergiu a arătat că le poate face şi chiar cu succes de public. Asta a fost marea lui calitate. A umplut sala de cinematograf. Că superesteţii l-au judecat, că n-a atins nu ştiu ce „adâncimi", e o altă poveste. Şi de data asta Sergiu vine cu acelaşi stil de lucru, cu umorul lui tipic. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, nu intri în sala de cinematograf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu