va rog sa observati cu cat ţopism vorbesc la cat de siderati sunt de lovitura, o pupincurista psd-ista si o pielea p....i securista.
Urmariti marlania lui Chireac in momentul cand invitatul principal,incerca sa iasa din studiou !
miercuri, 26 octombrie 2011
Mitocanii de serviciu la Curtea regelui
Nu am nimic de-aface cu monarhia,fie ea si constitutionala , dar nici nu pot sa-i blamez pe cei care cred intr-o astfel de forma de guvernare.Nu am gasit imperioas necesar discursul din Parlament al regelui,dar, ca orice cetatean civilizat l-am acceptat si l-am urmarit.
Din punctul meu de vedere,textul discursului,in pofida laudelor aduse de toate televiziunile, nu a avut o structurare corecta, inca de la inceput adresarea catre ”Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi” taindu-mi orice flux de empatie cu monarhia Eu ,saraca de mine asteptam cu sufletul la gura sa aud din partea regelui o tenta de intuire si de alaturare nevoilor poporului sau ,adresandu-i-se LUI,boborului, in primul rand si inaintea tuturor acelora care de 20 de ani si-au incalcat in mare parte juramantele fata de tara si popor,acolo,in Parlament; nu am auzit ceva referitor la nevoia de solidaritate pe care ar resimti-o el, in aceste momente grele, cu TARA lui,cu poporul care sufera,in intregul sau,nu numai aceia care-i sunt Mariei Sale de-o varsta.
Dincolo de discurs am ramas, insa, cu un gust amar privind la mascarada pesedisto-securista, productie tzoparlaneasca de camin cultural in glodul unui sat uitat de Dumnezeu,nu pt ca tzoapele politichiei ro, n- au avut macar bunul simt sa invete a se comporta la nivelul unui eveniment ce se dorea a rupe gura targului si a ”lumii civilizate” din care se credeau ei ca fac parte,ci pt ca insasi Casa Regala de Romania a dat prilejul derularii unui circ ,care a avut(cu toate masurile luate si pregatirile facute) actori de rang inferior.
Daca pe bietul rege,la 90 de ani,slab,garbovit ,cu o fata impietrita,fara nici o urma de bucurie care sa razbata spre gurile cascate ale auditoriului il mai intzeleg , pe fiica lui, pincipesa Margareta ,chiar n-o inteleg,odata ce si-a expus iubitul si augustul tata,numai si pentru cateva momente (penibilitatea gesturilor lui Ilici si Zgonea),la rasul targului. Pe maria sa(fara palarie) , printzul consort,papusarul acestei mascarade fara sare si piper,il pot,iata, scoate cu indulgenta din ”jocul” de shah, pe care lasa sa se inteleaga ca-l joaca impreuna cu cine stie ce serviciu secret,pt inlaturarea presedintelui in functiune si a formei actuale de guvernare; dar, inca o data, o declar iresponsabila pe Principesa de expunerea negativa si deranjul gratuit facut institutiei monarhice ,pe banii capatati de la Statul Roman, ca sa ce? Intr-un moment in care tara este in mari nevoi,intr-un moment cand intreaga Europa fierbe
L-au serbat pe bietul batran, ca si cand ar fi fost regina-mama a Angliei, Intr-un regat administrat de Margaret Thatcher ,aducand in prin plan ,nu varsta lui memorabila,cum a facut Curtea Regala a UK , ci aportul la propashirea neamului ro, la”dragostea lui de neam si tzara”,sub intreaga palarie, de asta data, a celor care l-au ”azvarlit fortuit” in afara granitzelor acum 65 ani si apoi l-au fugarit pe autostrada ceausista ,cand dorea de fapt sa se reculeaga la capataiul stramosilor.
Cum sa fie veridici acesti actori?Si regia proasta si punerea in scena ireala si jocul mizerabil. Asta nu intzeleg eu, dincolo de porcaria ”princiara” de a vedea -o la spectacolul de la Opera, tot ascunzandu-si breteaua de la sutienul la vedere , cat de mare poate fi dorinta acestei fiice, care trece si peste dragostea de tata (neputincios) , incalca si legea salica a monarhilor ,isi lasa si ”printzu” sa candideze pt Republica,numai ca sa fie intr-un TRON iluzoriu ? Eu cred ca, nu ! Si am rabdare !Vorba ceea ”Margarita ante porcos” )))
luni, 24 octombrie 2011
Doua,trei... registre !
ilustratie: Devis GrebuNu vor fi niciodata constituite Statele Unite ale Europei.
Niciodata !
Asta,nu ca nu vreau ,sau nu-mi doresc eu, ci Statele dezvoltate,asa cum nu demult afirma Basescu, sunt incapabile sa renunte la confortul lor, si economic si social, ca sa se decida asupra acestui deziderat mult clamat.Plus ca,Europa ,cea de la varf se constata pe zi ce trece ca a judecat si a actionat in doua registre. Pe buna dreptate ! si-au faurit in secole societatile,si le-au intarit in vederea detinerii suprematiei strategice ,iar acum sa si le arunce pe apa sambetii de buna voie si nesilite de nimeni,pt confortul tuturor? Nici pomeneala ! Si apoi,cine sa le impuna Germaniei, Frantei, Olandei, Belgiei, Spaniei,Italiei o unionare atata timp cat statele venite din lagarul socialist,cele mai interesate de acest utopism cu care sunt injectate de pe vremea rusilor,si-n care inca mai cred, de-abia mai pot respira de atata alergatura ,inaintea si inapoia,dar obligatoriu imprejurul modelelor democratiei europene,ca sa fie bagate in seama si ele,asta in timp ce, de la un raport la altul in vederea intregarii in lumea ”civilizata” se vede clar ca Liderii Europei, nu detin inca ”adevarul”si ”calea” solutionarii problemelor ,ci bajbaie necontenit, in cercuri concentrice ce -si dilueaza si fragmenteaza contururile odata ce se mareste raza lor de actiune.
Se vorbeste de divergente intre liderii europeni,germani si francezi,care nu numai ca nu au gasit solutia dar,spre deosebire de altii care cred acest lucru ,opinez ca nici nu au vointa politica de a o gasi. Si a iesi dintr-o criza cat de cat nesifonati,criza cauzata de jocuri financiare piramidale,stim clar,noi romanii,ca poolimea cotizanta de la baza mastodontului financiar, n-are nici o sansa sa recupereze nici timp ,nici bani. Ele insa,cele doua puteri,vor ramane si cu banii si cu timpul(viata) celor care au facut sacrificii,nu numai impovaratoare in prezent, ci si in viitor,asta pt a se pune la adapost, prin centuri efemere,de furia recapitalizarilor bancare intr-o lume in care tiparirea banilor fara acoperire poate devenit sport european.
Nu inteleg de ce necesitatea ” recolectivizarii” dupa modelul sovietic este imperativa in constructia unei SUE,odata ce este stiut ca una dintre tarile care face parte deja din zona euro,a imprastiat iresponsabil banii europeni, de ani buni, in timp ce nimeni, din cei care aveau interese financiare acolo, nu a catadixit sa se sinchiseasca ca urcusul vizibil necontrolat are obligatoriu si un coboras. Cei care fac drumetii si urca muntele(piramida in cazul nostru) pe vreme buna,chiar pieptis uneori,scurtand grabiti potecile unduioase, avand in minte numai varful destinatiei ,cunosc riscurile si greutatile coborarii,pt ca intemperiile se pot ivi in orice clipa la altitudini considerabile,iar un pas gresit te trimite in prapastie.Cunoasterea si respectarea obligatorie a traseelor la coborare, cat si purtarea unui echipament de protejare corespunzator sunt obligatorii, ca sa nu-ti pierzi viata.Uneori.Ca alteori ,degeaba le ai si le porti ca te trage cel de alaturi din gestu-i instinctual de a se agata de ceva ca sa se salveze.
Grecia nu a avut constrangeri in acest sens ,ascendenta milenar istorica a democratiei i-a dat dreptul sa se comporte cum a vrut ,i s-au facut toate voile,iar smurdul european degeaba survoleaza prapastia in care ea a cazut acum ; cand o vor scoate de-acolo,cu toate tehnicile de resuscitare, nu o vor mai putea invia. Au intarziat prea mult, plus ca i-au permis Greciei,o alintata a Europei si a lumii sa bata din picior chiar si atunci cand facea prostii.
Sau Europa este o batranica ce nu-si mai poate duce zilele, sau judeca in doua registre, din cauza complexelor si intereselor.
vineri, 21 octombrie 2011
duminică, 16 octombrie 2011
Intre mainstream si underground !
Ma plimbai şi io prin blogosfera, niţeluş,ca avusei timpul necesar, şi ce-mi dădură ochii să văz ?!!!Ceartă mare ,neică!!!Nici nu se puseră pirostriile bine să se facă focul,ce sa mai vorbim de aprinderea şi intreţinerea lui pînă la stadiul de jăratic, că se şi luară fraţii şi surorile de beregăţi... si măşti . Că de ciuf, n-au cum ,că doar sunt virtuali,n-aşa?
Dădui din întîmplare , mai an, de-o postare a unui moldovean sadea, Igor pe numele ăl mic, care-mi plăcu la nebunie, deşi veţi zice, in articol el se refererea la cultură , literatură,la scrieri şi scriutori şi nu la politică , precum vreau să-l adaptez io,acuma !M-o ierta vrodata tînărul scriitor,mai tînăr decat cel mai mic copchil al meu, ca i-am preluat si prelucrat textul? cum insa totul pe acest pămînt este înlănţuit şi se intîmplă din mila Domniei Sale,Bunul Dumnezeu mă va ierta, cu siguranţă, că-mi permisăi să-i fur omului munca şi i-o pusei la mine-n ograda, schimbîndu-i oii Mocanu-lui menirea, transformînd-o-n capră,după bunul meu plac.Cum se-ntampla şi-n viata ro,cu orişice,de nu mai inţelege prostul, ca mine, nimic !
O precizare importantă, tot ce am schimbat in textul originar e consemnat cu caractere italice.Dac-am greşit,iertare !
"...postulăm că in perioada preelectorala, undergroundul ca miscare este latent, el mocnește în vizuină, la adăpost de aerul festiv cu arome de șașlâc al cadrului. În plus, ca să intri în contact cu undergroundul, e nevoie să fi mocnit și tu în acel spațiu, mult, temeinic, până ți se-apleacă de mainstream politic, asta, bineînțeles, cu condiția să existe un mainstream, unul puternic, pe care să-l simți la tot colțul spațiului public și în tot ungherul spațiului privat. Cu cât mai solid și mai blindat e mainstreamul, cu atât mai profund și mai necesar devine undergroundul, căci el, la fel ca avangarda, se definește și există întotdeauna în relație cu ceva, într-o relație de opoziție, de subducție în câmpul politicului. Undergroundul este de avangardă, însă e întotdeauna în ariergarda politicii. El este un laborator, dar un laborator care macerează ce a rămas neconsumat de la marele festin al politicii. Dacă ajunge să o ia înaintea politicii, devine inevitabil mainstream, comerț, iar contribuabilul se supără. Undergroundul este experimental, dar el experimentează cu resturi, cu oasele neroase până la capăt, cu zgârciuri și șuruburi ; în plus, el este un patchwork. Dacă va experimenta cu ceva nedegustat până atunci de politica mainstream, iar experimentul va reuși, imediat va primi un label și un cod de bare, va fi reprodus în serie și avansat în gradul tarabei, urmând ca după aceea să vină din urmă adevăratul underground care să postprelucreze ambalajul. Undergroundul ca miscare asimilează, el nu devine niciodată. Undergroundul nu-și dorește să convertească fecioara, dar își propune să mântuiască prostituata. O miscare politica tînără e underground atunci când mixează sunetele eliminate din cacofonia politicii damboviţene, când impostează o armonie în simfonia de fond, când preia din surdină. O noua miscare e underground atunci când lucrează cu decupaje la care s-a renunțat la montajul politicii, cu bucata de peliculă de după ieșirea glontelui din țeasta personajului negativ. De aceea o să găsiți mai rar o Miscare Politica Tanara underground, capacitatea politicii vechi(comuniste) de a înghiți totul fiind îndeobște recunoscută, și aproape niciodată arhitectură underground. Politica nu există decât dacă e practicata, adică decât dacă trece printr-un examen electoral, decât dacă e publicată(liste electorale). În plus, undergroundul nu poate deține copyright. Undergroundul înseamnă și încercarea de a restrânge rândurile de consumatori, după ce fenomenul fusese de masă, elitizând donquijotesc ceea ce natural nu poate fi elitizat pentru că nu e produs de elite. Undergroundul nu e al elitelor, dar și-ar dori să fie. Când își ițește prezența în spațiul public, e arătat cu degetul, se râde de el, iar undergroundul își dorește nespus să fie admirat și să poată seduce. Undergroundul nu e public, dar nici privat, e o capsulă nedefinită în corpul celor două spații. Dacă e în cel public, capsula undergroundului arată ca o bubă nostalgică ce vrea să fie privată, dacă e în cel privat, deranjează vecinii pentru că vrea să fie public. Și toate acestea nu durează decât foarte puțin. Un underground cu tradiție(cdr,pnl,pnţ,pac,ufd,da,etc) e o contradicție în termeni. Pe vremea mea, ca să spun așa, era underground să asculți muzica folk și să citești… Paunescu, acum amândouă sunt kitsch, iar ceea ce este astăzi underground mâine va fi manea."
Dădui din întîmplare , mai an, de-o postare a unui moldovean sadea, Igor pe numele ăl mic, care-mi plăcu la nebunie, deşi veţi zice, in articol el se refererea la cultură , literatură,la scrieri şi scriutori şi nu la politică , precum vreau să-l adaptez io,acuma !M-o ierta vrodata tînărul scriitor,mai tînăr decat cel mai mic copchil al meu, ca i-am preluat si prelucrat textul? cum insa totul pe acest pămînt este înlănţuit şi se intîmplă din mila Domniei Sale,Bunul Dumnezeu mă va ierta, cu siguranţă, că-mi permisăi să-i fur omului munca şi i-o pusei la mine-n ograda, schimbîndu-i oii Mocanu-lui menirea, transformînd-o-n capră,după bunul meu plac.Cum se-ntampla şi-n viata ro,cu orişice,de nu mai inţelege prostul, ca mine, nimic !
O precizare importantă, tot ce am schimbat in textul originar e consemnat cu caractere italice.Dac-am greşit,iertare !
"...postulăm că in perioada preelectorala, undergroundul ca miscare este latent, el mocnește în vizuină, la adăpost de aerul festiv cu arome de șașlâc al cadrului. În plus, ca să intri în contact cu undergroundul, e nevoie să fi mocnit și tu în acel spațiu, mult, temeinic, până ți se-apleacă de mainstream politic, asta, bineînțeles, cu condiția să existe un mainstream, unul puternic, pe care să-l simți la tot colțul spațiului public și în tot ungherul spațiului privat. Cu cât mai solid și mai blindat e mainstreamul, cu atât mai profund și mai necesar devine undergroundul, căci el, la fel ca avangarda, se definește și există întotdeauna în relație cu ceva, într-o relație de opoziție, de subducție în câmpul politicului. Undergroundul este de avangardă, însă e întotdeauna în ariergarda politicii. El este un laborator, dar un laborator care macerează ce a rămas neconsumat de la marele festin al politicii. Dacă ajunge să o ia înaintea politicii, devine inevitabil mainstream, comerț, iar contribuabilul se supără. Undergroundul este experimental, dar el experimentează cu resturi, cu oasele neroase până la capăt, cu zgârciuri și șuruburi ; în plus, el este un patchwork. Dacă va experimenta cu ceva nedegustat până atunci de politica mainstream, iar experimentul va reuși, imediat va primi un label și un cod de bare, va fi reprodus în serie și avansat în gradul tarabei, urmând ca după aceea să vină din urmă adevăratul underground care să postprelucreze ambalajul. Undergroundul ca miscare asimilează, el nu devine niciodată. Undergroundul nu-și dorește să convertească fecioara, dar își propune să mântuiască prostituata. O miscare politica tînără e underground atunci când mixează sunetele eliminate din cacofonia politicii damboviţene, când impostează o armonie în simfonia de fond, când preia din surdină. O noua miscare e underground atunci când lucrează cu decupaje la care s-a renunțat la montajul politicii, cu bucata de peliculă de după ieșirea glontelui din țeasta personajului negativ. De aceea o să găsiți mai rar o Miscare Politica Tanara underground, capacitatea politicii vechi(comuniste) de a înghiți totul fiind îndeobște recunoscută, și aproape niciodată arhitectură underground. Politica nu există decât dacă e practicata, adică decât dacă trece printr-un examen electoral, decât dacă e publicată(liste electorale). În plus, undergroundul nu poate deține copyright. Undergroundul înseamnă și încercarea de a restrânge rândurile de consumatori, după ce fenomenul fusese de masă, elitizând donquijotesc ceea ce natural nu poate fi elitizat pentru că nu e produs de elite. Undergroundul nu e al elitelor, dar și-ar dori să fie. Când își ițește prezența în spațiul public, e arătat cu degetul, se râde de el, iar undergroundul își dorește nespus să fie admirat și să poată seduce. Undergroundul nu e public, dar nici privat, e o capsulă nedefinită în corpul celor două spații. Dacă e în cel public, capsula undergroundului arată ca o bubă nostalgică ce vrea să fie privată, dacă e în cel privat, deranjează vecinii pentru că vrea să fie public. Și toate acestea nu durează decât foarte puțin. Un underground cu tradiție(cdr,pnl,pnţ,pac,ufd,da,etc) e o contradicție în termeni. Pe vremea mea, ca să spun așa, era underground să asculți muzica folk și să citești… Paunescu, acum amândouă sunt kitsch, iar ceea ce este astăzi underground mâine va fi manea."
miercuri, 12 octombrie 2011
Morning Glory Cloud
În Golful Carpentaria,din nordul Australiei, între septembrie şi noiembrie se petrece un fenomen meteo extraordinar, de o frumuseţe de neegalat: slava norilor de dimineaţă.
sâmbătă, 8 octombrie 2011
Apple si visul lui Platon
Sa te fereasca Dumnezeu sa ai o parere in Romania !......
Disparitia unei persoane naste controverse incredibile, pe toate canalele de socializare virtuala. Spre disperarea unora, curg prea multe laude, cuvinte fara acoperire sau lacrimi, ca si cand acea persoana ar facea parte din lumea vegetala aurie ,insamantata an de an pt Burta si nu din tagma geniilor umane, care rar, dar apasat lasa urme adinci in evolutia speciei .... ! un mar a cazut... si ce ?.. a mai cazut odata unu' !... Ar trebui sa ne facem ca nu observam , ca la inceputul acestei toamne tarzii s-a stins ca o lumanare, cel care de n ori s-a ridicat singur ,de la 0 (zero) , cu tenacitatea invingatorului si a ajuns pe culmile gloriei ; NU ca a inventat IPod , IPad, IPhone, MacBookPro...->MacPro, etc, il ridica la calificativul de "geniu", ci ca el a indeplinit visul lui Platon - a creat un lider filosof universal si o opera de arta geniala , care capteza toata intelepciunea omenirii, de cand s-a cracanat ea si pana acushica, na ! In asta consta geniul Apple, pe care toti ar trebui, nu sa-l plangem sau sa-l denigram , ci sa-i fim recunoscatori, ca a mai dat un shut in cur vietii asteia , care nu se pricepe decat sa-nchida usi si sa-ti intoarca dosuri. A creat nu numai dpdv material un produs genial, ci si un mod de viata, a dat omenirii ceea ce-i trebuia la aceasta data -accesul la toleranta; a ajuns in varf, a constatat ca e cam singur pe-acolo(deci,aloo,e larg locu'!!!!! ) si ...a plecat, in virtualitate bineinteles !
Toata aceasta intamplare care a animat hiperspatiul virtual mi-a adus aminte de o pilda , care suna cam asa :
Un crestin stand de vorba cu Dumnezeu l-a intrebat : Doamne, as vrea sa stiu, cum e Raiul si cum e Iadul?
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi. A deschis una dintre usi, iar omul a privit inauntru. In mijlocul incaperii se afla o masa mare, rotunda. Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa -i ploua-n gura,de pofta. Oamenii care stateau la masa erau insa slabi si bolnaviciosi. Pareau a fi infometati. Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocana; dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul s-a infiorat la vederea suferintei lor.
Atunci Dumnezeu a spus: "Acum ai vazut Iadul"
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa. Arata la fel ca si prima. Se gasea acolo o masa mare si rotunda, cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa. Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri, dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.
Omul, mirat se intoarse catre Dumnezeu : - nu inteleg,Doamne..!
-Este foarte simplu, a spus Dumnezeu. Este nevoie de inteligenta si bunatate in viata ca sa ajungi in Rai. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti,din Iad s-au gandit doar la ei insisi !
miercuri, 5 octombrie 2011
Vladimir Gaitan sau curajul de a recunoaste !
Un interviu preluat din Adevarul,interviu pe care multi ar trebui, nu numai sa-l citeasca, dar si sa-l rumege,dupa care sa-si faca o lista cu compromisurile personale din perioada comunista si postcomunista, la care sa se uite mai des.Si spun asta, nu cu malitiozitate,pt ca nici eu nu am fost lacrima cristi, ci datorita unei intamplari din viata mea,cand intrata in casa unui politician important , locuind efectiv acolo 24/24 h vedeam cum zilnic,el si familia isi construiau povesti, cu care ieseau pe sticla, povesti pe care la un moment dat ajunsesera sa le creada chiar ei.Istoria recenta a dezvaluirilor le dezgoleste pe zi ce trece poleiala in care se tavalisera si care luase mintile multora.
Am o singura nedumerire in ceea ce-l priveste pe marele actor,cum s-a facut ca, nu a constientizat ” deziluzia compromisului” nici macar la varsta inaintata pe care-o avea cand a aderat la un partid, si ce partid, ala rupt din fsn,implicit tot fsn=pcr. Dupa unii. Nu cumva pt ca a fost acelasi ”smecher” o viata-ntreaga? Sau, pt ca mai avea de rezolvat catevashilea aranjamente ramase in standby de pe vremea pcr=pile,cunostinte,relatii ? Incontinenta este boala grea,uneori nevindecabila !!!!!!!!!!!! Lectura placuta !
Unul dintre cei mai iubiţi actori din România povesteşte despre relaţia lui cu sistemul comunist, despre laşităţi şi despre dezamăgirea că s-a născut într-o generaţie de sacrificiu.
Cum arată viaţa dumneavoastră, ca actor pensionar?
Vladimir Găitan: Subiect delicat... Mi se pare o mare tâmpenie pensionarea unui actor. Pe mine m-au pensionat în ziua în care am împlinit 64 de ani. Ca o măsea stricată, pe care o scoţi. Senzaţia e de şoc. Ca şi cum ai veni acasă şi ai găsi în patul tău, cu soţia ta, pe cel mai bun prieten. Adică ţi s-a ocupat locul de către oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult în viaţă: soţia şi cel mai bun prieten. De parcă Hamlet n-ar avea părinţi... Eu nu zic să-l joc pe Hamlet, dar pe maică-sa şi pe taică-său, cine-i joacă? Cei tineri? Îşi pun bărbi şi mustăţi? Nu mai avem bătrâni? Îi punem ca eschimoşii pe banchiză să-i mănânce urşii polari? Şi pe urmă stăm şi clamăm că pensionarii sunt mai mulţi decât cei activi...
Dacă v-aţi aşeza acum o oglindă în faţă, cum îl vede Vladimir Găitan pe Vladimir Găitan?
Sunt dezamăgit. Dezamăgit şi de mine. Trăiesc un sentiment de vinovăţie, pentru că m-am retras. Sunt foarte trist de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Mai mult ca niciodată regret că n-am avut puterea să emigrez. Mai ales că acum, mai mult ca oricând mă simt neajutorat. Am trăit atâtea umilinţe în toţi anii ăştia, încât mă gândesc cu groază că merg încet, încet spre o vârstă când nu mă mai pot salva nici măcar cu profesia şi risc să mă lovesc de dispreţul şi răutatea oamenilor tot mai mult. Iar în ultima vreme am trăit o poveste îngrozitoare cu ANAF-ul, care e mai rău decât Securitatea. Sunt convins că trebuie făcută ordine în evaziunea fiscală generală pe care ţara asta o trăieşte, dar ar trebui făcută cu un cântar al priorităţilor. Nu poţi să pui TVA pe spirit. La una dintre întâlnirile cu această instituţie, s-a ridicat brusc Marin Moraru şi a spus o replică din „Tache, Ianke şi Cadîr". Toată lumea a rămas uimită: ce se întâmplă, a înnebunit Moraru? Şi el a zis: „Nu! Vă rog să prindeţi. Prindeţi ce am spus eu pe gură şi tăiaţi factură. Cum să puneţi TVA pe nişte vorbe?" Eu nu vând chiloţi. Eu vin şi-mi „vând" sufletul...
Dezamăgit de dumneavoastră de ce sunteţi?
Pentru că am intrat în politică şi poate nu acolo unde trebuia. Oricum, cred că noi, actorii, ar trebui să rămânem în zona profesiei noastre. Iar acum, constat, mai mult decât oricând, că toată munca mea de-o viaţă e tratată cu dispreţ, egală cu zero. Mă întreb de ce n-am făcut o altă profesie ca să-mi asigur o bătrâneţe normală? Când mă gândesc că am îndurat atât de multe, când mă gândesc la frigul din nopţile de filmare, când nu primeai niciun ceai. La „Ultima noapte", când am filmat sus la Fundata erau minus 30 de grade, ne uda să ne patineze hainele şi în trei minute îngheţa mantaua pe mine. Aveam nişte pungi de nailon pe care le puneam pe dedesubt ca să nu ajungă umezeala la piele. Astea au fost condiţiile noastre. Iar azi mă izbesc de dispreţ oriunde mă duc. Peste tot găseşti un funcţionar care te iubeşte şi cinci care şterg cu tine pe jos... Plus că nu-ţi ajunge pensia aia nenorocită de 13 milioane ca să-ţi plăteşti datoriile. Pentru noi, povestea cu telenovelele a fost salvatoare, deşi ne-au judecat atâţia oameni... Dar a fost ca atunci când eşti în larg cu rechinii pe lângă tine şi vezi că vine o corabie să te salveze.
Să înţeleg că telenovela e o formă de compromis?
Pentru mine nu. Dacă îţi faci datoria şi eşti profesionist, şi în telenovelă poţi să-ţi faci meseria. Că unora le place sau nu, asta e altceva...
Dar pe vremea comunismului aţi făcut astfel de compromisuri?
Da, dar nu eram conştient. Generaţia mea a fost convinsă că moare cu Ceauşescu de gât. Nimeni n-a văzut vreo luminiţă la capătul tunelului. Aşa ne-a fost viaţa. Aşa am făcut o groază de filme. Şi în multe dintre ele credeam. Am jucat în „Puterea şi adevărul" în care eram unul dintre ofiţerii care îi vânau pe partizani în munţi. Iar informaţia pe care eu o aveam la 26 de ani a fost că erau nişte criminali.
Iar faptul că aţi jucat în astfel de roluri e o formă de a mistifica istoria?
Bineînţeles. Îţi dau un exemplu concret. „Pe aici nu se trece", cu Titus Popovici. Când am început filmările la Arad, am avut plăcerea să-l cunosc pe Titus. Am băut o pălincă într-un foaier cu el şi cu regizorul şi atunci am aflat că bătălia de la Păuliş nu a fost între armata română şi cea germană, a fost doar între armata română şi cea horthystă. Acolo n-a fost picior de neamţ. El deliberat a mistificat, pentru că noi, după Pactul de la Varşovia, eram într-o anume relaţie cu ungurii şi nu puteam să-i arătăm cum omoară la români... Deci bătălia n-a fost cu trupele germane aşa cum arată filmul. Ce vrei mistificare mai mare şi falsificare a unei istorii recente?
Şi vă simţiţi vinovat că aţi făcut asta?
Atunci n-am simţit durerea, am acceptat compromisul pentru că eram atât de îndoctrinaţi şi de convinşi că aşa e bine, încât n-am avut nicio mustrare de conştiinţă. Nu uita că în toată tinereţea mea lecturile obligatorii erau „Tânăra gardă" şi „Strada Mezinului", eroii noştri erau eroii sovietici care se aruncau cu pieptul în mitraliere. Tata venise din puşcărie şi mie mi se dădea de la şcoală să citesc astfel de cărţi. Noi am fost produsul unei îndoctrinări precise şi programatice.
Asta chiar în condiţiile în care tatăl dumneavoastră făcuse închisoare politică?
N-am ştiut. Până şi asta ne-a fost ascuns. Eu tot timpul am ştiut că tata a fost la facultate, timp de patru ani şi jumătate. Când a plecat tata din casă aveam 3 sau 4 ani şi a venit după aproape cinci ani, când eu eram prin clasa a II-a. Niciodată nu s-a folosit cuvântul puşcărie. A încercat odată bunică-mea să-mi povestească ceva... Ea avusese în gazdă ofiţeri germani şi care se purtaseră impecabil. Iar noi, băieţii, tot timpul împuşcam soldaţi nemţi în curte, când ne jucam. Şi într-o zi bunica a încercat să-mi spună că nemţii ăştia n-au fost chiar aşa răi cum îi făceam noi. Pe atunci stăteam într-o căsuţă modestă, foarte departe de centrul oraşului, că cealaltă ne fusese confiscată, iar tata, care scria ceva în camera de dincolo, a auzit-o şi a scos un răcnet îngrozitor: „Mamă, vrei să mă întorc iarăşi de unde de-abia am venit?". Bunică-mii i-au ţâşnit lacrimile, iar eu am rămas înţepenit. Eram în clasa a VI-a, dar nu ştiam nimic. Foarte târziu am stat cu el de vorbă, ca de la bărbat la bărbat. Ne-am întâlnit prin anul I de facultate, a venit la Bucureşti. Eu eram la cămin şi ţin minte că am băut cu el la Tosca un coniac. Atunci am fumat prima oară de faţă cu el şi mi-a povestit de puşcărie şi tot ce s-a întâmplat. N-a avut nicio altă vină decât că a fost decorat cu „Eliberarea Odesei". O decoraţie pe care a primit-o împreună cu toţi cei care au fost răniţi atunci.
Şi când au început să se risipească aburii îndoctrinării şi să înţelegeţi?
Foarte târziu. Numai că acum suntem o ţară de disidenţi şi nimeni nu are curajul să recunoască faptul că am fost o generaţie a compromisurilor. Participam la şedinţele de partid, la învăţământul politic... Niciunul dintre noi nu şi-a dat foc, cum a făcut omul ăla pe pârtie la Braşov. Şi-a dat foc vreunul din noi? Nu. Le-am acceptat pe toate. Îmi făcusem prieten un şef de alimentară care să-mi garanteze că mă duc la el în spate şi iau untul şi nenorocitele alea de 200 de grame de parizer. Ăsta nu s-a numit compromis? Da, cultivam prietenia asta. Aveam prieten bun şi un ofiţer de securitate şi cultivam relaţia, iar când am vrut să plec din ţară m-am dus la el şi mi-a zis: „Vladimire, să nu-mi faci figura să rămâi, eu te iau pe garanţia mea... Mă nenoroceşti". Ăsta era trocul. Şi din respect pentru omul ăsta care nu m-a pus niciodată să torn n-am rămas, aveam o obligaţie morală. Ce să-ţi spun? Că nu s-au făcut lucrurile astea şi nu le-au făcut toţi din jurul nostru? Când îi văd pe toţi azi că sunt disidenţi, îmi amintesc de un banc care funcţiona pe vremuri. Un tip care venea în fiecare zi la birou şi le spunea colegilor: „Iar am făcut pipi pe sediul Securităţii şi pe sediul Comitetului Central". Toată lumea se uita cu groază la el. A doua zi la fel, a treia zi la fel, până când unul îl întreabă: „Nu te supăra, dar cum faci? Nu ţi-e frică, nu te-au arestat?" Şi el răspunde: „Da, măi, eu am uitat să vă spun. Eu fac pipi, dar n-o scot din pantaloni..." Noi am fost generaţia care n-am scos-o din pantaloni. Tot timpul am făcut pipi pe sistem, tot timpul ne-am luptat, dar n-am scos-o din pantaloni. Sigur că ştiam că filmul meu, în care jucam un inginer agronom şi dădeam zeci de hectare peste plan, era o minciună. Dar niciunul dintre noi n-a zis: „Eu nu joc în filmul ăsta mincinos". Da, eu, Vladimir Găitan, n-am spus versuri patriotice. Dar nu m-am dus să-l ameninţ pe secretarul de partid că-mi dau foc în piaţă. Nici gând. Am fost şmecher. Îmi lăsam barbă sau mustaţă şi ziceam că filmez la un film istoric. Iar dacă aveai mustaţă şi barbă, lucru neacceptat de conducerea de partid, scăpai. Ăsta e „meritul" meu... E vreun cântar care să decidă cu cât e mai mare compromisul meu sau al altuia? Nu e. Am fost oamenii sistemului, unii ne-am strecurat, unii am şmecherit sistemul, unii am avut relaţii.
La Revoluţie ce aţi făcut?
Am încercat să ne spălăm păcatele... În noaptea aia, însă, a fost un moment când am fost laş. Eram la Coada Calului şi erau eroii în mijloc, înconjuraţi de cordoane de miliţie. Noi, câţiva actori de la Teatrul de Comedie, ne uitam. Atunci un ofiţer a venit şi a zis: „Tovarăşi, în spatele meu nu mai stă nimeni. Dacă vreţi, poftiţi acolo, în mijloc". Iar noi ne-am întors pe călcâie şi am plecat. A fost un exerciţiu de laşitate pe care mi-l asum.
Deci aţi fugit?
Da, ne-am întors şi-am plecat. Ne-am retras spre Biserica Rusă. E un gang acolo unde am mai stat puţin tupilaţi. După ora 12.00 a început să se tragă foarte mult în aer cu gloanţe oarbe, dar ele fac acelaşi zgomot, faci pe tine de frică. Atunci, camuflat de acest zgomot, s-a tras de la brâu în jos şi s-a rupt baricada, iar oamenii au fugit pe toate străzile şi aşa am preluat eu trei tineri. N-am să uit cât trăiesc. Doi dintre ei îl duceau pe un scăunel pe acest copilaş, desfăcut la cămaşă şi cu o gaură în burtă. N-am să uit cât trăiesc imaginea astea. Din el curgea o spumă roşie care bolborosea. Eu am plecat în teatru, fuseserăm chemaţi de acasă câţiva actori să apărăm teatrul de huligani. Am stat acolo şi am băut o pălincă... Asta a fost.
Aţi fost foarte aproape de moarte atunci, aţi fost aproape de moarte şi în anii mai recenţi, când aţi trecut pe la camera de reanimare. Cum se vede viaţa de pe muchie?
Cel mai cumplit a fost pentru mine când, la 40 de ani, am fost diagnosticat cu o boală de sânge. Se pare că spre deosebire de leucemie, e mai longevivă... Cel mai tare m-a şocat că mi s-a spus să fiu tot timpul pregătit, că la boala asta ei dau cam zece ani de trăit. În jur de 50 de ani trebuia să mă pregătesc s-o iau din loc. Şi mi s-a spus să am actele gata că pot oricând să fac un accident cerebral... Eram pregătit să mor în fiecare zi. Primii ani au fost foarte grei, pe urmă am început să învăţ iar să trăiesc normal. Şi uite că sunt 26 de ani de atunci şi am ajuns în faza când am mai dat o dată mâna cu coana coasă, când am făcut infarctul. Camera de reanimare este de fapt o cameră a morţii. Eşti pus la nişte aparate, stai acolo în nişte condiţii cumplite, cu urletele celor din jur, cu bolnavii care fac pe ei, cu oamenii care mor, uşa aia care bubuie când se intră cu targa cu un alt bolnav. Sunt 12 paturi în care se moare şi se pleacă foarte rar în viaţă, pe bandă rulantă. Acolo mori şi te naşti de şapte sute de ori. La ora două noaptea m-am ridicat în capul oaselor, am început să-mi scot pilulele alea lipite pe piept şi am zis că plec acasă. În Gara de Nord e linişte, acolo în sala de aşteptare chiar se face linişte... La Reanimare nici gând. Unul horcăie lângă tine, asistentele vorbesc de ale lor tare, brancardierii vin cu o altă targă, o izbesc de toate paturile. Când am zis că plec acasă a venit un medic de gardă foarte drăguţ şi mi-a zis: „Da, aveţi dreptate, am avut-o pe mama aici şi la fel a reacţionat". Şi a venit o doctoriţă care mi-a făcut o injecţie şi am adormit. Ăsta e sistemul nostru, dar medicii sunt extraordinari.
De ce ţi-e cel mai frică în astfel de momente?
Nu mi-e frică de moarte. Mă crezi că am stări de depresie şi-mi doresc să mor? Am obosit. Văd în moarte o plecare într-o odihnă binemeritată. Am fost şi sunt un tip foarte activ, dar tot ce se întâmplă în jurul nostru îmi creează o stare de nesiguranţă şi o depresie îngrozitoare. N-am garanţia zilei de mâine. Uită-te, am o căsuţă frumoasă, o curticică de 60 de metri. Nu mă găseşti cu zeci de hectare, e doar o casă cu trei dormitoare, dar nu pot să rezist, am scos-o la vânzare, pentru că nu ne mai permitem s-o întreţinem.
Să vă întreb alt-fel. Cu ce e cel mai greu de trăit?
Cu societatea, cu sistemul bolnav, care te dispreţuieşte şi simţi dispreţul ăsta zi de zi. Pe mine nu mă sperie moartea. Tot ce-mi doresc e să nu mă doară. Doar familia o regret. Uite o întâmplare care te deprimă. Mă roagă fiul meu, care trăieşte la Londra şi e fericit, să mă duc la Fisc să iau o hârtie care să demonstreze că şi-a plătit impozitele. Simplu ca bună ziua. Mă duc la o funcţionară. Nu spun cum mi-a vorbit şi cu ce dispreţ m-a tratat. M-a trimis de la Ana la Caiafa, am umblat două săptămâni prin tot oraşul, am scos nişte hârtii care erau greşite toate, pentru ca în final să aflu că tot de la respectiva funcţionară trebuia să iau hârtiile. M-am dus iar în biroul ăla, după două săptămâni în care am umblat ca un idiot şi am vrut să-i cad în genunchi. Era cu şefa ei, care stătea pitită după un vraf de dosare. Şi i-am spus: „Doamnă, vreţi să vă cad în genunchi, să vă spăl pe jos? Spuneţi-mi!" Şi cu un ton plin de dispreţ îmi zice: „Daţi încoace hârtia aia!" Şi în zece minute mi-a dat actul. Păi să nu vrei să mori? Când după o viaţă de muncă ajungi în situaţia asta, să fii în pericol să-ţi pierzi agoniseala de-o viaţă?
Dacă v-aţi adresa acum o întrebare, care ar fi?
Unde ai alege să te naşti? Ţi-aş spune precis: oriunde, dar nu în România. Sigur că ţara asta e minunată, dar o să mor cu expresia aia îngrozitoare: păcat că e locuită. Uite, după „Reconstituirea", care a fost văzut şi în afară, a venit o invitaţie de la Visconti (n.r. regizorul italian Luchino Visconti), o scrisoare, în care eram solicitaţi eu şi Mihăiţă să dăm probe în Italia. Nu ni s-a spus nimic şi s-a trimis răspuns negativ. Asta apropo de ce înseamnă destinul unui om.
Lucraţi la cel mai recent film al lui Sergiu Nicolaescu. În ce stadiu sunt filmările?
Am terminat acum câteva zile filmările la „Ultimul corupt", continuarea la „Poker". Personajele sunt acelaşi. Eu, Horaţiu Mălăele, Valentin Teodosiu, Jojo, George Mihăiţă, Mircea Diaconu. Acum, Sergiu este la masa de montaj, dar nu mă întrebaţi când o să iasă filmul, probabil în primăvară.
Legătura dumneavoastră cu Sergiu Nicolaescu e veche şi de lungă durată... Este o relaţie liniştită sau una tulburată?
E o poveste de iubire cu năbădăi. Mă leagă îngrozitor de multe amintiri de el. Îi datorez faptul că sunt un actor de film cunoscut. El are o chestie unică: este foarte credincios echipei lui de suflet. A lucrat foarte mult cu Amza, pe care l-a iubit cel mai mult, iar eu sunt pe locul doi. Am cele mai multe filme făcute cu el, câteva care şi azi stau în picioare şi când spun asta mă gândesc în primul rând la „Ultima noapte de dragoste", dar şi la multe altele pe care lumea le revede şi acum cu aceeaşi plăcere
S-a schimbat felul lui de a face film?
Nu. Sergiu a rămas acelaşi ca manieră de lucru. „Poker" e lucrat în zona lui „Nea Mărin miliardar". Toată lumea a zis că el ştie să facă numai filme istorice, cu sabia şi cu pistoalele... Atunci, dintr-o ambiţie personală şi întărit de Amza, a făcut „Nea Mărin". Dar un lucru e clar: orice subiecte a abordat, Sergiu a arătat că le poate face şi chiar cu succes de public. Asta a fost marea lui calitate. A umplut sala de cinematograf. Că superesteţii l-au judecat, că n-a atins nu ştiu ce „adâncimi", e o altă poveste. Şi de data asta Sergiu vine cu acelaşi stil de lucru, cu umorul lui tipic. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, nu intri în sala de cinematograf
Am o singura nedumerire in ceea ce-l priveste pe marele actor,cum s-a facut ca, nu a constientizat ” deziluzia compromisului” nici macar la varsta inaintata pe care-o avea cand a aderat la un partid, si ce partid, ala rupt din fsn,implicit tot fsn=pcr. Dupa unii. Nu cumva pt ca a fost acelasi ”smecher” o viata-ntreaga? Sau, pt ca mai avea de rezolvat catevashilea aranjamente ramase in standby de pe vremea pcr=pile,cunostinte,relatii ? Incontinenta este boala grea,uneori nevindecabila !!!!!!!!!!!! Lectura placuta !
Unul dintre cei mai iubiţi actori din România povesteşte despre relaţia lui cu sistemul comunist, despre laşităţi şi despre dezamăgirea că s-a născut într-o generaţie de sacrificiu.
Cum arată viaţa dumneavoastră, ca actor pensionar?
Vladimir Găitan: Subiect delicat... Mi se pare o mare tâmpenie pensionarea unui actor. Pe mine m-au pensionat în ziua în care am împlinit 64 de ani. Ca o măsea stricată, pe care o scoţi. Senzaţia e de şoc. Ca şi cum ai veni acasă şi ai găsi în patul tău, cu soţia ta, pe cel mai bun prieten. Adică ţi s-a ocupat locul de către oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult în viaţă: soţia şi cel mai bun prieten. De parcă Hamlet n-ar avea părinţi... Eu nu zic să-l joc pe Hamlet, dar pe maică-sa şi pe taică-său, cine-i joacă? Cei tineri? Îşi pun bărbi şi mustăţi? Nu mai avem bătrâni? Îi punem ca eschimoşii pe banchiză să-i mănânce urşii polari? Şi pe urmă stăm şi clamăm că pensionarii sunt mai mulţi decât cei activi...
Dacă v-aţi aşeza acum o oglindă în faţă, cum îl vede Vladimir Găitan pe Vladimir Găitan?
Sunt dezamăgit. Dezamăgit şi de mine. Trăiesc un sentiment de vinovăţie, pentru că m-am retras. Sunt foarte trist de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Mai mult ca niciodată regret că n-am avut puterea să emigrez. Mai ales că acum, mai mult ca oricând mă simt neajutorat. Am trăit atâtea umilinţe în toţi anii ăştia, încât mă gândesc cu groază că merg încet, încet spre o vârstă când nu mă mai pot salva nici măcar cu profesia şi risc să mă lovesc de dispreţul şi răutatea oamenilor tot mai mult. Iar în ultima vreme am trăit o poveste îngrozitoare cu ANAF-ul, care e mai rău decât Securitatea. Sunt convins că trebuie făcută ordine în evaziunea fiscală generală pe care ţara asta o trăieşte, dar ar trebui făcută cu un cântar al priorităţilor. Nu poţi să pui TVA pe spirit. La una dintre întâlnirile cu această instituţie, s-a ridicat brusc Marin Moraru şi a spus o replică din „Tache, Ianke şi Cadîr". Toată lumea a rămas uimită: ce se întâmplă, a înnebunit Moraru? Şi el a zis: „Nu! Vă rog să prindeţi. Prindeţi ce am spus eu pe gură şi tăiaţi factură. Cum să puneţi TVA pe nişte vorbe?" Eu nu vând chiloţi. Eu vin şi-mi „vând" sufletul...
Dezamăgit de dumneavoastră de ce sunteţi?
Pentru că am intrat în politică şi poate nu acolo unde trebuia. Oricum, cred că noi, actorii, ar trebui să rămânem în zona profesiei noastre. Iar acum, constat, mai mult decât oricând, că toată munca mea de-o viaţă e tratată cu dispreţ, egală cu zero. Mă întreb de ce n-am făcut o altă profesie ca să-mi asigur o bătrâneţe normală? Când mă gândesc că am îndurat atât de multe, când mă gândesc la frigul din nopţile de filmare, când nu primeai niciun ceai. La „Ultima noapte", când am filmat sus la Fundata erau minus 30 de grade, ne uda să ne patineze hainele şi în trei minute îngheţa mantaua pe mine. Aveam nişte pungi de nailon pe care le puneam pe dedesubt ca să nu ajungă umezeala la piele. Astea au fost condiţiile noastre. Iar azi mă izbesc de dispreţ oriunde mă duc. Peste tot găseşti un funcţionar care te iubeşte şi cinci care şterg cu tine pe jos... Plus că nu-ţi ajunge pensia aia nenorocită de 13 milioane ca să-ţi plăteşti datoriile. Pentru noi, povestea cu telenovelele a fost salvatoare, deşi ne-au judecat atâţia oameni... Dar a fost ca atunci când eşti în larg cu rechinii pe lângă tine şi vezi că vine o corabie să te salveze.
Să înţeleg că telenovela e o formă de compromis?
Pentru mine nu. Dacă îţi faci datoria şi eşti profesionist, şi în telenovelă poţi să-ţi faci meseria. Că unora le place sau nu, asta e altceva...
Dar pe vremea comunismului aţi făcut astfel de compromisuri?
Da, dar nu eram conştient. Generaţia mea a fost convinsă că moare cu Ceauşescu de gât. Nimeni n-a văzut vreo luminiţă la capătul tunelului. Aşa ne-a fost viaţa. Aşa am făcut o groază de filme. Şi în multe dintre ele credeam. Am jucat în „Puterea şi adevărul" în care eram unul dintre ofiţerii care îi vânau pe partizani în munţi. Iar informaţia pe care eu o aveam la 26 de ani a fost că erau nişte criminali.
Iar faptul că aţi jucat în astfel de roluri e o formă de a mistifica istoria?
Bineînţeles. Îţi dau un exemplu concret. „Pe aici nu se trece", cu Titus Popovici. Când am început filmările la Arad, am avut plăcerea să-l cunosc pe Titus. Am băut o pălincă într-un foaier cu el şi cu regizorul şi atunci am aflat că bătălia de la Păuliş nu a fost între armata română şi cea germană, a fost doar între armata română şi cea horthystă. Acolo n-a fost picior de neamţ. El deliberat a mistificat, pentru că noi, după Pactul de la Varşovia, eram într-o anume relaţie cu ungurii şi nu puteam să-i arătăm cum omoară la români... Deci bătălia n-a fost cu trupele germane aşa cum arată filmul. Ce vrei mistificare mai mare şi falsificare a unei istorii recente?
Şi vă simţiţi vinovat că aţi făcut asta?
Atunci n-am simţit durerea, am acceptat compromisul pentru că eram atât de îndoctrinaţi şi de convinşi că aşa e bine, încât n-am avut nicio mustrare de conştiinţă. Nu uita că în toată tinereţea mea lecturile obligatorii erau „Tânăra gardă" şi „Strada Mezinului", eroii noştri erau eroii sovietici care se aruncau cu pieptul în mitraliere. Tata venise din puşcărie şi mie mi se dădea de la şcoală să citesc astfel de cărţi. Noi am fost produsul unei îndoctrinări precise şi programatice.
Asta chiar în condiţiile în care tatăl dumneavoastră făcuse închisoare politică?
N-am ştiut. Până şi asta ne-a fost ascuns. Eu tot timpul am ştiut că tata a fost la facultate, timp de patru ani şi jumătate. Când a plecat tata din casă aveam 3 sau 4 ani şi a venit după aproape cinci ani, când eu eram prin clasa a II-a. Niciodată nu s-a folosit cuvântul puşcărie. A încercat odată bunică-mea să-mi povestească ceva... Ea avusese în gazdă ofiţeri germani şi care se purtaseră impecabil. Iar noi, băieţii, tot timpul împuşcam soldaţi nemţi în curte, când ne jucam. Şi într-o zi bunica a încercat să-mi spună că nemţii ăştia n-au fost chiar aşa răi cum îi făceam noi. Pe atunci stăteam într-o căsuţă modestă, foarte departe de centrul oraşului, că cealaltă ne fusese confiscată, iar tata, care scria ceva în camera de dincolo, a auzit-o şi a scos un răcnet îngrozitor: „Mamă, vrei să mă întorc iarăşi de unde de-abia am venit?". Bunică-mii i-au ţâşnit lacrimile, iar eu am rămas înţepenit. Eram în clasa a VI-a, dar nu ştiam nimic. Foarte târziu am stat cu el de vorbă, ca de la bărbat la bărbat. Ne-am întâlnit prin anul I de facultate, a venit la Bucureşti. Eu eram la cămin şi ţin minte că am băut cu el la Tosca un coniac. Atunci am fumat prima oară de faţă cu el şi mi-a povestit de puşcărie şi tot ce s-a întâmplat. N-a avut nicio altă vină decât că a fost decorat cu „Eliberarea Odesei". O decoraţie pe care a primit-o împreună cu toţi cei care au fost răniţi atunci.
Şi când au început să se risipească aburii îndoctrinării şi să înţelegeţi?
Foarte târziu. Numai că acum suntem o ţară de disidenţi şi nimeni nu are curajul să recunoască faptul că am fost o generaţie a compromisurilor. Participam la şedinţele de partid, la învăţământul politic... Niciunul dintre noi nu şi-a dat foc, cum a făcut omul ăla pe pârtie la Braşov. Şi-a dat foc vreunul din noi? Nu. Le-am acceptat pe toate. Îmi făcusem prieten un şef de alimentară care să-mi garanteze că mă duc la el în spate şi iau untul şi nenorocitele alea de 200 de grame de parizer. Ăsta nu s-a numit compromis? Da, cultivam prietenia asta. Aveam prieten bun şi un ofiţer de securitate şi cultivam relaţia, iar când am vrut să plec din ţară m-am dus la el şi mi-a zis: „Vladimire, să nu-mi faci figura să rămâi, eu te iau pe garanţia mea... Mă nenoroceşti". Ăsta era trocul. Şi din respect pentru omul ăsta care nu m-a pus niciodată să torn n-am rămas, aveam o obligaţie morală. Ce să-ţi spun? Că nu s-au făcut lucrurile astea şi nu le-au făcut toţi din jurul nostru? Când îi văd pe toţi azi că sunt disidenţi, îmi amintesc de un banc care funcţiona pe vremuri. Un tip care venea în fiecare zi la birou şi le spunea colegilor: „Iar am făcut pipi pe sediul Securităţii şi pe sediul Comitetului Central". Toată lumea se uita cu groază la el. A doua zi la fel, a treia zi la fel, până când unul îl întreabă: „Nu te supăra, dar cum faci? Nu ţi-e frică, nu te-au arestat?" Şi el răspunde: „Da, măi, eu am uitat să vă spun. Eu fac pipi, dar n-o scot din pantaloni..." Noi am fost generaţia care n-am scos-o din pantaloni. Tot timpul am făcut pipi pe sistem, tot timpul ne-am luptat, dar n-am scos-o din pantaloni. Sigur că ştiam că filmul meu, în care jucam un inginer agronom şi dădeam zeci de hectare peste plan, era o minciună. Dar niciunul dintre noi n-a zis: „Eu nu joc în filmul ăsta mincinos". Da, eu, Vladimir Găitan, n-am spus versuri patriotice. Dar nu m-am dus să-l ameninţ pe secretarul de partid că-mi dau foc în piaţă. Nici gând. Am fost şmecher. Îmi lăsam barbă sau mustaţă şi ziceam că filmez la un film istoric. Iar dacă aveai mustaţă şi barbă, lucru neacceptat de conducerea de partid, scăpai. Ăsta e „meritul" meu... E vreun cântar care să decidă cu cât e mai mare compromisul meu sau al altuia? Nu e. Am fost oamenii sistemului, unii ne-am strecurat, unii am şmecherit sistemul, unii am avut relaţii.
La Revoluţie ce aţi făcut?
Am încercat să ne spălăm păcatele... În noaptea aia, însă, a fost un moment când am fost laş. Eram la Coada Calului şi erau eroii în mijloc, înconjuraţi de cordoane de miliţie. Noi, câţiva actori de la Teatrul de Comedie, ne uitam. Atunci un ofiţer a venit şi a zis: „Tovarăşi, în spatele meu nu mai stă nimeni. Dacă vreţi, poftiţi acolo, în mijloc". Iar noi ne-am întors pe călcâie şi am plecat. A fost un exerciţiu de laşitate pe care mi-l asum.
Deci aţi fugit?
Da, ne-am întors şi-am plecat. Ne-am retras spre Biserica Rusă. E un gang acolo unde am mai stat puţin tupilaţi. După ora 12.00 a început să se tragă foarte mult în aer cu gloanţe oarbe, dar ele fac acelaşi zgomot, faci pe tine de frică. Atunci, camuflat de acest zgomot, s-a tras de la brâu în jos şi s-a rupt baricada, iar oamenii au fugit pe toate străzile şi aşa am preluat eu trei tineri. N-am să uit cât trăiesc. Doi dintre ei îl duceau pe un scăunel pe acest copilaş, desfăcut la cămaşă şi cu o gaură în burtă. N-am să uit cât trăiesc imaginea astea. Din el curgea o spumă roşie care bolborosea. Eu am plecat în teatru, fuseserăm chemaţi de acasă câţiva actori să apărăm teatrul de huligani. Am stat acolo şi am băut o pălincă... Asta a fost.
Aţi fost foarte aproape de moarte atunci, aţi fost aproape de moarte şi în anii mai recenţi, când aţi trecut pe la camera de reanimare. Cum se vede viaţa de pe muchie?
Cel mai cumplit a fost pentru mine când, la 40 de ani, am fost diagnosticat cu o boală de sânge. Se pare că spre deosebire de leucemie, e mai longevivă... Cel mai tare m-a şocat că mi s-a spus să fiu tot timpul pregătit, că la boala asta ei dau cam zece ani de trăit. În jur de 50 de ani trebuia să mă pregătesc s-o iau din loc. Şi mi s-a spus să am actele gata că pot oricând să fac un accident cerebral... Eram pregătit să mor în fiecare zi. Primii ani au fost foarte grei, pe urmă am început să învăţ iar să trăiesc normal. Şi uite că sunt 26 de ani de atunci şi am ajuns în faza când am mai dat o dată mâna cu coana coasă, când am făcut infarctul. Camera de reanimare este de fapt o cameră a morţii. Eşti pus la nişte aparate, stai acolo în nişte condiţii cumplite, cu urletele celor din jur, cu bolnavii care fac pe ei, cu oamenii care mor, uşa aia care bubuie când se intră cu targa cu un alt bolnav. Sunt 12 paturi în care se moare şi se pleacă foarte rar în viaţă, pe bandă rulantă. Acolo mori şi te naşti de şapte sute de ori. La ora două noaptea m-am ridicat în capul oaselor, am început să-mi scot pilulele alea lipite pe piept şi am zis că plec acasă. În Gara de Nord e linişte, acolo în sala de aşteptare chiar se face linişte... La Reanimare nici gând. Unul horcăie lângă tine, asistentele vorbesc de ale lor tare, brancardierii vin cu o altă targă, o izbesc de toate paturile. Când am zis că plec acasă a venit un medic de gardă foarte drăguţ şi mi-a zis: „Da, aveţi dreptate, am avut-o pe mama aici şi la fel a reacţionat". Şi a venit o doctoriţă care mi-a făcut o injecţie şi am adormit. Ăsta e sistemul nostru, dar medicii sunt extraordinari.
De ce ţi-e cel mai frică în astfel de momente?
Nu mi-e frică de moarte. Mă crezi că am stări de depresie şi-mi doresc să mor? Am obosit. Văd în moarte o plecare într-o odihnă binemeritată. Am fost şi sunt un tip foarte activ, dar tot ce se întâmplă în jurul nostru îmi creează o stare de nesiguranţă şi o depresie îngrozitoare. N-am garanţia zilei de mâine. Uită-te, am o căsuţă frumoasă, o curticică de 60 de metri. Nu mă găseşti cu zeci de hectare, e doar o casă cu trei dormitoare, dar nu pot să rezist, am scos-o la vânzare, pentru că nu ne mai permitem s-o întreţinem.
Să vă întreb alt-fel. Cu ce e cel mai greu de trăit?
Cu societatea, cu sistemul bolnav, care te dispreţuieşte şi simţi dispreţul ăsta zi de zi. Pe mine nu mă sperie moartea. Tot ce-mi doresc e să nu mă doară. Doar familia o regret. Uite o întâmplare care te deprimă. Mă roagă fiul meu, care trăieşte la Londra şi e fericit, să mă duc la Fisc să iau o hârtie care să demonstreze că şi-a plătit impozitele. Simplu ca bună ziua. Mă duc la o funcţionară. Nu spun cum mi-a vorbit şi cu ce dispreţ m-a tratat. M-a trimis de la Ana la Caiafa, am umblat două săptămâni prin tot oraşul, am scos nişte hârtii care erau greşite toate, pentru ca în final să aflu că tot de la respectiva funcţionară trebuia să iau hârtiile. M-am dus iar în biroul ăla, după două săptămâni în care am umblat ca un idiot şi am vrut să-i cad în genunchi. Era cu şefa ei, care stătea pitită după un vraf de dosare. Şi i-am spus: „Doamnă, vreţi să vă cad în genunchi, să vă spăl pe jos? Spuneţi-mi!" Şi cu un ton plin de dispreţ îmi zice: „Daţi încoace hârtia aia!" Şi în zece minute mi-a dat actul. Păi să nu vrei să mori? Când după o viaţă de muncă ajungi în situaţia asta, să fii în pericol să-ţi pierzi agoniseala de-o viaţă?
Dacă v-aţi adresa acum o întrebare, care ar fi?
Unde ai alege să te naşti? Ţi-aş spune precis: oriunde, dar nu în România. Sigur că ţara asta e minunată, dar o să mor cu expresia aia îngrozitoare: păcat că e locuită. Uite, după „Reconstituirea", care a fost văzut şi în afară, a venit o invitaţie de la Visconti (n.r. regizorul italian Luchino Visconti), o scrisoare, în care eram solicitaţi eu şi Mihăiţă să dăm probe în Italia. Nu ni s-a spus nimic şi s-a trimis răspuns negativ. Asta apropo de ce înseamnă destinul unui om.
Lucraţi la cel mai recent film al lui Sergiu Nicolaescu. În ce stadiu sunt filmările?
Am terminat acum câteva zile filmările la „Ultimul corupt", continuarea la „Poker". Personajele sunt acelaşi. Eu, Horaţiu Mălăele, Valentin Teodosiu, Jojo, George Mihăiţă, Mircea Diaconu. Acum, Sergiu este la masa de montaj, dar nu mă întrebaţi când o să iasă filmul, probabil în primăvară.
Legătura dumneavoastră cu Sergiu Nicolaescu e veche şi de lungă durată... Este o relaţie liniştită sau una tulburată?
E o poveste de iubire cu năbădăi. Mă leagă îngrozitor de multe amintiri de el. Îi datorez faptul că sunt un actor de film cunoscut. El are o chestie unică: este foarte credincios echipei lui de suflet. A lucrat foarte mult cu Amza, pe care l-a iubit cel mai mult, iar eu sunt pe locul doi. Am cele mai multe filme făcute cu el, câteva care şi azi stau în picioare şi când spun asta mă gândesc în primul rând la „Ultima noapte de dragoste", dar şi la multe altele pe care lumea le revede şi acum cu aceeaşi plăcere
S-a schimbat felul lui de a face film?
Nu. Sergiu a rămas acelaşi ca manieră de lucru. „Poker" e lucrat în zona lui „Nea Mărin miliardar". Toată lumea a zis că el ştie să facă numai filme istorice, cu sabia şi cu pistoalele... Atunci, dintr-o ambiţie personală şi întărit de Amza, a făcut „Nea Mărin". Dar un lucru e clar: orice subiecte a abordat, Sergiu a arătat că le poate face şi chiar cu succes de public. Asta a fost marea lui calitate. A umplut sala de cinematograf. Că superesteţii l-au judecat, că n-a atins nu ştiu ce „adâncimi", e o altă poveste. Şi de data asta Sergiu vine cu acelaşi stil de lucru, cu umorul lui tipic. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, nu intri în sala de cinematograf
duminică, 2 octombrie 2011
Manipulare,manipulare,dar sa stim si noi !
"Inainte de a atrage pe cineva de partea ta,arata-i ca esti prietenul lui fidel" (Abraham Lincoln)
Stau de cateva zile in espectativa celui care se crede un echilibrat din punct de vedere emotional-politic si nu cum mi-a fost dat sa vad in catalogarile ce mi s-au adus. Ma minunez cat de persuasiva le este exprimarea-acum socialista- celor ce-i credeam odata ,ca se inscriu pe linia sustinerii valorilor dreptei europene .
Am pornit la scrierea acestor randuri, dupa pargurgerea catorva topice din blogosfera, ale caror frazeologii difuze m-au infrigurat fiind pline de fobii si banuieli care, nu numai ca nu au acoperire documentata,ci se bazeaza pe insinuari fara continut,sau jumatati de adevaruri, clar manipulatoare.
Nu cred si nu voi crede vreodata ca Presedintele meu actual este vreun papagal sau papusar bolsevic si nici vreun tiran,iar sintagma ce i s-a facut cadou de"raul cel mai mic", sintagma asemanatoare, daca nu identica, cu cea atribuita Ilicescului la alegerile din 2000 o consider total neavenita , o consider stigmatizanta prin nefirescul repetarii ei pana la obsesie (seamana a altceva,aloo!!!)
de catre cei ce abdica jenant de la principii, numai pt simplu fapt ca ideile lor, dorintele sau iluziile, nu sunt pe firmament.Mai pe romaneste ,nu sunt ei motzu cacatului politic.Basescu, cu minusuri inerente si mai greu decat a crezut si-a bifat punctele din programul de guvernare in baza caruia a castigat alegerile.
Ipocrizia se gateste zilnic in zdrente din ce in ce mai murdare,revacsuirea este in raport direct proportional cu pierdera oportunitatilor.Pentru ca tara asta e plina de oportunisti frate,nimic nu le convine, ci totul le pute a cacat. Asta in timp ce se fac ca,nu observa revigorarea alarmanta a ideilor comuniste ,in gramada milioanelor de puturosi, aia de se scarpina in cur, asteptand sa li se dea de la guvern vro pomana ,ceva acolo,dar sa li se dea.
Sigur ca suntem in criză economica si ca viata romanului nu s-a îmbunatatit cine stie ce. Dar nici ca-n comunism nu mai e, ce dreaq...!!!!! O analiza rece şi obiectiva nu poate evita identificarea nici a greselilor facute de actuala putere, nici cazurile de coruptie ale unor demnitari din randul puterii, nici politizarea functiilor publice prin abdicarea de la principiul competentei.
Dar de aici si pana a nu recunoaste ca,daca nu era Basescu nici macar ce avem acum nu exista e cale lunga.S-au uitat probabil perioadele in care Basescu striga : anticipateeee!!! Iar tradarea era la loc de virtute ! Eu dau un sfat leaturilor mele sa faca pasul inapoi,ca sa putem deschide usa bisericii,ca murim dreaq...cu totii arsi ; si pe trendul imprimat de Presedinte sa faca loc tinerilor - mult mai putini atinsi de ciuma comunista - tineri care au dorinta si capacitatea,dar mai ales energia de a-l continua.Pe dreapta neaparat :)
psihologia manipularii ,oops!!!!!!!!!!!
1). Cind vi se ofera ceva ,ce pentru voi este pretios, in momentul urmator simtiti nevoia de a multumi,sau a oferi ceva in schimb ?!?!!!! :roll:
Basescu- imun :))
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
