Cartea care aruncă în aer lumea culturală din România

Cartea care aruncă în aer lumea culturală din România
SURSA Evenimentul Zilei


Simona Chiţan
Luni, 08 Februarie 2010


PROVOCARE POST-MORTEM A LUI ADRIAN MARINO. Personalităţile culturale ale ţării, de la Călinescu şi Noica până la Liiceanu şi Pleşu, sunt atacate virulent de Adrian Marino.


Volumul de memorii al regretatului cărturar Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, care va apărea la începutul lunii martie la Editura Polirom, va fi considerat, probabil, o dovadă de laşitate, o ipocrizie sau, dimpotrivă, una de curaj, dar cu siguranţă pune pe jar lumea noastră literară.

Autorul critică „odiosul mediu literar” şi atacă virulent miturile noastre culturale. Autobiografie îndelung aşteptată, care se opreşte la anul 1999, volumul apare, conform dorinţei autorului, la cinci ani de la moartea sa (19 martie 2005, Cluj-Napoca).

Captivează prin valoarea culturală a mărturiei, deşi dărâmă, pe un ton extrem de caustic şi de virulent, majoritatea personalităţilor noastre culturale, de la George Călinescu, căruia i-a fost asistent la Iaşi, la Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, ajungând la „triada culturală de astăzi”, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici.

Manuscrisul care apare acum la Polirom a fost îngrijit de soţia sa, Lidia Bote-Marino, şi face parte din fondul „Adrian Marino” al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj, oraş în care scriitorul şi-a petrecut ultimii ani din viaţă.

Însingurarea celui care nu s-a regăsit în ideologia celorlalţi

Criticul, care a murit la 84 de ani, rememorează în volumul „Viaţa unui om singur” şase decenii de existenţă, povestind despre represiunea la care a fost supus şi despre însingurarea morală de după 1989. A avut o viaţă de om singur, „un adevărat blestem”, cum el însuşi spune, pentru că a gândit mereu altfel, aproape în toate domeniile.

„Scara mea de valori, începând cu valorile culturale şi ideologice, este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe care le-am străbătut”, mărturiseşte el. A constatat cu amărăciune că loviturile şi rănile morale nu s-au închis niciodată şi a ştiut că, în memorii, cu bisturiul bine înfipt, trebuie să taie în carne vie, fără milă, în virtutea adevărului său, pe care dorea să şi-l asume cu orice chip.

Criticul, mereu cu spatele la zid, izolat, inadaptat noii vieţi literare formate sub comunism, a avut un alt ideal, un alt program cultural, total incompatibil cu tot ce se petrecea în jurul său, fiind în profund dezacord cu personalităţile vremurilor.

Marele eşec George Călinescu

Volumul are capitole usturătoare despre „Marele eşec: G. Călinescu”, despre refugiul la Cluj, despre jungla „vieţii literare”, singurătatea culturală sau decepţia politică. Iniţial, Marino i-a fost lui Călinescu asistent la facultate la Iaşi, pentru acesta tânărul colaborator fiind acel „domn” chipeş, uşor „infatuat”.

Întâlnire iniţial fecundă (1944-1947), relaţia lor a degenerat şi a eşuat într-un conflict grav şi iremediabil, „o catastrofă, un adevărat dezastru moral” pentru că George Călinescu, potrivit lui Marino, a acceptat şi s-a adaptat compromisurilor epocii, „cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme uluitoare şi cabotine”.

Eliberat din domiciliul obligatoriu în 1963, Marino i-a făcut totuşi o vizită, după o absenţă de 14 ani, însă Călinescu, într-o scenă antologică, spune el, a început să-i descrie interiorul locuinţei sale subliniind preţul fiecăruia dintre obiectele de acolo: „Covorul acesta a costat 30.000 de lei”, „acest Luchian 50.000 de lei”, într-o demonstraţie frenetică, în avalanşă, a acumulării parvenite. „Călinescu devenise, între timp, un profitor al spolierii boierimii decavate, ajunsă la talcioc”, afirmă tranşant Adrian Marino.

„Cioran a scris toată viaţa o singură carte”

Criticul îi ia în colimator şi pe consacraţii Emil Cioran, Mircea Eliade şi Constantin Noica. Marino afirmă în memorii că la Cioran se simţea preocuparea „supravieţuirii în condiţii ostile, a uitării trecutului legionar, obsesia până la panică a ecourilor negative”.

„E.M. Cioran a scris toată viaţa, la Paris, de fapt, doar o singură carte, în mai multe variante: disperare, neant, cafard, negativism absolut. Din acest punct de vedere, E.M. Cioran a rămas consecvent până la capăt. Ca şi C. Noica, de altfel, cu opţiunea din tinereţe. Antioccidentală şi profund antidemocratică. Nu aveam nicio admiraţie pentru o astfel de orientare ideologică pe care o cred profund nocivă”, spune Marino.

Nici Mircea Eliade nu scapă de critici: „Adevărul crud, brutal, oricât de explicabil ar fi, era că drama culturii române, din perioada comunistă, nu-i interesa, nu-i durea câtuşi de puţin pe cei doi compatrioţi. În cazul lui Eliade, obsedantă devenită aproape maniacală era preocuparea exclusivă de reeditare, publicitate”.

TESTAMENT

Marino a vrut să fie publicat la cinci ani după moarte

De ce a lăsat prin testament ca memoriile să-i fie publicate la cinci ani de la dispariţia sa? „Aş provoca doar atacuri şi insulte, ridiculizări şi controverse, pe care doresc să le evit, în mod radical, mai ales acum, la sfârşitul vieţii”, spune Marino în Preambul.

Adrian Marino reclamă odiosul mediu literar, „detestabil, plin de rânjete sinistre, de bârfeli şi imbecili agresivi şi megalomani”, denunţând, fără drept de apel, sectarismul agresiv al coteriilor şi mafiilor literare, ca şi al provincialismului cultural: „La Cluj, m-am lovit, în permanenţă, de aşa-zisa Şcoală Zaciu. La Bucureşti, cu aceeaşi virulenţă, de mafia Liiceanu- Pleşu. Atacuri, obstrucţii, denigrări permanente. Uneori, la limita ilegalităţii evidente”.

Căpitanul filosofic al naţiunii

După ce a analizat critic cazurile „Noica, Nae Ionescu etc. şi, în general, întreaga generaţie bombastică (G. Călinescu)”, demersurile sale au fost considerate „o adevărată blasfemie” de mediul literar.

Adrian Marino a fost pus la index fără drept de apel, mai ales după ciclul de articole din „22”, cu „Dosarul Constantin Noica”, din 1993, deşi „era prima analiză serioasă a relaţiilor filosofului nostru cu regimul comunist”.

În articole, criticul denunţă virulent cazul Noica, transformat de Gabriel Liiceanu, „printr-un monopol cultural”, într- un „mit charismatic, guru suprem, izvor unic de înţelepciune, Căpitanul filosofic al naţiunii etc”. Şi-a atras astfel o profundă antipatie din partea grupului de la Păltiniş, a discipolilor lui Noica cei mai fideli, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi H.-R. Patapievici.

Lui Pleşu, deşi spune că a fost „un bun ministru de externe”, îi reproşează faptul că e un „moralist cu lipsă la cântar” şi „cu o operă destul de subţire”.

Eugen Simion, „un carierist feroce”

De asemenea, criticul, care dezaprobă şi alte personalităţi culturale, printre care şi H. R. Patapievici, Fănuş Neagu sau Cristian Tudor Popescu, afirmă că Nichita Stănescu sau Marin Sorescu nu sunt egali sau comparabili cu Lucian Blaga ori Tudor Arghezi: „Reputaţiile lor s-au impus pe un teren gol, când aceşti într-adevăr mari scriitori erau scoşi din circulaţie”.

Singurul cu care Marino se împacă în memorii este Nicolae Manolescu, pe care-l socoteşte net superior rivalului său de generaţie, Eugen Simion, „un carierist feroce, imbatabil, prototip de ambiţios parvenit, la prima generaţie de intelectuali”.

Deşi spune că a fost în repetate rânduri profund nedrept şi chiar brutal cu el, Marino nu-l consideră totuşi pe Manolescu un simplu veleitar: „L-am citit cu destulă regularitate după 1989 şi pot să declar, cu toată sinceritatea, că este un om de valoare”.

Nici măcar actualul său editor, Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, nu scapă de săgeţile otrăvite ale criticului: „A început să publice şi scriitori bucureşteni, fără valoare, pe unii din motive strict publicitare, redactori sau chiar directori de reviste literare. Dar cred că am fost «sacrificat» de dragul lui Dan Stanca sau Cristian Tudor Popescu. Spirite confuze şi agresive”.

Dinescu, „golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic”

Cât despre spiritul românesc, Marino îl încadrează într-o „fatalitate etnică detestabilă”, într-un cataclism istoric: „Resping deci pasivitatea Mioriţei, fatalismul său imbecil”. Demagogismul de după 1989 a căpătat proporţii dramatice, în viziunea lui Marino.

„Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, «Academia Caţavencu », în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest detestabil specific naţional. Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune”, declară Marino.

„Biata Românie şi biata tânără democraţie românească, în care unii dintre purtătorii săi de cuvânt şi lideri de opinie sunt de calitatea unui golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic, gen Mircea Dinescu. Devenit vedetă, deoarece, fugit din domiciliul obli gatoriu din... propria sa locuinţă, în 1989, a început să strige pe stradă, devenit portdrapel al recâştigării libertăţii... O scenă mai perfectă de suprarealism politic este greu de imaginat”.


Despre Eliade

„În cazul lui Mircea Eliade, obsedantă, devenită aproape maniacală, era preocuparea exclusivă de reeditare, de publicitate.“

Despre Noica


„Nimeni nu acuza pe C. Noica pentru că a călătorit. (...) Deşi declara: «Plec la Paris să-l conving pe Eliade să-l susţină pe Ceauşescu la Nobel»”.


Despre Manolescu


„Pe Manolescu nu-l pot considera un simplu veleitar. L-am citit cu destulă regularitate după 1989 şi cred că... gândim ideologic la fel”.


Despre Eugen Simion

„Eugen Simion, un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generaţie. Cu unele calităţi şi un defect: parvenirea socială”.

„Cel puţin un Vadim, un Adrian Păunescu, oricât de respingători ar fi, sunt totuşi parcă mai sinceri în fanatismul lor abject decât acest ipocrit inegalabil.”


Despre Călinescu

„George Călinescu a acceptat şi s-a adaptat compromisurilor epocii, cu o ipocrizie şi cu un cinism în forme uluitoare şi cabotine.”


Despre Cioran


„A rămas consecvent până la capăt, ca şi C. Noica, de altfel, cu opţiunea din tinereţe. Antioccidentală şi profund antidemocratică. (…) O astfel de orientare pe care o cred nocivă.”

Despre Dinescu

„Biata Românie şi biata tânără democraţie românească, în care unii dintre purtătorii săi de cuvânt şi lideri de opinie sunt de calitatea unui golănaş suburbangen Dinescu.”

Despre Andrei Pleşu

„Mi se părea ridicol a fi exclus din literatura română de acest moralist cu lipsă la cântar care împrumută de la alţii titlul unei cărţi („Minima moralia”) fără s-o declare.”

Despre Gabriel Liiceanu

„Liiceanu devine conştiinţa naţiunii. Al său «Apel la lichele », supremul manual de etică civică. O astfel de mentalitate transformată în monopol cultural este plină de implicaţii nocive.”

REACŢII

Simion: „Îl iert pentru ce a spus despre mine”


Fără să-i nege importanţa şi meritele culturale, personalităţile vizate de Adrian Marino fie îl acuză de ipocrizie, fie se apără, fie îl iartă. „A fost un om care a suferit e norm şi nu a avut satisfacţiile pe care le-ar fi meritat, de aceea îl iert pentru tot ce a spus despre mine”, spune academicianul Eugen Simion.

Mircea Dinescu declară că n-a avut niciodată de-a face cu Marino, iar Gabriel Liiceanu e revoltat de faptul că acesta „se gudura înainte pe lângă Noica, iar după moartea lui a început să-l vorbească de rău”. Citiţi mâine, în EVZ, reacţiile intelectualilor la „Viaţa unui om singur”.

AUTOBIOGRAFIE

Marino nu a dorit un volum „anecdotic”

O primă versiune a memoriilor lui Marino datează din 1993. Dincolo însă de faptul că era incompletă, autorul ajunge să fie nemulţumit de caracterul prea „anecdotic” şi de marea întindere a acestei prime forme.

O spune într-o convorbire cu Mircea Iorgulescu, difuzată la Radio Europa Liberă pe 10 mai 1997: „E un volum imens, de vreo 1.400 de pagini, care trebuie puţin redus şi rescris, în sensul că vreau să-l modific spre o autobiografie pur intelectuală, ideologică şi culturală. În prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic”.

Doi ani mai târziu, în 1999, revine şi hotărăşte să-l rescrie integral pe noi baze, completându- l cu anii postdecembrişti.


SUFERINŢĂ

Şase ani, deportat în Bărăgan

Născut pe 5 septembrie 1921 la Iaşi, Marino a fost arestat în 1949 pentru difuzare de texte ale „Şcolii de cadre” din cadrul Tineretului Universitar Naţional Ţăranist.


A fost închis până în 1957, apoi deportat în Bărăgan timp de şase ani. A debutat ca scriitor la 44 de ani, de-abia în 1965, cu două cărţi esenţiale despre viaţa şi opera lui Alexandru Macedonski.
Critic şi istoric literar, Marino a fost primul autor al unei cărţi româneşti şi franceze despre Mircea Eliade, „Hermeneutica lui Mircea Eliade” (1980).


A fost laureat al Premiului Herder (1983) şi a documentat şapte volume din prima enciclopedie românească literară completă, „Biografia ideii de literatură” (2003).