O lume de-a-ndoaselea

by Hantzy

Atunci cand nu mai aveam vreo speranta ca prietenul meu din hyperspatz, Hantzy ma va mai vizita ,uite ca vine si ,nu numai atat , dar imi si lasa un cadou la comment-uri. Mi-a prilejuit o mare surpriza - l-am banuit totdeauna a fi un om sensibil , onoarea de a-mi incredinta gandurile lui . Mutumesc, Hantzy ! Sa stii ca toate darurile primite de la prieteni,ocupa un loc f important in sufletul meu , asa ca locul ”cadoului” tau este aici si acum !
Monica,26.11.2011



”Am vazut odata un sat parasit. Nu stiu de cat timp fusese uitat intre maracini si urzici, cati sateni din apropiere si-au dosit in batatura uneltele lasate de saxonii plecati, nici cate caramizi au fost smulse zidurilor ce nu voiau inca sa se prabuseasca, cate sipci si cate tigle au fost carate cu carutele de acolo. Insa imaginea satului, departe de a fi dezolanta, te trimitea cu gandul la exodul nemaipomenit ce i-a facut pe localnici sa plece. Aveam impreisa ca asist la momentul biblic al fugii prin Sinai.
Numai nucii vigurosi si verzi erau arborii ce dominau catunul. Nu se mai distingeau cararile si drumul, dar privind de pe o colina din apropiere, il puteai banui cum fuse si se duse, gratios si exact curbat printre ziduri.


Acum cateva luni am scris, pe Blogary, o mica istorie, in care aminteam si de acel sat. Sper sa nu te superi ca o pun si aici:

O lume de-a-ndoaselea

Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.

Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.

Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.


Şi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne adusese, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.

Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.

Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985! ”


Hantzy, 26.11.2011,ora 8:00

Romania pozitiva !

de Alexandru Mazilu

in cadrul campaniei Romanii sunt destepti

Sunt ingrijorata !

Am constatat ,nu de azi sau de ieri ,ca facebook este un modul  unde diversitatea  are cote inimaginabile. Am incercat sa-mi creez o lista mica de "prieteni"  preocupati de aceleasi probleme ca si mine  si cu care as fi putut initia un dialog ; dupa cum bine stiti ,  constructia unei liste cum ti-ai dori-o ,nu e lucru simplu ,o data ca nu cunosti pe nimeni si doi ca, neavand experienta apesi butoane fara sa stii prea bine ce faci .

Asa ca printre cei dintai care mi-au "cerut" prietenia (ceea ce mi-a gadilat orgoliul de "ïncepator",de ce sa nu recunosc, odata ce i-am vazut lista :P imensa dpmdv ) ,o doamna care traieste,cum aveam sa constat,  numai pe fb,doamna evident marcata de o trauma,pt ca altfel nu-mi explic,apetenta ei catre  trairile si sentimentele altora - celebri de altfel , citatele scurte, scoase din contexte abundandu-i peretii .Nimic personal ! Toate referirile find facute la dragoste, iubire, zori albastri , seri si nopti sub aripa singuratatii. Marele "el" ocupandu-i gandurile 24 din 24. Toate acestea insotite de picturi ,trandafirasi ,fundite ,ingerasi si alte cele .

Acceptul meu fiind cu siguranta apreciat a aparut la catva timp pe chat , fara sa bata la usa si mi s-a destainuit dpdv sentimental,bazandu-se pe discretia mea,  a venit la catva timp drama datului afara din serviciu,dupa care cererea unui imprumut pt ca a constatat ea ce suflet mare am. La mine,cea mai ......din lista ei. Si daca sfaturile pe care i le-am dat au venit spontan ,cererea de bani mi-a pus semne de intrebare ,numai ca firul povestii siropoase avea si un dram de logica.Asa ca i-am trimis intr-un cont, o suma de bani,pt traiul care-i devenise insuportabil pana la sinucidere,spunea ea. Povestea  bine si gradual construita,  eu sensibila la suferinta oamenilor am hotarat deci,  ca nici n-o sa saracesc,nici n-o sa ma imbogatesc din asta.

A trecut vremea,iar doamna s-a dat la fund.In sensul ca aparea mai rar ceea ce m-a facut sa sper ca a incercat un mod de viata normal si dpdv emotional ,dar si material. Fata de mine,insa,nici un semn. Dupa o alta perioada vazind ca si-a reluat in forta activitatea,am indraznit s-o abordez si s-o intreb ,de viata :) era ca si inainte,ceea ce m-a facut sa banui ca ea uitase, de fapt, totul despre imprumut si atunci am intrebat-o,abrupt, fara jena :roll: daca si-a luat servici, mi-a zis ca nu! pur si simplu i-am cerut banii  si mi-a promis, ca dupa angajare :P ,voi fi prima careia ii va returna  .Logic,nu eram singura naiva :))))

Si a urmat o alta pauza,pana mai acu'doua saptamani, cand mi-a impus sa-i citesc si sa-i dau like unor postari(tot citate celebre) ,iar la refuzul meu tacit a ripostat reprosandu-mi violent inactivitatea like'aiuritoare in ceea ce-o priveste. Nu am vrut s-o sterg din lista pt ca am rabdare  sa vad pana unde merge :D Acum insa ,a disparut total din peisaj  si sunt ingrijorata. Nu pt bani,mi-am luat gandul de la ei, ci pt viata ei . Sarbatorile aduc mari drame in randul sinucigasilor :)) Are, totusi, 3755 prieteni , putin respect  si ingrijorare se impune, nu, pt cea care - si spune pe fb Ciobanu Camelia Gabriela ?

ps: tineti cont de data postarii de pe blog

Adevărata poveste de iubire a Prințului Charles pentru Transilvania. Cum a început totul

autor:
Ruxandra Hurezeanu

Transilvania lui Charles from Gazetino.ro on Vimeo.

În Viscri, satul s-a golit pe nesimțite. Sașii au plecat la începutul anilor ’90. Cu toții. A mai rămas doar familia Sarei. Din Richiș au plecat, iar, toți. A mai rămas doar Hans cu soția. I-au plecat și frații și prietenii și copiii. Toți, toți. Într-o dimineață, a ieșit în drum și nu mai era nimeni.

Apoi au început să vină, rînd pe rînd, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ogrăzile și s-au așezat în casele sașilor.

Departe de lumea dezlănțuită de după căderea comunismului, o întreagă lume construită cu sute de ani în urmă, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta, venită de nicăieri.


În anul în care Prințul Charles a hotărît că vrea să vină în România, ministrul român al Culturii nu l-a lăsat să intre în Viscri. Pentru că erau prea mulți țigani, l-a adus numai pînă la Moșna.

Atunci, familia Sarei, una din puținele care mai rămăseseră printre colinele din Viscri, a hotărît ca toată familia, fiica, nepoata și ginerele, dar și ea însăși, să se îmbrace în hainele cele vechi și au pornit spre locul de întîlnire. Au luat cu ei o fotografie a satului, un borcan de dulceață și un ștergar făcut în casă. S-au dus să-i spună viitorului rege al Angliei că au nevoie de el. Că satul lor, departe de șosea, rătăcit printre dealuri, moare dacă nu va fi ajutat.

Și prințul a înțeles. Dintr-un borcan, dintr-un ștergar și din felul mîndru de a fi al ultimelor femei săsoaice de pe valea Tîrnavei, Prințul Charles a înțeles că trebuie să le urmeze. Din locul acelei întîlniri, unde a cunoscut-o pe fiica Sarei, Caroline, au pornit să îndrepte împreună tot ce era de îndreptat. În anul următor a trecut peste toate opreliștile și a venit în satul din fotografie.

Acolo, în Viscri, în locul pestriț de unde au plecat aproape toți sașii și-n locul lor au venit romii, Prințul și-a cumpărat o casă. E la numărul 163 de pe strada principală. Vine în fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi și surupături, vine la casa lui, la oamenii care-l iubesc și au nevoie de el ca să se cunoscă pe sine. Să găsească împreună calea.

„Mutti” dintre coline
Casa e albastră, are pivniță, fîntînă, cîțiva peri cu pere dulci, un șopron cu unelte de gospodărit. O roabă din lemn, obosită, un cuptor de pîine și un car cu oiștea proptită în grindă, de care e prins un mănunchi de busuioc. Vița de vie se întinde la soare pe zidul cald al casei și un cocoș cîntă undeva în depărtare. Astăzi, Prințul nu este acasă. E undeva în Anglia, dar vorbește lumii întregi despre Transilvania din sîngele lui. Pentru că o simte.

În ziua cînd a venit, Sara l-a întîmpinat îmbrățișîndu-l, ca pe copilul ei. A trecut de bodyguarzi, și-a desfăcut laibărul și a arătat că nu are arme, a mers la Prinț și l-a luat în brațe. Prințul a ieșit în curte cu ea, unde i-a sărutat „mînurile”. Sara nu s-a mîndrit cu asta, dar a văzut uimirea celorlalți. Apoi, femeia a tăiat o găină, a făcut supă cu tăieței de casă și le-a pus masa oaspeților.

Prințul avea să doarmă în patul sașilor de acum cîteva veacuri. O ladă cu sertare în care dormea toată familia, ceva de neînchipui pentru o familie regală. Pe sertarul de sus dormeau părinții, iar în cel de jos, copiii. Așa și-a crescut Sara pruncii, ascultîndu-le respirația și păzindu-i de visele rele. Pe prinț, de ale lui, nu l-a păzit nimeni.

Iar Sara știe asta. Poate de aceea, în fiecare an îi trimite un dar de ziua lui, care este și a ei: 14 noiembrie. Un pachet cu nuci sau un borcan de rubarbără. De la el primește o scrisoare scrisă de mîna lui și miere.

Apoi, Prințul a pornit nestingherit prin sat. Pe drumul prăfos, prin smîrcurile șanțului, prin ogrăzile bălegărite și pe la porțile caselor părăsite. Vorbea cu oamenii, dădea mîna cu ei, se simțea liber.

A luat-o în sus spre dealuri și nu înceta să se minuneze de frumusețea cîmpurilor, a pădurilor. Se oprea în fața unei flori, și pe o urzică punea mîna, ne spune Sara. Pe dealurile Tărnavelor prințul a hotărît că locul acesta merită salvat.

Un zeu străbun e peste deal
În satul de dincolo de dealuri, la Richiș, stă Hans. Un fel de Sara cu pantaloni. Agil și puternic, la cei 80 de ani ai săi, Hans a fost singurul care a știut că-i musai („Es muss sein!”) să fie o cale de salvare și aici. Trebuie doar să o găsească.

A intrat în biserica lui, cu cheile în mînă. Îi rămăseseră pe cap un sat gol și o biserică goală. A început să cerceteze zidurile. Știa de la femeile bătrîne că undeva, într-un colț, răzuind pereții, au găsit un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze și coarne, cu fruntea bombată și ochii bulbucați. Un drac! Preotul a spus atunci: Tăceți, avem o biserică evanghelică, nu avem draci în ea! Nu spuneți nimănui ce ați văzut.

Hans a închis ușa bisericii în spatele lui și a început să caute. De acum era singur, putea să afle liniștit, adevărul. A cercetat perete cu perete și l-a găsit. Erau mai mulți, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, înspre tavan și jos, să-l vezi doar din genunchi. Săpat în piatră, chipul schimonosit ieșea dintre frunze, trebuia doar să-l vezi.

Hans s-a speriat: ciorchine de capete împodobeau biserica lui. 500 de ani stătuseră ascunși din porunca preoților, sub tăcerea satului. Ceva atît de evident și atît de greu de văzut! Ca toate lucrurile importante.

A început însă, să-i arate vizitatorilor. Părea că o face în glumă, îi arăta ca pe o ciudățenie a locului. Pînă cînd, o canadiancă, un profesor din America, un englez și o artistă i-au spus, rînd pe rînd, povestea capului din frunze. Era Omul Verde, Grüne Mann sau Green Man.

Doar în vechile biserici din Anglia se mai găsește reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vieții, al suflului vital și creator, partenerul Mamei Pămînt, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre.

Un profesor învățat de la Washington i-a scris lui Hans: În credința vechilor celți, toată puterea și inspirația omului se află în cap. Iar capul Grüne Mann spune că pămîntul trebuie păstrat așa cum a fost, dacă vrem să supraviețuim: noi sîntem ai pămîntului, nu pămîntul este al nostru.

Iubind ca un prinț
În aceste zile, în filmul „Wild Carpathians”, Prințul de Wales spune lumii întregi că a găsit în Transilvania un loc unic pe Pămînt, un fel de rai unde omul trăieșe încă în armonie cu natura. Și asta trebuie salvat. Vorbește cu dragoste despre oameni și locuri, despre urși și păduri, despre produsele ecologice și despre rădăcinile sale înfipte în pădurile Carpatice, în stră-stră-adîncuri, pînă la Vlad Țepeș. Transilvănenii lui știu demult asta. Sînt zile cînd merg să pună flori la mormîntul contesei Rhedey din Sîngeorgiu de Pădure, strămoașa prințului Charles. O femeie tenace, care și-a urmat calea inimii pînă la moarte, iubind și fugind printre obstacolele orînduirii imperiale.

Dacă priviți în înaltul zidurilor albe ale bisericii familiei sale din Sîngeorgiu, înțelegeți de ce și-a dorit să fie aici începutul și capătul drumului ei. Așa cum înțelegem de ce Prințul Charles s-a întors să-și caute rădăcinile prin pădurile sălbatice ale României.

Pentru că el, ca și Hans și Sara, și-or mai fi mulți alții, știu ce spun capetele pline de funze din biserica lui Hans.

Viscri în cifre
În anul 1500 erau:

– 51 de familii saxone,
– 3 pastori,
– 1 dascăl și 2 săraci.

Astăzi, la Viscri sînt:

– 467 de locuitori,
– 80% din ei sînt romi, dar nu recunosc, pentru că majoritatea sînt integrați,
– 3% sași,
– un prinț englez,
– patru pensiuni,
– 12 mii de turiști numărați anul trecut,
– 10 mii de șosete de lînă trimise la vînzare în Naumburg,
– 16 firme,
– o învățătoare,
– o „podoaba” satului (…umblă adeseori beată!)
– și niciun pastor.

Ciomageala intre tovi...continua !

L-am ascultat pe tov Boda la un post tv si printre incercari de-abia gangavite de analiza asupra situatiei nou create in senat a spus dom'le si-o fraza care m-a luminat si pe mine ! In timp ce isi dadeau domniile lor cu parerea, asupra iesirii dansant-alunecoase,dar.... "barbateasca", a sotului Mihaelei/dragostea/mea(lui),inca ocupant al unui fotoliu de Sef Prezident-vacant, in Senatul Ro,Cristoiu remarca spiritul "democratic" ce vantureste psd-ul,din cand in cand, adunatura revopsita hotarand ca la un semn debarcarea "prostanacului razvratit", cu un raport de inlocuire pe 12 pagini,citit de "tata socru" . Boda,sare ca ars,neintelegand ironia si se "esprima " de-abia rasufland :nu, do'n'le, asa era la PCR,aia se eliminau frecvent ,nimic si nimeni nu dura,ca se mancau intre ei !tov Boda,cred ca stia asta din interior si-o stia bine :) De parca noi,poolimea supravietuitoare a acelor vremi am fi uitat ceva:roll:
Insa,imi cazu si mie fisa de unde atatea dosare la securitate inainte de '89,de unde atata marlanie si toparlanie,imoralitate,transpartinitism si furaciune,dezinteres pt societate, dar tenacitate in adunat averi nesimtite ,dupa . Pai, toate vin neicusorule de-atunci prin acesti ocupanti de fotolii ridicate ; m-am prins de mult,dar n-am zis :)) pt ca nimic nu s-a vrut a se schimba ,de la inaltimea lor, in afara emblemei ! Si hailalti, cand isi vantura Ceasca manile ,nu faceau altceva decat organigrame !!!!! 17 ani lucrati in comunism am vazut cum il inlocuiau pe unu cu un altul, la fel cu cel schimbat,astfel incat sa-i impace pe toti,dar rotiti, ca in ringhishpil,de ne ameteam noi,ceilalti !Cu zvonistici de "ejaculare" a poolimii din Campia Muncii,ca eram prea multi,cu striviri de degete in usi celor slabi de inger,pe la secu,cu gasti formate pe numar de stele si de interese economice.Se-ajungeau,care cum se mancau ! Ca si-atunci,acu ,cei doi guru ai psd ,bunica si lupu, ii falfaira pe la nas lui Mirciuca,un biet scaunel de shefutz la nivel de comisie ,si poate...scaunul de prim ministru.Daca e cuminte!Altfel ,aout!Asta, dupa ce-l ametira cu profesionalism pe Ponta,evident un nou candindat la Prosteala Nationala.
Dom'le,ce sa fie cu scaunul asta tapitzat de Bombanel dar de care n-a avut parte,pana acu, de la Senat, ocupat numai de unu si-unu ?! Trebuie neaparat o slujba,o tamaiere, ceva acolo,ca nu mai e de trait ! Sau DNA-ul a dat pe goarna niste surse de ingrijorare, de le tzatzaie fundu ,multora? dar uite, Mirciulica e ”barbat”,nu se mai duce pe la SPA.. si Mihaela il sus-tine ....
Mascarada ,numele tau e politichia dambovitzeana! Ii mai incaiera si Lazaroiu intr-un intrviu :)) !dupa mine, nu-i nici unu' Cal Troian,nici Pontache,nici Geonelu ,ca ala,calul era (facut)din lemn,dar cu cap ;Astia doi, sunt doua biete martzoage, ca alea,saracele, de care se leapada tziganii pe miristi ,cand nu mai sunt bune de munci ! Ce ,Ilicescu si Nastase,alte martoage,dar cu urechi mai lungi, nu si-au dat seama ca ceva nu mai merge ,la ei,la pesedei? Ma intreb, cat or avea real in sondaje,de e asa deranj in partid :)))
Umatorii la rand,nu va-nghesuitzi !

In sala de judecata ;)

Intr-un orasel de provincie, o bunicuta de treaba, vine la proces ca martor. Sprijinita in baston, se aseaza emotionata pe scaun, cauta in geanta, isi scoate o batista pe care o plimba dintr-o mina in alta. Ca sa n-o intimideze, procurorul de caz, o ia cu blindete :
-D-na Ionescu! Ma cunoasteti? Va mai aduceti aminte de mine? Am locuit pe aceeasi strada. Bunicuta se uita cu atentie la el si zice:
-Da, da! Cum sa nu... Te stiu, sigur ca te stiu, de mic erai un neispravit si un mincinos,acum iti bati nevasta ... urit din partea ta! ... ai copii mari si nu te lasi de prostii!
In sala rumoare, chicoteli, lumea isi da coate ..... Stupefiat , procurorul reuseste totusi sa ingaime :
-Dar pe avocatul apararii il cunoasteti ?
-Da ...il stiu si pe el, toata viata a fost o lepra, joaca carti, vorbeste pe la spate, da ...da ... tot orasul il stie ca are amante, una din ele e nevasta-ta. Nu stiu cum a ajuns avocat. In sala de judecata, o tacere penibila, nici-o miscare, nimeni nu tuseste, toti asteapta urmarea. Judecatorul, palid, transpirat, ii cheama pe cei doi la bara si le spune:
-Daca indrazniti s-o intrebati pe baba de mine .... v-am spart!

„Am dovada existenţei lui Dumnezeu“

‎Un exceptional document..cam lung,dar cu Andrei Plesu merita sa-ti petreci tot timpul :)) Ma tem ca o sa fiu batrana-batrana pana i-or aparea memoriile si ....



„Adevărul": Aţi făcut frumos aici, la Colegiul „Noua Europă".

Andrei Pleşu: Da, sunt foarte mulţumit de felul cum arată şi cum funcţionează această instituţie.

Aveţi şi un pian aici. Mai cântaţi?

Nu cânt la pian. Îl ţinem pentru profesionişti. Am cântat cândva nişte romanţe cu bietul Johnny, care mă însoţea la pian. Dar nu la pianul ăsta... (n.r. - la ora interviului, Johnny Răducanu trecuse, de doar câteva zile, la cele veşnice).

Domnule Pleşu, vrem să înţelegem mai bine câteva momente din istoria recentă a României. De aceea, trebuie să facem apel la memoria dumneavoastră. Prima întrebare este cum aţi ajuns ministru de Externe?

Pe neaşteptate. După cum ştiţi, ministru de Externe, după alegerile din 1996, a fost numit Adrian Severin, din partea unuia din partidele de guvernământ, respectiv PD-ul lui Petre Roman. Apoi a intervenit scandalul pe care vi-l amintiţi poate - cu „Lista lui Severin". El a trebuit să plece şi Roman m-a sunat şi mi-a propus să preiau postul. Iar eu am avut slăbiciunea să accept. Într-un fel, m-a tentat. Un amestec de vanitate, politeţe, sentiment al datoriei şi naivitate. Mi-a fost greu să refuz. Există un episod anterior care, eventual, să justifice această opţiune (nu prea bine primită, cred, în partid, pentru că într-un partid toată lumea vrea recompense şi nu înţelege să lase „demnităţile" unor inşi din afară). Dar Petre Roman m-a susţinut eficient, iar Emil Constantinescu a fost imediat de acord.

Care este „episodul anterior" al acestei numiri?

Când a căzut Guvernul Roman în 1991, Petre Roman a participat la negocierile pentru Guvernul următor - Guvernul Stolojan. Ion Iliescu, dintr-un motiv sau altul, l-a consultat. Aşa se face că, la un moment dat, mi-a dat un telefon şi mi-a spus că, dacă vreau să rămân în Guvern, el mă va propune pentru Externe. Eu tocmai demisionasem din postul de ministru al Culturii. Pentru a nu spune un „Nu" brutal, am ales o variantă soft: „Petre, nu vreau să mai rămân la Guvern. Dar dacă vei mai fi vreodată prim-ministru (ceea ce, în acel moment, nu era plauzibil), mai vorbim". Petre Roman nu a mai ajuns niciodată prim-ministru, dar când m-a sunat să mă solicite în
locul lui Severin mi-a amintit de această conversaţie şi... am ales să-mi ţin promisiunea.

2005: Emil Constantinescu (fost preşedinte) şi Andrei Pleşu (proaspăt consilier prezidenţial)



A fost mai greu la ministerul de Externe?

Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Fie şi pentru că la Externe, pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE. A existat însă, curând după numirea mea, un moment delicat: în urma unei demisii a lui Traian Băsescu, PD-ul a decis să se retragă din Guvern. Or eu, fiind numit de PD, ar fi trebuit să mă retrag de asemenea. Acum trebuie să vă spun că, înainte de oferta ministerială a lui Petre Roman, semnasem deja un contract cu Georgetown University din Washington, care mă invitase să predau acolo un curs de un an. Era o poziţie foarte avantajoasă, şi financiar, şi academic. I-am spus, deci, lui Roman: „Domnule, după ce am renunţat la o asemenea perspectivă, nu mă pune, după câteva luni, să mă înregimentez într-o mişcare de partid. Nu sunt membru de partid, aşa că, dacă îmi spuneţi că de mâine toţi membrii partidului poartă pantofi galbeni, eu nu o să îmi pun pantofi galbeni. Nu văd decât o singură soluţie: nu îmi dau eu demisia, ci mă demiteţi voi. Spuneţi că mă retrageţi din post, la asta nu am ce să fac. Aşa cum m-aţi numit, aşa mă puteţi da afară!" Până la urmă au acceptat situaţia şi am rămas.

"Domnul preşedinte Constantinescu avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi.''

La Externe, pe timp de război

Andrei Pleşu a fost ministru al Afacerilor Externe în perioada 29 decembrie 1997-22 decembrie 1999. În timpul mandatului său, conflictul dintre forţele fidele preşedintelui Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici, şi NATO a escaladat până la campania de bombardare lansată de Organizaţia Nord-Atlantică la 24 martie 1999 şi încheiată la 11 iunie.

"Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE.''

„Emil avea o anumită candoare"

Cum a fost colaborarea cu domnul preşedinte Constantinescu? Domnia sa se mândreşte cu relaţiile personale cu liderii de atunci ai lumii.

Ştiu, avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi. Domnul preşedinte nu vorbea decât de Jacques (Chirac), Bill (Clinton), Vaclav (Havel) etc...

Ne-a mărturisit că l-a făcut, într-un anumit context, pe Helmut Kohl să plângă.

Oooo! N-am fost martorul acestui moment istoric. Şi nu ştiam că Helmut Kohl are lacrima atît de uşoară... E o neaşteptată asemănare cu Traian Băsescu.

Care e cel mai straniu moment în relaţia cu preşedintele Emil Constantinescu?

Sunt destul de multe, dar le păstrez pentru memorii... Una dintre problemele colaborării mele cu preşedintele era o chestie de metabolism. Emil Constantinescu e un „nocturn". Se întâmpla, uneori, mai ales în deplasare, să fiu convocat, împreună cu alţi membri ai delegaţiei, în puterea nopţii. Pentru „consultări". Era momentul în care preşedintele era într-o formă optimă. Îmi amintesc, de pildă, că în Statele Unite, în noaptea dinaintea întâlnirii cu Bill Clinton (o întâlnire esenţială pentru campania pro-NATO în care eram angajaţi), ne-a adunat pe toţi ca să configurăm un punctaj convenabil. Or, de obicei, un asemenea punctaj e pregătit din timp şi sunt sigur că doamna Zoe Petre făcuse ce era de făcut. N-am afinităţi cu acest tip de lucru. Şi cred şi azi că vizita de atunci la Washington n-a fost o reuşită. Domnul Constantinescu a vorbit de trei ori mai mult decât Bill Clinton, deşi interesul nostru ar fi fost să colecţionăm mai ales declaraţii favorabile ale preşedintelui american. Un lucru pozitiv a fost mai curând discursul ţinut de Emil Constantinescu dinaintea Congresului. Legat de asta, îmi vine în minte un episod amuzant: conform protocolului, înaintea discursului propriu-zis, vorbitorul e invitat de speaker-ul Congresului la o scurtă conversaţie convenţională. Gazda a spus, la un moment dat, ceva de genul: „E formidabil cum a evoluat tehnica în zilele noastre... Când am intrat eu în politică, un computer era cât o cameră. Acum am totul în inelul ăsta". După care şi-a scos inelul ca să i-l arate oaspetelui. Emil Constantinescu l-a luat şi şi l-a pus pe deget! A înţeles că e un cadou! Americanul a încremenit: tocmai înstrăinase întreaga bancă de date a Congresului american! Am reuşit, doamna Zoe Petre şi cu mine, să reparăm lucrurile înainte ca preşedintele să urce pe scenă... Emil Constantinescu avea, din punctul meu de vedere, o anumită candoare. Candoarea, de pildă, de a se strădui să mă facă să înţeleg exponatele muzeului de arheologie din Delfi, deşi ne mişcam mai curând în teritoriul meseriei mele. Sau candoarea de a cere unor omologi gesturi insolite. Vă amintiţi, poate, că pe vremea conflictului din Kosovo, o parte a presei autohtone (de la C.T. Popescu la Paler şi Dinescu) bombănea drastic poziţia României. Se spunea, între altele, că fidelitatea noastră faţă de NATO nu ne aduce nici măcar garanţii suplimentare de securitate. Emil Constantinescu a vrut să contracareze această obiecţie şi, după nu mai ştiu ce summit, mi-a spus, victorios: „Am proba că ni se dau garanţii de securitate!"
„Cum aşa? Cum arată?" A băgat mâna în buzunar şi a scos un şerveţel, ca ăla al lui Churchill de la Yalta, pe care Jacques Chirac îi scrisese, la cerere, că România e o ţară prietenă, căreia Franţa îi va fi totdeauna alături. Pentru preşedintele nostru, acest şerveţel era o garanţie de securitate. Nu vreau să-mi închipui ce-o fi gândit „Jacques" când i s-a cerut un asemenea „angajament".

Click pentru a mări



Idealismul domniei sale era contraproductiv.

Problema nu e că domnul Constantinescu era idealist, uneori fantast şi mereu preocupat de efigia proprie. Problema e că se credea un pragmatic. Dacă e să vorbim de pragmatism, atunci mai „pragmatic" era Radu Vasile.

În ce fel ?

Păi avea, de pildă, un fel (pitoresc) de a expedia repejor orice convorbire cu interlocutori străini, începând cu „What's the problem?" şi terminând cu „No problem!". Evident, simplific. De neuitat e însă, pentru mine, audienţa pe care i-am cerut-o în vara lui 1999. Voiam să demisionez de la Externe. Îmi pregătisem o argumentaţie bine articulată, pe care urma să o debitez, solemn, dinaintea primului-ministru.

Şi cum a fost scena demisiei?

Aveam în cap un discurs pe puncte. Punctul 1: „Domnule prim-ministru, am venit să-mi prezint demisia". Răspuns prompt: „Ce vorbeşti? Şi tu? Că şi eu vreau să plec!". Vă daţi seama că tot discursul meu a devenit ridicol. Am început să bălmăjesc partitura pe care, în mod normal, trebuia să o aud de la el: „Staţi puţin! Sunteţi, totuşi, prim-ministru! Nu puteţi demisiona chiar aşa!" etc. etc. „Nu" - zice - „Gata! Mi-a ajuns!" Şi apoi: „N-ai un post de ambasador? Mi-ar conveni Luxemburg!"

Primul-ministru îi cerea ministrului de Externe un post de ambasador!

Poate glumea... În orice caz, aşa a arătat demisia mea din ministerul nostru de Externe.

„Astăzi, «experţii» au luat locul personalităţilor"

Totuşi, diplomaţia românească mergea înainte şi s-au făcut paşi importanţi, decisivi, în acea perioadă.

Din fericire, au existat tehnicieni care îşi făceau destul de corect meseria. Şi a contat foarte mult atitudinea unitară a Guvernului român, deşi nu lipseau momente de incoerenţă. Un exemplu: după o sesiune a Adunării Generale ONU, înainte să mă întorc la Bucureşti, m-a sunat Javier Solana, care conducea atunci alianţa transatlantică şi m-a rugat să mă opresc câteva ceasuri la Bruxelles pentru un scurt dialog. Ne-am întâlnit şi mi-a spus aşa: „Domnule Pleşu, eu când vreau să vorbesc cu România, cu cine vorbesc? Pentru că, uneori, preşedintele îmi spune una, primul-ministru îmi spune alta, ministrul Apărării îmi spune alta, dumneavoastră îmi spuneţi alta! Şi nu mai ştiu cine este România! Sper să mă puteţi ajuta". Era o situaţie penibilisimă şi nu puteam să-i spun decât ce i-am spus: „Fiţi sigur că, în ciuda aparenţelor, toţi gândesc la fel; nu vă faceţi nicio grijă, atitudinea ţării este omogenă".

Episodul Kosovo?
Un exceptional document...‎..cam lung,dar cu Andrei Plesu merita sa-ti petreci tot timpul :)) Ma tem ca o sa fiu batrana-batrana pana i-or aparea memoriile si ....

Politica noastră în acea perioadă era convenită şi asumată la toate nivelurile. Toţi, în frunte cu preşedintele ţării, erau de acord cu o angajare fermă pro-NATO, anti-Miloşevici, cu tot ceea ce implica o asemenea poziţionare. Era o decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi nimeni nu mergea contra curentului. Emil Constantinescu era, în această privinţă, foarte ferm. Ştiam cu toţii ce avem de făcut. Era ilogic să pledăm pentru integrarea noastră euroatlantică şi, în acelaşi timp, să acţionăm împotriva Alianţei.

1998. Andrei Pleşu şi Jacques Chirac, într-un moment destins al vizitei ministrului român de Externe în Franţa Foto: agerpres



Apropo: domnul Constantinescu consideră că mineriadele de la începutul anului 1999 au fost o încercare a Rusiei de a-l debarca pentru atitudinea sa pro-SUA şi pro-NATO.

Mă declar depăşit de anvergura geopolitică a acestei ipoteze! No comment! Dar mă simt obligat, de dragul adevărului istoric, să relatez o împrejurare, de care domnul Emil Constantinescu nu pare să-şi mai amintească. În perioada cu pricina, eram sunat zilnic din două direcţii. Mă suna doamna Madeleine Albright, secretarul de stat al SUA, pe de o parte, şi ambasadorul rus la Bucureşti, pe de alta. Ambasadorul îmi cerea, în numele ministrului rus al Apărării, să obţin aprobarea Guvernului român pentru trecerea avioanelor ruseşti spre sud, prin spaţiul nostru aerian. Doamna Albright insista, dimpotrivă, asupra necesităţii de a respinge această pretenţie. Evident, îi promiteam consecvent doamnei Albright că nu vom accepta survolul rusesc şi comunicam părţii ruseşti, de comun acord cu generalul Degeratu, pe atunci şef al Statului Major al Armatei noastre, că răspunsul nostru la solicitarea lor e negativ. (Mă bizuiam şi pe informaţia că, în această privinţă, exista o oarecare disjuncţie între Externele de la Moscova şi Ministerul Apărării, confirmată până şi de ambasador. „Nu mai înţeleg nimic!", îmi spunea el uneori, ceea ce m-a făcut să realizez că nici la Răsărit nu mai aveam de a face cu un „monolit" strategic „ca pe vremuri"...). La un moment dat, aceste telefoane încrucişate au avut loc în timp ce Emil Constantinescu era plecat la o întâlnire oficială din străinătate. Or, întors în ţară, preşedintele îmi dă un telefon - era într-o duminică, dimineaţă - şi mă întreabă: „Domnu' Pleşu, cine e şeful Armatei în ţara asta?" „Domnule preşedinte, conform prerogativelor constituţionale, dumneavoastră." „V-aţi consultat cu mine când le-aţi spus ruşilor să nu traverseze spaţiul nostru aerian?" „Păi nu m-am consultat, dar am presupus că se subînţelege din politica nostră pro-NATO, că mesajul nostru nu poate fi altul. Nu credeam că avem o contradicţie în privinţa asta." „Da, dar dumneata nu ştii că, fiind în străinătate, am primit, în apartamentul meu de la hotel, vizita primului-ministru rus". Pe vremea aceea era prim-ministru (pentru doar vreo cinci-şase luni) Serghei Stepaşin. „Vă daţi seama? A venit în apartamentul meu primul-ministru rus! Iar, în urma discuţiilor, eu i-am promis că vom acorda drept de survol avioanelor ruseşti. Şi în timp ce eu, ca preşedinte şi ca şef al Armatei, îmi iau acest angajament faţă de primul-ministru rus, vii dumneata şi decizi contrariul. Mă fac de râs!" Ceea ce auzeam mi se părea uluitor. Nu aveam decât o soluţie: demisia. L-am sunat şi pe Constantin Degeratu, care, solidar, a fost de acord să demisionăm. Numai că, între timp, l-a sunat pe Emil Constantinescu doamna Albright şi l-a felicitat pentru respingerea survolului. Aşa că am primit un nou telefon: „M-a sunat doamna Albright, mulţumită de consecvenţa noastră. Prin urmare, de data asta a ieşit bine, dar altădată vă rog foarte mult să mă consultaţi". Vedeţi deci la ce nivel se făceau presiuni dinspre ruşi. De altfel, în presa moscovită, apăreau atunci articolele unor „analişti", care vorbeau despre o posibilă „axă" Moscova-Bucureşti-Belgrad! Asta era, pentru noi, „cealaltă" alegere. Pro-sârbii (şi anti-americanii) din ţară nu dovedeau, în această privinţă, prea mult simţ politic...

Exista şi o cale a preşedintelui Constantinescu de a vorbi direct la Washington.

Sigur că exista, dar Madeleine Albright se adresa, în mod normal, omologului ei. Nu-l putea deranja întotdeauna direct pe preşedinte. Preşedintele susţine că el vorbea, des, direct cu Clinton. Era şi normal. Sigur că strategiile mari se decideau la acel nivel. Episodul pe care vi l-am relatat vrea doar să arate că, până şi la nivel suprem, „ataşamentul" pro-NATO a trecut prin momente de ezitare.

Cine v-a impresionat dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?

Am mai spus-o: având de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareori anvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să cred că, de vreme ce, cu „administratorii" ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritul e al Providenţei....

Totuşi, trebuie să fie cineva care v-a dat pe spate.

„Dat pe spate" e mult spus. Dar am întâlnit şi câţiva oameni care m-au impresionat. Unul dintre ei a fost preşedintele de atunci al Italiei - Oscar Luigi Scalfaro. Era un om în vârstă, era în politică de 40 de ani, dar nu era încă contaminat de relele politicii. Era un om viu, înţelept, afabil. Altul a fost François Mitterand, cu care, din punct de vedere politic, eram în dezacord...

A fost intim cu comuniştii...

Da, s-a aliat cu ei la un moment dat. Dar trebuie să spun că era extrem de cultivat şi era un excelent vorbitor. Între altele, era un mare cititor de Cioran. M-a impresionat foarte mult şi Boutros Boutros-Ghali, un om foarte bine educat şi cu viziune. Astăzi, „experţii" au luat locul personalităţilor. Ministrul participă la orice dezbatere cu un buchet de experţi aşezaţi pe scaunele din spatele lui. Când se pune o întrebare care nu e prevăzută ca atare în agendă, cineva îi strecoară în mână un bileţel „competent", iar el îl citeşte. Îmi amintesc că, ajuns ministru de Externe, mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că voi citi discursuri scrise de alţii. Meseria mea era, totuşi, să scriu! A trebuit însă, destul de curând, să accept procedura fiindcă nu poţi produce de unul singur puzderia de discursuri care ţi se cer. Nu faci faţă! Îmi permiteam, totuşi, mici intervenţii, ceea ce crea o uşoară panică printre „tehnicieni". Se temeau să nu ies din formulistica de rigoare. Amuzantă era, de altfel, tandra lor ipocrizie. Îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...



"«Tehnicienii» îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...''

„Ruşii se întrebau ce ne-a venit să le dăm tezaurul tocmai lor"

Apropo de liderii lumii şi existenţa lui Dumnezeu - nu vi se pare că liderii de astăzi sunt chiar mai slabi decât cei din anii '90?

Nu-mi dau seama. Dar e limpede că nu mai au consistenţa celor din anii '40-'60 ai secolului trecut. Vă pot da un exemplu: în 1963, Adenauer, ca preşedinte al Germaniei, ţară învinsă, a făcut o vizită în Franţa, unde era preşedinte De Gaulle. Trebuia dat un semnal de reconciliere fermă. De Gaulle a făcut gestul să îl invite la el acasă, în satul său de obârşie, Colombay-les-Deux-Églises. Şi a avut loc o discuţie „informală". Am citit stenograma acelei discuţii. Nu mai există astăzi aşa ceva. Era vorba de doi domni bine şcoliţi, care reflectau intens asupra destinelor lumii, care aveau o viziune, o autenticitate a comunicării, de neregăsit în lumea de-acum.

Este şi o degradare a democraţiei ca sistem, o degradare a selecţiei cadrelor în politică?

Este, întâi de toate, o degradare a procedurilor. O schimbare de ritm. Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. În timpul Adunării Generale ONU e musai să te vezi cu cât mai mulţi omologi. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.

... doar te vezi cu ei.

Da, e o hărţuială extraordinară. La un moment dat, am spus ministrului rus de Externe Serghei Ivanov, înaintea inevitabilei convorbiri: „Domnule, mai puteţi? Eu unul am obosit!" Mi-a răspuns: „Sunteţi al 41-lea astăzi". În clipa aceea, mi-am adus aminte de un film rusesc excepţional, care se numea „Al 41-lea". „Ştiţi - zic - că în tinereţea mea filmul acesta m-a entuziasmat..." „Da - a sunat răspunsul -, dar aveţi grijă că ăla din film a terminat împuşcat." Umor de baricadă... Revenind: diplomaţia este, uneori, excesiv formalizată. Sunt foarte rare momentele în care se iese din tipic, pentru că 1) experţii sunt mai tari ca şefii şi 2) oamenii politici nu mai au anvergură. Singurii care ies din tipic cu o nonşalanţă adesea tulburătoare sunt ruşii. Elţîn era, în această privinţă, un adevărat campion.

Avea probleme mari cu alcoolul?

Alţii aveau probleme cu alcoolul lui. Oriunde apărea, toţi se adunau pe lângă el, iar el se simţea ca acasă. La înmormântarea regelui Hussein al Iordaniei au venit patru preşedinţi americani (cel în funcţie şi trei antecesori) Şi Elţîn, desigur! Stătea într-un fotoliu şi ceilalţi stăteau în picioare, în jurul lui. L-am auzit făcând glumiţe aiuritoare cu Chirac: „Jacques, ce-ai zice de o Uniune Europeană fără ceilalţi, doar între noi?". Chirac nu ştia nici măcar dacă să râdă sau nu. Când, la o mare conferinţă convocată la Istanbul, s-a pus problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria, Elţîn şi-a scos căştile de la urechi, le-a trântit pe masă şi a schiţat gestul de a părăsi şedinţa. Nu e un gest la îndemâna unui diplomat obişnuit. Clinton a fost extraordinar atunci, a intervenit cu un eficient discurs ad hoc, ceva de genul: „Domnule Elţîn, eu v-am văzut pe tanc, când i-aţi luat apărarea lui Gorbaciov dinaintea mulţimii. Din acel moment aţi devenit, pentru mine, un model. Acel model nu va pleca, sunt sigur, de la masa dialogului!" Elţîn s-a îmblânzit şi a rămas. Dar, oricum, îşi aroga o autoritate absolută. Ca Hruşciov când şi-a scos pantoful la ONU şi a bătut cu el în masă. Uitaţi-vă şi la Putin. Îşi permite lucruri halucinante! Nu ştiu dacă aţi văzut o conferinţă internaţională de presă de-acum câţiva ani. În dreapta lui Putin era Romano Prodi, în stânga lui era Javier Solana. Şi un ziarist francez a întrebat: „Domnule Putin, ştim că în Cecenia sunteţi în război cu teroriştii ceceni, dar avem informaţii că mai mor şi oameni care nu sunt teorişti". Ştiţi ce a răspuns Putin?

"Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.''

Nu ştim.

„Domnule dragă, dacă vreţi cumva să treceţi la islamism (se subînţelege de partea cecenilor - n. r.), veniţi la noi, avem o tehnică a circumciziei perfect pusă la punct: nu mai creşte nimic în loc! Poftiţi!" Nici Solana, nici Prodi nu au spus nimic! Imaginaţi-vă că ar fi spus asta George W. Bush sau Berlusconi...

...era un scandal internaţional colosal!

Evident !

Ne-a povestit preşedintele Emil Constantinescu că i-au promis, la un moment dat, acordul formal de retragere a trupelor din Transnistria, la o masă, tot aşa, de taină, de ziua domnului Constantinescu - „Astăzi e ziua lui Emil Ivanovici, hai să retragem...".

(Râde sănătos). Înduioşător. Dar se vede treaba că l-au păcălit. Din câte ştiu, trupele cu pricina n-au fost retrase nici până astăzi... Revin. În aceeaşi linie a stilului „diplomatic" rusesc de care vorbeam adineaori se înscria şi Evgheni Primakov. A trebuit să-l întâlnesc la Strasbourg. Aveam pe agendă două teme - tezaurul şi aderarea noastră la NATO. Când am spus „NATO", a zis: „Ah, nu! Refuz să discut despre acest subiect! Dacă despre asta vreţi să vorbim, ne oprim aici!" Era violenţa tipică a unui hardliner (n.r. - dur). I-am răspuns: „Eu am crezut că poziţia Federaţiei Ruse faţă de NATO nu mai e totuna cu poziţia Uniunii Sovietice. Dacă e aceeaşi poziţie, înţeleg rezerva dumneavoastră". Şi atunci a făcut o glumiţă şi am trecut la tezaur. Zice: „Domnule Pleşu, când s-a dat tezaurul ăsta?" „În decembrie 1916." Zice: „Şi dumneavoastră mai vreţi să ştiu ce s-a întâmplat de-atunci? Am avut, între timp, Marea Revoluţie din Octombrie, două Războaie Mondiale, dispariţia Uniunii Sovietice şi atâtea altele. De unde să ştim, după toate astea, cum e cu tezaurul. Dacă vreţi, vă spun părerea mea personală. Eu cred că din banii acelui tezaur a fost susţinută mişcarea comunistă internaţională de atunci şi până mai ieri. Dar apropo: cum de v-a venit să ni-l daţi tocmai nouă?" Avea dreptate! Nici eu nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure. Remarcaţi însă nonşalanţa cu care înţelege un diplomat rus să dialogheze pe teme delicate. Cu aceeaşi nonşalanţă mi-a răspuns un diplomat rus, când am pus, odată, problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria: „Domnule, noi am vrea să le retragem, dar, ştiţi, tancurile sunt uzate şi nu mai merg! E vorba, în fond, de o grămadă de fiare vechi!". În legătură cu involuţia contemporană a clasei politice, daţi-mi voie să mai spun ceva despre episodul Kosovo, care nu ne priveşte direct pe noi.

"Nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure.''

Vă rugăm.

Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi o ţară ortodoxă de Paşte! Aşa cum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan. „Va fi - spuneam - o reacţie negativă şi în România." Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: „Dar câţi catolici aveţi în România?". „Vreo 4%" - zic eu, perplex. „Păi, atunci nu e nicio problemă!" Şi am înţeles că doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean. Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (Nu ştiu dacă ştiţi că tatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeaşi perioadă în care Tudor Vianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cu doamna Albright în curtea ambasadei...) De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi de Javier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L-am sunat şi pe el, cu acelaşi mesaj: „Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună". Şi el zice: „Între ce ore e Paştele la voi?". Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem...

Papa Ioan Paul al II-lea a fost întâmpinat cu pâine şi sare pe aeroportul din Otopeni Foto: agerpres

„BOR a încercat blocarea vizitei Papei"

Cu vizita Papei cum a fost?

Trebuie spus că a contat foarte mult că era ambasador la Vatican Teodor Baconschi (n.r. - actualul ministru de Externe al României). A făcut, cu formaţia sa de teolog, o bună priză cu locul. Vedeau pentru prima dată venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog de substanţă. Rolul lui în pregătirea vizitei a fost important. Preşedintele Constantinescu a susţinut de asemenea, insistent, întregul demers. A contat, cred, şi solidaritatea tactică şi logistică a Ministerului de Externe. Din păcate, BOR n-a fost, într-o primă etapă, cooperantă. Am primit chiar vizita unui reprezentant al Patriarhiei, care avea mandat să descurajeze organizarea vizitei papale. Îmi amintesc că avea obiecţii pe două fronturi. Mai întâi, îmi comunica dezacordul BOR cu privire la şefia corpului diplomatic din Bucureşti. Să vă explic: Adrian Severin, cât a fost ministru de Externe, a avut buna idee de a reintroduce şi la noi o regulă, curentă în lume, potrivit căreia şeful corpului diplomatic străin este Nunţiul Apostolic, adică trimisul Vaticanului. În România ateismului comunist, această regulă fusese abandonată în 1951. S-a hotărât ca, în locul Nunţiului Apostolic, să fie numit în funcţia respectivă cel mai bătrân dintre ambasadori. Cel mai bătrân era, mai întotdeauna, câte un african, uitat pe aici de statul său, în iureşul schimbărilor politice. Or, reprezentantul Patriarhiei vine şi îmi spune: „Suntem împotriva ideii ca Nunţiul Papal să fie şeful corpului diplomatic!" „Păi, dacă e vreun musulman, vă convine mai mult?" „Da, preferăm turbanul musulman mitrei papale!" A doua obiecţie, foarte apăsată, era legată de vizita Papei. Cu ce argumente? „Va pleda cauza greco-catolicilor." Ulterior, s-a încercat blocarea vizitei printr-o sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe. Ei bine, Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!

Ce fel de condiţii?

Să nu iasă din Bucureşti, să nu pună în vedetă Biserica greco-catolică etc. Dar dorinţa lui Ioan Paul al II-lea de a veni a trecut peste toate piedicile.

De ce credeţi că a ţinut atât de mult?

Era un om de mare anvergură. Cu o viziune foarte neconvenţională cu privire la relaţia dintre confesiunile creştine şi dintre religii în general.

A fost ca o punte de dialog?

Avea şi o explicabilă, dar autentică deschidere către Europa de Est. Biserica ortodoxă a sfârşit şi ea prin a asuma vizita, ba chiar prin a se lăuda cu ea. Dar numai după o rezistenţă neinspirată. Remarc, în această privinţă, tenacitatea cu care a sprijinit proiectul Emil Constantinescu.

Şi Radu Vasile îşi arogă merite importante...

Nu se poate nega că spiritul său de cooperare a contat. Nu uitaţi că în guvern, ca şi în istoria noastră recentă, există o consistentă linie greco-catolică (de la Corneliu Coposu şi Doina Cornea la Decebal Traian Remeş).

Cu Coposu ce relaţie aţi avut?

Minimală. Nu l-am întâlnit decât o dată sau de două ori.



Diaconescu şi Coposu au fost urmaşii de drept ai cuplului Maniu şi Mihalache?

Regret că trebuie să o spun. N-au avut aceeaşi anvergură. Dar suferinţele lor şi buna lor intenţie merită mai mult decât respectul nostru. Am văzut dosarul de Securitate al lui Ion Diaconescu şi trebuie să mărturisesc că am întâlnit în paginile lui un om extraordinar, care m-a umplut de admiraţie. A fost inflexibil în condiţii infernale. N-a cedat la nimic! De o vitejie şi de o tenacitate pe care nu le bănuiai când îl vedeai azi pe scena publică, cu aerul lui cumsecade, discret, nepretenţios.

Nu aveaţi simpatii monarhiste în 1990?

Din cauza demisiei pe care mi-am dat-o când Regele a fost împiedicat să revină în ţară, toţi m-au trecut la monarhişti. În realitate, nu eram foarte sigur, fiindcă aveam senzaţia că şi dacă vine Regele, jocul se va face, în mare, cu aceiaşi oameni. Din păcate, situaţia de acum confirmă această temere. Mi-e greu să diger exaltarea unor monarhişti de ultimă oră, a căror asociere cu monarhia dă Casei Regale o imagine mai curând melancolică. De altfel, problema e veche. Lumea nu-şi mai aminteşte că, prin aprilie 1990, numeroasele partide existente atunci s-au întâlnit pentru a-şi preciza poziţia în privinţa monarhiei. Toţi (inclusiv liberalii şi ţărăniştii) au fost rezervaţi. Şi ştiţi care a fost singurul partid care a fost favorabil în mod deschis monarhiei?

Care?

Aşa ceva se poate doar în ţara lui Caragiale: Partidul Republican, domnii mei, Partidul Republican! Singurii care au fost pentru monarhie au fost republicanii! Ceilalţi - toţi! - erau dubitativi sau contra.

Ce spuneţi despre toate săgeţile acestea pe care preşedintele Băsescu le trimite către Rege?

Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănţuieşti cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu şi să-l năşeşti pe bietul Paul de Hohenzollern şi, în acelaşi timp, să te răfuieşti, ignar, cu Regele Mihai. E de neînţeles. Preşedintele e liber, fireşte, să aibă ce păreri vrea. Dar funcţia lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile proprii o politică de stat. Ca să nu mai spun că tot felul de caraghioşi din PDL s-au simţit obligaţi să danseze, servil şi mediocru, pe muzica lui.

I-aţi fost consilier în primul mandat. De la început nu-l plăcea pe Rege?

Da, de la început. Prin ianuarie 2005 a primit, din partea Regelui, o invitaţie la masă. Mi-a fost imposibil să îl conving să se ducă! E, în alcătuirea lui, o componentă plebee, care îl avantajează în planul sincerităţii, dar îl face, totodată, să fie un campion al bâtei în baltă. În plus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greşit. Dimpotrivă. Preferă să îngroaşe greşeala până la grotesc. Dar v-am spus deja prea multe. Vă rog să mă lăsaţi să mă opresc aici. Altfel, îmi sabotaţi memoriile...

Vulnerabilitati

Sunt putini cei ce au putinta de a -si schimba mentalitatile si obiceiurile dobandite in 50 de ani de comunism,cand nu exista decat un singur management,cel al al urii si al fricii. Chiar daca,declarativ,unii sunt cu vederi democrat- europene, deseori ii surprinzi captivii vremurilor trecute,tradand in discursul lor, acea susceptibilitate bolnavicioasa care ne-a omorat nu numai sufletul ,dar si mintile.Pana ce,o generatie de tineri destepti si intreprinzatori ,eliberati ideologic si moral din acea perioada odioasa a comunismului , nu se va ridica si implica in viata publica,constituindu-se intr-o societate civila puternic si coerent ancorata in destinele natiunii , din care sa emane viitorii lideri politici, franele trase la modestele actiuni ale unei maini de oameni cu vederi reformatoare vor opri mersul in viteza a tarii.
Intelectualitatea tanara , de stanga sau de dreapta ar trebui sa se inplice mai activ decat a facut-o pana acum, lasand deoparte angoasele . De la ei trebuie pornit mai cu tupeu si fara coordonarea “fostilor” totul, pt ca numai ei pot imprima intai de toate un destin moral natiunii si apoi unul politic si economic.Un exemplu clar este dpmdv actiunea Noii Repubici care s-a lasat angrenata in lansarea ideilor dreptei romanesti,initiata intr-un fel de un “fost” pe care-l respect de altfel.Nu stiu cum trebuia facuta treaba ,dar Noua Republica n-ar fi trebuit sa fie suspicionata de legaturi cu vreuna dintre formatiunile Fostei Romanii.
Urmaresc la Campionatele de Atletism proba de stafeta . Acolo fiecare atlet isi parcurge distanta de unul singur ,scotand ce-i mai bun din el, viteza si timp ,ca la sfarsit echipa sa fie castigatoare . Nu am vazut niciodata o echipa de stafeta castigatoare formata numai din 1-2 atleti de virf.
O apreciez enorm pe Monica Macovei cu proiectul ei de reformare a justitiei,pe Valeriu Stoica cu proiectul constituirii unui pol de centru dreapta , pe cei care au elaborat un document de condamnare a crimelor comunismului ,tenacitatea cu care Presedintele si-a urmat programul de politica interna si externa !Toti au performat....individual,insa ! Nu am vazut in schimb un proiect economic in toti acesti ani ,pornit de la ceilalti competitori si nici n-am auzit de vreunul pt viitor.Si echipa a pierdut, pt ca din proiectele "performante" nu s-a vazut vreo crestere economica. Si stiti ce nu mai vad ? Specialistii !!!Pe aceia care, tot asteptand batul stafetei si-au pierdut rabdarea si timpul ,plecand sa-si realizeze proiectul in alt colt de lume.
In ideea"disidentei" intr-un partid ,nu prea cred ,mai ales cand,aceasta dizidenta se intinde pe perioada unui mandat,cu beneficii personale enorme , fara ca proiectul individual(daca exista) sa prinda macar contur :) de aici vulnerabilitatea morala.Iar daca, de la viitorii parlamentari,membri ai unei noi formatiuni politice tinere,nu asteptam moralitate ,atunci startul e din nou pierdut. Asta pt ca pacatul originar e greu de stavilit sau eradicat : campaniile electorale sunt finanţate în România şi cu bani care nu pot fi justificaţi. De regulă, cu banii negri, intraţi în circuitul electoral prin donaţii , există un permanent pericol venind dinspre politicieni, anume alocarea de beneficii unor secţiuni ale electoratului pentru a-şi asigura susţinerea în alegeri. Acest fapt implică o vulnerabilitate considerabilă pentru întreaga societate, pentru că instituţiile reprezentative devin instrumente ale unor grupuri, în loc ca aceste instituţii să lucreze în interesul public general. Spirala beneficiilor nejustificate se întreţine apoi singură.