Amazing

Barbati de Stat

Studii-exegetice-asupra-unei-parabole care lipseste in Sfanta Scriptura


de
Mihai Eminescu

Odată Afganistanul juca un rol cu desăvîşirea preponderant în primii Bucureşti ale unei foi oarecari, iar Emirul Şir-Ali, relaţiile cu nenorocitul om şi fiul neascultător, Iacub-Han, era oarecum centrul împrejurul căruia gravita centrul însuşi.


Deşi lucrul e cam încurcat, noi, simpli muritori cari nu vedem legăturile intime dintre cauză şi efect, vom spune numai că afganii, acest popor primitiv, însă se vede că foarte simpatic, aveau în Asia rolul de-a acoperi cu neagra lor mulţime tendenţele Rusiei, iar Franţa orientală acopereau cu vitezele lor regimente o poartă mare, pe care cineva se-ncerca sa intre.

E ciudat cum o poartă mare poate deveni o cheie pentru dezlegarea interesantelor cestiuni... din Asia centrală.

Dar Afganistanul s-a cam învechit ... precum e în genere greu de-a vorbi mult timp într-aiurea, chiar cînd eşti advocat. O formă mai poetică se puse la dispoziţie pentru urmărirea aceleiaşi porţi mari şi acea formă este ... parabola.

Vestita parabolă a prorocului Nută cătră David-împăratul, povestirea lui Hristos despre fiul risipitor şi despre lucrătorii din via Domnului şi altele de asemenea natură n-au putut a nu face victime din naturile simţitoare ale unei depărtate posterităţi.

E bine ca augurii să se-nţeleagă sub rosa, iar noi, ucenici umiliţi, vom încerca numai să facem o exegeză plină de admiraţiune asupra unei adînci parabole, ce-o găsim în „Presa".

Încă în numărul de la 26 noiemvrie „Presa" prevestise că ministeriul d-lui Cairoli va cădea, o prevestire atît de sigură încît se-ntîmplase deja cu cîteva zile mai nainte.

Nimeni nu a contestat fostului ministru italian nici buna-voinţă, nici sinceritatea intenţiunilor sale, — zice ,,Presa" — dar toţi 1-au acuzat de o slăbiciune fără margine faţă cu societăţile primejdioase ale socialiştilor internaţionalişti.

Au fost foarte instructive, sub mai multe puncturi de vedere, discuţiunile ce s-au urmat în Camera din Roma, cu ocaziunea combaterii ministerului Cairoli.

Au vorbit contra ministerului şi d. Depretis, şi d. Sella, şi d. Crispi, şi d. Minghetti, ca să nu mai amintim pe domnii Peruzzi, Bonghi, Finzi, Mari şi alţii. Toţi întruniţi au dărîmat cabinetul din stînga.

Aşa e. Ce să mai facem atîta vorbă de d-nii Peruzzi, Bonghi, Finzi, Mari şi alţii! Importantă e întrebarea ce-au făcut regele Italiei în cazul acesta.

Chemat-au la minister pe d. Finzi?
Aş, de unde.

Dar poate d. Mari sau d-nii Bonghi şi Paruzzi vor fi fost chemaţi ?

Nu, ferească Dumnezeiu ! Pe cine altul putea regele să cheme decît pe d. Depretis — numai pe d. Depretis. Şi de ce?

Iată de ce.

În numărul de la 26 noiembrie trecut, ,,Presa", cercetînd posibilitatea chemărei domnului Depretis, arăta calităţile eminente ale acestui bărbat de stat, luminat, progresist şi liberal-moderat, membru al centrului cum am zice la noi, plin de idei practice şi de vederi nemeritate.

Mulţi pretind că d. Crispi reprezintă în Italia credinţele politice ale principelui Bismarck şi dar regele, binecugetînd, nu s-a adresat la dînsul, voind să facă în ţara Italiei o politică pură italiană, iar nicidecum o politică agreată străinilor.

Vedeţi, cam tot lucrul acesta s-ar putea întîmpla şi în România. Pentru a face o politică pură românească, iar nu una agreată străinilor, M. Sa Domnul, binecugetînd, nu se va adresa la cutare ori cutare, ci neapărat la un om

luminat,
progresist,
liberal-moderat,

membru al centrului, cum am zice la noi,
plin de idei practice,
de vederi nimerite.

Partidul centrul, nuanţa partidului liberal, a dat dar şi în Italia ministerul Depretis.

De vreme ce partidul centru — această nuanţă a partidului liberal — a dat şi în Italia ministerul Depretis, de ce nu 1-ar da şi în România?

Nu e nimic de criticat în această privinţă şi mersul instituţiunilor constituţionale a putut da foarte bine rezultatul acesta.

Dar, daca am zis că regele nu a chemat pe d. Crispi, fiindcă a voit să urmeze o politică numai naţionale, ne putem întreba totdodată : care a fost cauza de nu a chemat oare pe d. Sella, căci şi concursul cestui din urmă a contribuit la căderea domnului Cairoli?

Aşa e. Dacă regele, voind a urma o politică numai naţională, n-a chemat pe d. Crispi, pe acest om vîndut la Bismarck —, care să fi fost pricina că Maiestatea Sa a uitat pe d. Sella? Bine, ăsta n-a stat umăr la umăr pentru a răsturna pe d. Cairoli? Ba da ! a stat umăr la umăr, dar vedeţi

Sella este şeful dreptei şi, ca atare, regele nu a crezut că-1 poate chema azi la putere, în faţa sureccitaţiunei poporului şi a aprinderei spiritelor în Italia. D. Sella are idei cam învechite; azi trebuiesc vederi democratice şi pur liberale. Spiritul timpului din zilele noastre ne cere moderaţiune în libertate, dar nu comprimarea şi restrîngerea libertăţilor.

Aşa e. Sella e, cum am zice la noi, ca dumnealui arhon slugeriul Sandu Napoilă, giubeliu, şi-n zilele de azi nu mai merge. Alte mofturi a ieşit la modă pe vrema noastră. Azi trebuie să ai vederi democratice,

pur liberale,
moderaţiune în libertate,
c-un cuvînt să fii:
un om din partidul centru, cum am zice la noi.

Şi dar în faţa acestor împrejurări d. Sella a trebuit să lase locul d-lui Depretis, care reprezintă ideile liberale-moderate în Italia. Şi cu modul acesta s-a dovedit prin urmare şi cu această ocaziune că într-o ţară, în multe asemănată nouă, nici vederile radicale nu mai pot fi primite, nici estrema opoziţie nu mai este agreată. Dacă d. Cairoli — şi-ar fi schimbat sistema; daca în locul d-lor Conforti şi Zanardelli, miniştri de justiţie şi interne, partizani ai principielor radicale, d. Cairoli s-ar fi adresat la bărbaţi politici cu altă greutate şi altă pricepere, poate că regretabilul atentat din Neapole nu s-ar fi petrecut şi fostul prim-ministru nu ar fi fost constrîns să demisioneze.

Adecă bate şeaua să priceapă — d. Brătianu. la pildă, d-le Brătiene, de la nenorocitul Cairoli. Italia ne e în multe asemănată nouă. Italia a avut pe Dante, noi pe Prodănescu, ea o papalitate celebră, noi pe părintele Gr. Musceleanu, ea pe Beccaria, noi pe Athanasiad. Ce mai vrei dar d-le Brătiene ? în ţări cari se aseamănă atît de mult, nu mai merge nici cu vederile radicale, nici cu reacţia ruginită. Nu mai sînt agreate. Daca d-ta ţi-ai schimba sistema, daca în locul unor domni ca Conforti şi Zanardelli, te-ai adresa la bărbaţi politici cu altă greutate şi altă pricepere, la un om luminat,

progresist,
liberal-moderat,
membru al centrului, cum am zice la noi,
atunci poate, poate că n-ai fi constrîns să-ţi dai demisia.

Mai înţelept se vede decît d. Cairoli la Roma, d. Canovas del Castilio la Madrid, prevăzînd o mică neînţelegere, voieşte să preîntîmpine răul; şi, ca să nu sufere ce alţii au suferit în Italia, se pregăteşte a chema, se zice, la minister bărbaţi de stat liberali-moderaţi, ca d-nii Bugallal, don Francisco Silvela şi generalul Yovellar, în locul domnilor Robledo, Colantes şi Ceballos. Cu modul acesta spiritele s-ar împăca şi d. Canovas del Castilo, cu spiritul său practic, ar preîntîmpina zdruncinarea sa din minister.

Iată dar o altă pildă luminoasă : d. Canovas del Castillo. Ce Robledo, Colantes, Ceballos ? — Nu ! Bugalal, Silvella şi Yovellar, adecă liberali-moderaţi, membri ai centrului cum am zice la noi.

De aceea ca să preîntîmpine zdruncinarea sa din minister, d. Brătianu trebuie să fie mai înţelept decît Cairoli de la Roma şi să se pregătească a chema la minister bărbaţi de stat liberali-moderaţi ca don Francesco Silvela.

Căci:
Astfel lucrează adevăraţii bărbaţi de stat; acei cari se ridică mai presus de politica mică şi cari, privind în depărtare, numai la binele şi prosperitatea naţiunei, nu se opresc la prejudecăţi zadarnice, nici la invidii nedemne de un adevărat om de stat.
Cînd este vorba să lucrăm numai pentru binele ţârei nu căutăm decît combinaţiunea cea mai nemerită şi cea mai conformă bunelor rezultaturi ce ne propunem, lăsând criticilor mici şi unor vederi strîmte si înguste grija de a combate stăruinţele noastre, ce tind a consolida întărirea nouăi noastre constituiri şi a viitorului ţărei.




Bărbaţi cu înţelegere dreaptă şi corectă, ca d. Canovas del Castillo, ca să scape ţara, preschimbă întocmirile sale ministeriale. Bărbaţi ca d. Cairoli, scurţi la vedere, compromit liniştea statului, compromiţînd cu desăvîrşire şi esistenţa cabinetului lor!...

Toată parabola aceasta alegorică, în care se vorbeşte mereu de Cairoli şi de Canovas del Castillo, de Sela, Robledo, Yovellar şi de patriile mîntuite sau mîntuibile prin centrele respective, cari nu există în realitate, pe cînd în adevăr e vorba de D. Brătianu, Boerescu etc., toată parabola, zicem, ne-au mişcat atît de mult şi ne-au descoperit calităţi pînă acum atît de ascunse în fundul inimei privighitorii respective de la ,,Presa" încît, daca ne-a mai rămas o mîngîiere şi am comprimat începutul unei lacrimi, precum Sella ar comprima libertatea, e că ne-am adus aminte cumcă, asemenea tiradelor din tragedie, lucrurile par foarte jalnice, dar nu sînt adevărate. Nomenclatura chiar de dreaptă, stîngă, centru are în alte ţări cu totul alt înţeles. Centru în Germania de ex. însemnează tocmai partidul cel mai reacţionar; lăudabil prin tăria convingerilor lui... dar reacţionar.

Iar cît despre Italia şi Spania — acolo nici nu există centre în sensul „Presei". .Nu e nici o deosebire bunăoară între d-nii Cairoli şi Depretis, decît că unul reprezintă foasta stîngă a unei provincii, iar altul foasta stîngă a altei provincii, din cele acum întrunite în o singură Italie. Deosebirea dintre aceşti domni, precum trebuie s-o fi ştiind „Presa", e cestiunea drumurilor de fier — din Italia se-nţelege. Iar nuanţele din Spania sînt pentru publicul nostru tot atît de interesante ca şi nuanţele de partid din Afganistan şi, fiind noi oameni buni, nu voim a ocupa pînă şi această branşă a istoriei contimporane, care poate fi atît de folositoare pe viitor organului, aliat cu noi; destul numai că nici aicea nu e vorba de centru.

Singura ţară, în care există două centre şi a căror maimuţare, cam incoloră, vor fi precum prevedem şi superfetaţiunile din viitoarea adunare turcească din Stambul, e Franţa; cu deosebirea — mică neapărt — că centrul din Franţa e compus — nu din persoane, care se împrumută la alegorii şi joacă în mai multe feţe, ci din oameni, pe cari [t]e poţi întemeia si a căror vorbă e vorbă.

Izbutita alegorie a „Presei" e atît de bună încît ne e teamă că va şi rămîne un model de alegorie şi nimic mai mult. Ca toate capodoperile promite a nu se preface niciodată în realitate — de aceea ne şi inspiră acelaşi sentiment de siguranţă personală, pe care-1 avem cînd privim din colţul nostru o jalnică tragedie, jucată pe scenă.

Şi în priveliştea lumii aceştia oamenii se poartă după temperamentul lor. Cel melancolic plînge, cel vesel rîde — cel născut cu caracter statornic şi predispoziţii skepticoase fluieră.



[12 decembrie 1878]

Visul unor seri ...normale, spulberat !

M-a scos soţul in oras !!!! Nu ca n-ar vrea sa ma scoată mai des,dar intamplari ca cea de-aseara ma obosesc psihic din ce in ce mai tare,asa ca-mi voi menaja picioarele-mi batrane, care-mi vor mai trebui, poate, vreo perioada .
Am iesit sa mai vad Bucurestiul,pentru ca din cartierul marginas in care imi duc veacul, plin de betoane otova,am zis eu, nu prea se vede la adevarata lui valoare.Pacaleala !!!!!
Am ajuns in buricul targului,ca de,acolo sunt cainii cu covrigi in coada ,dupa care alearga orice "periferic" si, dupa ce am colindat prin Centrul Vechi ,pe care l-am gasit in aceeasi stare, ca si anul trecut,desfundat ,plin de praf,cu gunoaie si rochii de mirese in vitrine, dar arhiaglomerat de vizitatori si consumatori de "cool"-luri si"hot"-uri (ca n-am alte expresii la indemana) ,unde "sa ma contactezi" a luat locul unei intalniri amicale ,unde dialogul intre cei asezati la mese se face neaparat pe sticla unui iPod sau iPhone de ultima generatie ,ne-am indreptat pasii spre Bulevard,ca sa putem pleca de unde veniseram .Am dat de Spitalul Coltea ,
care redat peisajului,asa cum ii sta bine unui monument istoric,face nota discordanta prin maretiea noii infatisari ,cu tot ce-l inconjoara.Spre Pasajul Universitatii pe partea spitalului,aglomeratie ! Traversam,ca de,curiozitatea-i mare la batrani si ce sa vezi ,concert in plina strada."Visul unor sinfonii de vara", parca asa se intituleaza evenimentul artistic, care se desfasoara acolo din mai si pana la sfarsitul lui septembrie,o initiativa salutara a primariei sect 3,intr-un loc frumos amenajat cu bancute ,cu gazon englezesc, cu scaune ,cu politie locala si cu spectatori care asteapta sambata si duminica de la 19:30 evolutia artistica a diverselor trupe,orchestre si solisti ,interpreti de alta factura, decat maneaua,populara sau usoara atat de gustate.Ne asezam, curiosi si dornici de sunete profesioniste conform afisului si asteptam in liniste momentul ce va sa vie ! Si-a venit ! O orchestra de alamuri si un cor mixt,care au incercat sa interpreteze arii celebre din opere si operete . Pt asistenta trecuta bine de 70 de ani ,caritatea momentului a fost probabil binevenita,deci,aplaudata frenetic, insa pt urechile mele sensibile, supliciu' a fost extenuant si a culminat ireversibil in momentul in care doi tineri din apropiere,pe acordurile solemne ale lui Verdi,n-au mai indurat sclavia "locurilor" in care sezusera fredonand zgomotos, ci s-au ridicat, ca sclavii din Nabucco la....DANS .Am plecat inmarmurita de" Libertatea"pe care si-o poate lua prostia si incultura, chiar si intr-un spatiu in care acordurile nu erau la inaltimea asteptarilor, iar ingaduinta era un atribut al respectului de sine,daca nu pt prestatori

“The Soviet Story”

“The Soviet Story” este un documentar de prima mana, al regizorului Edvins Snore. Filmul spune povestea regimului sovietic si cum URSS au ajutat Germania nazista la instigarea Holocaustului. Filmul arata documente recent descoperite care atesta acest lucru. Interviurile cu fosti ofiteri de informatii, evidentiaza detalii socante. “The Soviet Story” s-a filmat in mai mult de 2 ani in Rusia, Ucraina, Letonia, Germania, Franta, Regatul Unit si Belgia, iar materialele pentru documentar au fost adunate de autor timp de mai bine de 10 ani.

Orbul vede aici mereu libertatea şi robul lumina…

"Sunt multi care uita ce a insemnat Pactul dintre Hitler si Stalin din 1939. Traian Basescu nu face parte dintre acestia. Sunt multi care uita ce au insemnat propaganda comunista si sistematica spalare a creierelor. Traian Basescu nu face parte dintre acestia. Sunt multi care admira miscarile totalitare din istoria Romaniei. Traian Basescu nu face parte dintre acestia. Sunt multi pentru care statul de drept este o gluma.Traian Basescu nu face parte dintre acestia. N-am facut aici decat sa rostesc cateva adevaruri factuale."

V Tismaneanu -

Impotriva demonizarii: Mircea Cartarescu despre “dictatorul” Basescu

E plina lumea de (e)vanghelie-listi :))

Ca sa vedeti ca prostia nu are granite si ca nu numai romanii nu stiu cine ”a scris” Biblia va propun un site :

http://stirileprotv.ro/stiri/international/ce-au-raspuns-americanii-la-intrebarea-daca-dumnezeu-exista-sunteti-multumiti-de-activitatea-lui.html

E ca si cand l-ai intreba pe Vanghelie daca e multumit de Platon :))pastrand proportiile,alooo.....

Cine are ochi sa citeasca , ca de urechi si guri m-am lamurit !

Profesor de stiinte politice la Universitatea din Maryland, SUA, Vladimir Tismaneanu este un intelectual care a ajuns in centrul atentiei publice din Romania dupa ce a contribuit la redactarea Raportului final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, prezentat in Parlamentul Romaniei, moment in care a primit nenuma­rate injurii din partea unor reprezentanti ai clasei politice. De cu­rind, intrebat despre declaratiile presedintelui Traian Basescu despre abdicarea regelui Mihai, Tisma­neanu a recomandat o atitudine „cal­ma“ in interpretarea corecta a semnificatiilor momentelor dramatice din perioada dictaturii antonesciene si a colaborarii cu URSS, dupa intrarea in razboi, alaturi de Germania hitlerista. Specialistul in stiinte politice a urmarit cu atentie destinul nomenclaturii romanesti, fiind impresionat de orbirea politica a lui Nicu Ceausescu chiar si dupa caderea regimului sustinut de parintii lui. Prezent in Romania la lansarea volumului O tranzitie mai lunga decit veacul. Romania dupa Cea­uses­cu, semnat alaturi de intelectualul timisorean Mircea Mihaies, Vladimir Tismaneanu ne-a marturisit ca a ramas uimit de aliantele stranii si de abdicarile rusinoase, pe care le-a observat in societatea romaneasca.
Ati studiat numeroase documente din perioada comunismului. In ce masura ati fost interesat de viata privata a personalitatilor de atunci?

Comunismul nu poate fi inteles daca nu cunoastem cine au fost artizanii sai, ce motivatii au avut ei, cum se raportau unii la altii. Viata personala, absenta din documentele oficiale, intepenite in limba de lemn a unor comunicate anoste, conta enorm. Nu poate fi inteleasa dinamica relatiilor de putere din virful piramidei, de dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, in martie 1965, fara a tine seama de relatiile dintre cuplurile Ceausescu si Draghici, de jocurile de culise urzite in cadrul unor intilniri secrete, o copie, de fapt, a mecanismelor de autoritate si dominatie intemeiate de Stalin, imediat dupa decesul lui Lenin, desi relatiile personale erau extrem de importante si in secta bolsevica din clandestinitate. „Cadrele decid totul“, spunea Stalin, de unde si fixatia aparatelor comuniste pe chestiuni de cadre. Viata privata transpare cu greu din dosare, dar lucrurile pot fi decantate si filtrate de catre cercetatorul atent. Este ceea ce a facut istoricul francez Annette Wieworka, in cazul liderului PCF Maurice Thorez; este ceea ce a facut istoricul britanic Simon Sebag Montefiore, in cazul cercului intim al lui Stalin. Impreuna cu colegii mei, incerc sa fac acest lucru in cazul comunismului din Romania.

Ati urmarit destinul lor pina in prezent?

Evident ca m-a interesat itinerarul unor asemenea personaje, de pilda Stefan Andrei si Dumitru Popescu, pe care i-am intilnit in perioada cind lucram la cartea mea, Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc, tradusa la Polirom, in 2005, care va aparea intr-o noua editie la Humanitas, anul viitor (autorii traducerii sint Cristina Petrescu si Dragos Petrescu). Nu mai vorbesc de cazul Nicu Ceausescu, cu care am fost coleg de clasa ori de serie din clasa intii si pina intr-a XII-a. M-a interesat metamorfoza unui baiat timid si cam singuratic intr-un potentat al sistemului comunist. Nu l-am revazut dupa prabusirea regimului, dar am citit interviurile sale. Nu cred ca Nicu a inteles vreodata exact natura criminala a sistemului cu care s-a identificat. Citise mult, dar era ostaticul miturilor absorbite din familie, ca si al cultului pe care i-l dedicau diversii sicofanti.

Ati avut prilejul sa cunoasteti oameni importanti din sistemul comunist. Ce va amintiti in mod deosebit despre aceste contacte?

Lipsa de sinceritate si suspiciunea generalizata erau marca relatiilor interpersonale din asfixiantul univers al birocratiei comuniste. Nu existau prietenii autentice, devotamentul pentru partid transcendea orice loialitate personala. Sigur, existau simpatii si antipatii, aliante temporare, dar ele erau de natura strict conjuncturala. Leonte Rautu fusese bun prieten cu Iosif Chisinevschi, ceea ce nu l-a impiedicat sa-l denunte, in termeni de o rara virulenta, atunci cind fostul amic cazuse in dizgratie. Intre ilegalisti domneau aceleasi fobii si banuieli. Resentimentul social propriu ideologiei comuniste se traducea in invidii, intrigi si razbunari. Un intelectual ca Ion Gheorghe Maurer l-a detestat pe intelectualul Lucretiu Patrascanu. Era, de fapt, o secta impregnata de aversiuni, patimi meschine si complexe de inferioritate.

Cum s-a schimbat viata dvs., odata cu plecarea din tara, in 1981?

Am putut sa ma exprim liber (caci gindeam liber inca din tara), am devenit ceea ce-mi dorisem dintotdeauna, si anume un intelectual critic, un filosof politic, interesat de istoria secolului al XX-lea, de revolutii, utopii si ideologii. M-am debarasat de cliseele impuse de limbajele oficiale din Romania (pe care le detestam visceral). M-am demarxizat. Am devenit profesor de stiinte politice, am predat cursurile pe care le doream, am avut si am studenti exceptionali.

Sinteti un intelectual si va exprimati folosind concepte. Cum credeti ca ar putea intelege tinerii care nu au trecut prin comunism ceea ce explicati dvs., in eseuri sau studii stiintifice?

Predau cursuri despre comunism si fascism si va asigur ca tinerii americani sint extrem de curiosi in ceea ce priveste sistemele totalitare ale veacului trecut si reverberatiile lor in lumea contemporana. Recomand, asadar, lecturi intense, nu doar ale unor lucrari academice, dar si – sau poate mai ales – ale marturiilor, ale cartilor de memorii, vizionarea unor filme despre acei ani cumpliti, curajul de a privi in fata trecutul, fara romantizari deplasate si prin nimic justificate. Sa citeasca memoriile lui Nadejda Mandelstam, Alice Voinescu, Petre Pandrea, N. Steinhardt, Monica Lovinescu, Annie Bentoiu.

„Refuz angajamentele intemeiate pe minciuna“
Cu ce i-ati sfatui sa inceapa, din ceea ce ati scris dvs., pentru a intelege cit de distructiv a fost comunismul?
As recomanda doua carti: Stalinism pentru eternitate si Arheologia terorii (editia a treia, de la Editura Curtea Veche). Sint lucrari sintetice, care surprind, cred, natura experimentului comunist in Romania si in alte tari.

Erasmus din Rotterdam era cunoscut pentru dorinta de a nu interveni in conflictele politice, de a nu fi de partea niciunei baricade. Credeti ca este posibila o astfel de atitudine pentru un intelectual din vremurile noastre?
Visul de a te situa deasupra viltorii este nobil, dar, in timpurile noastre, nu poate fi sustinut moral in numeroase cazuri. Sint prea multe injustitiile acestor vremuri pentru a ne putea deroba de la datoria implicarii in marile dezbateri. Din acest punct de vedere, ma situez de partea lui Albert Camus. Refuz, asadar, angajamentele intemeiate pe minciuna, precum in cazul lui Sartre, in anii ’50 si ’60.

Cea mai recenta carte a dvs. se numeste O tranzitie mai lunga decit veacul. Romania dupa Ceausescu. Credeti ca am scapat de umbra comunismului? Sau, daca nu, avem sansa sa prindem sfirsitul tranzitiei? Si, in fond, este o tranzitie catre… ce?

O tranzitie de la injustitie catre justitie, de la statul de nedrept la statul de drept, de la un univers politic falsificat catre unul intemeiat pe incredere, adevar si toleranta - iata cum imi apar mie prioritatile acestui drum, plin de dileme si paradoxuri, al rupturii cu totalitarismul de tip bolsevic. Umbra comunismului nu se va destrama niciodata total, pentru ca nu poti aboli trecutul, dar depinde de noi sa facem alt­ceva decit un albatros legat de git, intr-o stare de deruta, care sa ne paralizeze
imaginatia morala si curajul de a actiona impotriva conformismelor sordide. Sintem acum in NATO, in UE, sintem ceea ce revolutionarii din 1989 si-au dorit. Ar fi o mare eroare sa ignoram unde am ajuns. Nu trebuie sa fim euforici, dar nici apocaliptici.

Recent, ati fost decorat de presedintele Basescu. Cum ati primit aceasta apreciere?
Presedintele Traian Basescu mi-a acordat o inalta distinctie, un nivel mai inalt al decoratiei primite din partea presedintelui Emil Constantinescu, in anul 2000. Cred ca este vorba despre o recunoastere a ceea ce am facut si fac, pe linia sustinerii valorilor societatii deschise, a pluralismului in Romania. Evident, am primit cu emotie anuntarea acestei decorari. Le sint recunoscator presedintelui ICR, care a propus decorarea mea, si presedintelui Basescu, care a decis-o.
„Consider sintagma o creatie strict propagandistica“

Ce le raspundeti celor care va acuza de sustinerea neconditionata a regimului actual din Romania?

Ca se insala, ca am fost si voi ramine intotdeauna eu insumi, ca nimeni nu-mi orienteaza gindurile si scrierile in afara fidelitatii mele pentru adevar. Nu cred ca Romania este o dictatura, nu cred ca Traian Basescu este un tiran, comparabil cu Ceausescu ori Stalin, nu impartasesc viziunile panicate, hiperbolice si adeseori isterizate despre aceste subiecte. Nu conced la utilizarea stigmatizarii celuilalt, din ratiuni de lupta politica. Eu consider sintagma „intelectualii lui Basescu“ o creatie strict propagandistica, o nascocire inradacinata in cel mai intristator resentiment. Prefer sa-mi pastrez calmul, sa analizez lucid tendintele din viata politica, sociala si culturala romaneasca. Observ asimetrii tulburatoare, inregimentari alarmante, intr-un front al celor care nu sint, citusi de putin, amicii societatii deschise. Constat aliante stranii, abdicari morale jenante, insinuari penibile, venind de unde nu m-as fi asteptat.

Care sint relatiile dvs. cu politicienii romani?

Am relatii cordiale cu numerosi politicieni, in special din zona cen­tru-dreapta, de la Valeriu Stoica si Radu F. Alexandru la Teodor Baconschi, Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu si Traian Ungureanu. In zona liberala ii cunosc bine pe Andrei Marga si pe Eduard Hellwig. In PSD am mai putine cunostinte, din ratiuni ce pot fi lesne de inteles. Il cunosc bine pe Mircea Geoana, inca din perioada cind era ambasador la Washington. In UDMR ii cunosc pe Kelemen Hunor, Markó Béla, Peter Eckstein, Gyorgy Frunda. Ii cunosc personal pe toti presedintii Romaniei postcomuniste, precum si pe premieri, de la Petre Roman si Theodor Stolojan la Emil Boc. Ca analist al tranzitiei si al democratizarii, este normal sa intretin aceste relatii. Cu Ion Iliescu am facut o carte de dialoguri, in 2004; am fost insa intotdeauna un critic al autoritarismului fesenist si al formatiunilor succesoare, dominate de el. Dintre politicienii influenti si activi, Ion Iliescu este cel mai acerb adversar al decomunizarii din Romania de azi. O spun in deplina cunostinta de cauza.

Ati mai fost atacat violent, ca in momentul cind ati prezentat, in parlament, Raportul despre crimele comunismului in Romania?

In ultima parte din volumul de dialoguri cu Mircea Mihaies discutam, pe larg, campaniile desfasurate in ultimii ani, inclusiv si mai ales in anumite publicatii cultural-politice. Cum putem explica orbirea voluntara a celor care, proclamindu-se liberali, sustin coalitia cu PSD si cu Partidul Conservator? Atunci cind o jurnalista culturala ma compara cu Adrian Paunescu si ma numeste „oportunist pentru eternitate“, fara a oferi o minima proba pentru aceste acuzatii aberante, nu pot sa nu retraiesc clipele din decembrie 2006. Vadimizarea unor intelectuali in ultimii ani mi se pare unul dintre simptomele cele mai alarmante ale patologiilor culturale postcomuniste. Nu mai vorbesc de lexicul extrem de agresiv de pe varii forumuri. Mi se pare ca s-a petrecut ceva extrem de grav: cucerirea centrului de catre periferie, ori, mai bine spus, de catre subterana.

Este suficienta o condamnare a comunismului? Ce ar trebui sa urmeze acestui gest? Exista o vointa politica, dupa parerea dvs., de a actiona in acest sens?

Intrebarea isi contine raspunsul: este nevoie de actiuni pe linie legislativa, de memorializare si pedagogie istorica nationala. Vointa politica ramine un factor decisiv, confruntarea cu trecutul comunist trebuie sa fie o actiune de reconstructie etica, inteleasa in sensul binelui comun.