Cutia Pandorei: Experiente personale din timpul condamnarii comunismului (I)

auyor:
Vladimir Tismaneanu
decembrie 12, 2011

Pacat ca nu tin jurnal. Nu-mi vine sa cred ca s-au scurs cinci ani de la acele momente mai agitate decat orice traisem eu vreodata. Cu atacuri mai dure, adeseori, decat orice mi-as fi putut imagina. Hidra ranita a urlat, vorba lui Dan Tapalaga, prin o mie de capete. Si totusi, am invins. Ma refer la toti cei care refuza sa accepte amnezia abulica si complicitatea cu fortele Raului, cu stafiile unui trecut traumatic. Experientele din 2006 ar fi meritat sa fie retinute in scris, inclusiv propriile mele stari de spirit, framantarile, dezamagirile, entuziasmele si dilemele, convorbirile telefonice cu prieteni apropiati (intre care Nick si Dana Andrews, oameni de o noblete rar-intalnita), cu surorile mele, sprijinul neconditionat si generos al familiei mele din Washington, sustinerea colegilor de departament de la Universitatea Maryland, sfaturile date de Monica Lovinescu in acea perioada, cate altele. Cu buna mea prietena Christina Zarifopol-Illias vorbeam zilnic. Cuvintele ei de incurajare erau precum oxigenul. A contat mult sprijinul consecvent primit din partea lui Dragos Aligica si al sotiei sale, Adina Dabu. Scrisesem despre decomunizare, inclusiv un capitol in cartea mea din 1998, aparuta la Princeton University Press, “Fantasies of Salvation” (tradusa in romaneste, la Polirom, de Magda Teodorescu). Nu stiam insa ce cutie a Pandorei se deschisese in Romania. Eram inca naiv.

Imi amintesc de seara din aprilie, acasa la doamna Gabriela Stoica, vaduva prietenului meu, regretatul ziarist Florin-Gabriel Marculescu, ea insasi o intelectuala admirabila. Venise domnul Ticu Dumitrescu, discutam despre Comisia Prezidentiala din care facea parte, despre CNSAS, despre arhive, despre prioritatile noastre, despre insinuarile din presa nationalist-comunistoida. In acea clipa, aud la televizor numele meu. Doi indivizi stau de vorba si ma fac in toate felurile: beizadea comunista, fecior de bani gata, fost speech-writer al lui Nicu Ceausescu, propagandist de frunte al vechiului regim, fiul unui mare tortionar comunist si cate altele. Asist siderat la falsificarea intregii mele biografii. Nu de catre Paunescu, Ungheanu, Eugen Florescu si Vadim, ceea ce-ar fi fost firesc. Nu-mi vine sa cred. Il intreb pe domnul Ticu cine sunt cei doi. Nu-l recunoscusem (se buhaise alarmant) pe Nistorescu. Langa el perora, scandalizat de numirea mea ca presedinte al Comisiei Prezidentiale, Petru Romosan. Nu-l cunosteam, il vazusem o singura data, in trecere, la inceputul anilor 90, in curtea Uniunii Scriitorilor. Era citat, ca mare autoritate, Mihai Pelin. Pe Nistorescu il cunoscusem relativ bine inca de prin 1975. Talentat reporter, suferea de chinuitoare complexe de inferioritate culturala. Fusese la mine acasa in vizita (la cina) prin 1993. In 2001 m-a rugat sa intervin la “Washington Post” sa-i publice “Oda Americii”. De unde aceasta ura ce parea sa-i intunece complet judecata? De unde atata indarjire? Ce mize aveau cei doi? De ce se temeau? Trecura anii si m-am lamurit.

In ianuarie 2011, publicam pe blogul meu un articol despre solidaritate, loialitati si prietenii. Multumeam prietenilor din Fundatia “Ioan Barbus” pentru solidaritatea lor indefectibila. Iata un fragment:

Pentru mine, prietenia inseamna solidaritatea mereu intarita întru principii si valori. Cand aceasta solidaritate se clatina, cand orgolii mistuitoare se combina cu varii complexe intr-o dezolanta alchimie resentimentara, cand trecutul este rescris pentru a deveni concordant cu actualele jocuri si combinatii, atunci se destrama si prietenia. Evident, unii rationalizeaza aceste decizii care anuleaza solidaritatea drept devotament pentru principii. Conform stilizarilor auto-justificative, ei n-au nimic cu oamenii concreti pe care ii ponegresc, ba chiar ii admira (cand nu-i dispretuiesc), problema este ca ei “nu pot renunta la principii”. As numi acest sindrom fetisismul principialitatii ostentative. In fapt, solidaritatile durabile se nasc din confluente valorice, din riscuri comune, din pariuri existentiale impartasite, din convergenta principiilor cultivate cu discretie, dintr-un atasament care nu se schimba peste noapte in raport cu un numar de idei, de norme morale, de aspiratii. Deci nu din cabale si jocuri de culise.


Prietenia este un mare pariu al unei increderi ce nu se zdruncina la orice incercare mai dificila. Dimpotriva, cand cerul se innoureaza, cand prietenii iti sunt insultati si calomniati (fie ca sunt in viata, fie ca au trecut in lumea dreptilor), nu te speli pe maini si nu intri in corul detractorilor, nu cautionezi , nici macar prin eschiva, bucuria acestora de a macula . Iar daca o faci, inseamna ca ai mimat doar prietenia. Exista si forme decente de despartire, nu doar cele menite sa dea satisfactie galeriei. Goethe spunea: “Pentru valet nu exista erou”. Iar Hegel completa aceasta inteleapta si trista constatare cu cuvintele: “Asta se intampla nu pentru ca eroul nu este erou, ci pentru ca valetul este valet”.

Public mai jos un articol de Cristian Teodorescu legat exact de acele momente. L-am regasit facand o cautare pe web pentru cartea despre condamnarea comunismului in Romania la care lucrez acum. Va apare la o cunoscuta editura universitara din Anglia si Statele Unite. Este neindoios o provocare, o experienta extraordinara pentru un politolog, istoric al comunismului si filosof politic specializat in radicalism, ideologii si revolutii, sa fie implicat direct intr-un asemenea de demers de confruntare si asumare a unui trecut traumatic.Pe Cristian, un superb prozator si un jurnalist de mare clasa, l-am cunoscut la Washington, ne-am revazut la New York si la Bucuresti. Am petrecut atunci, in aprilie 2006, o seara minunata la Devis Grebu, un mare artist si un prieten drag, am incercat sa anticipam ce avea sa urmeze. Era cu o zi inainte de Pasti, plecam peste putin timp inapoi spre Washington.

In dupa-amiaza acelei zile, inregistrasem o emisiune cu Ion Cristoiu. Ma rugase consilierul prezidential Claudiu Saftoiu sa o fac, pe atunci “Antena 1″ nu declansase razboiul imptriva condamnarii comunismului. Peste cateva zile, Ion Cristoiu publica in “Jurnalul National” un articol intitulat premonitoriu ”Vladimir Tismaneanu in ciorba damboviteana”. Peste doar cateva saptamani, sub semnatura unui personaj numit Vladimir Alexe (despre care aveam sa citesc ulterior ca era departe a fi fost vreun inocent), “Ziua” lui SRS publica un text infam cu titlul “Agentul Volodea”. Dupa ce Colegiul CNSAS a dat verdictul ca nu am colaborat niciodata cu Securitatea, Sorin Rosca Stanescu si-a cerut scuze public. Despre pozitia acelui ziar in 2006 si mai incolo, cu campaniile delirante purtate impotriva unor Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Andrei Plesu, H.-R. Patapievici, Mihai-Razvan Ungureanu, Teodor Baconschi, ca sa nu mai vorbesc de mine, s-ar putea scrie o intreaga carte. Iar unii editorialisti erau oameni pe care ii cunoasteam, persoane “de bine” (intre acestia, Zoe Petre si Gabriel Andreescu). Atunci au scris Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies si Ioan T. Morar texte de protest pentru care le raman indatorat.

Chiar daca n-am tinut jurnal, webul, bibliotecile, scrisorile si memoria (a mea, a prietenilor) ma ajuta. Mai ales ca atacurile, ignominiile, insinuarile si calomniile n-au contenit, infamiile se repeta de-a dreptul serial. Doar ca intre timp frontul nistorescian-vadimist s-a extins in zone care pareau in 2006 frecventabile. Dar despre asta, mai incolo…

Atacuri nedrepte

de Cristian Teodorescu (“Romania Literara”, No. 20, 2006)

De vreo săptămînă apar în presă atacuri împotriva lui Vladimir Tismăneanu. Unele mai murdare decît altele. Profesorului i se rescrie calomnios biografia în presa centrală, i se fac procese de intenţie şi e acuzat că ar fi omul Securităţii şi al PCR infiltrat în Occident.Cea dintîi mizerie de care e acuzat e că şi-ar fi ascuns trecutul. Nu şi l-a ascuns. Cînd a început să colaboreze la Europa Liberă, Vladimir Tismăneanu a spus ce era de spus despre trecutul său. De altfel în serialul său despre nomenclatura comunistă difuzat în anii ’80 la acest post de radio, profesorul a făcut, ori de cîte ori era cazul, trimiteri explicite la propria sa familie. Aşa că ultimul lucru care se poate spune despre el e că ar fi încercat să-şi fabrice altă biografie sau să-şi ascundă ascendenţa. Tismăneanu şi-a luat public distanţă de ideologia în care au crezut rudele sale, dar, spre meritul său, n-a amestecat distanţarea ideologică, precis formulată, cu renegarea relaţiilor sale de familie. Asta ar fi însemnat, de fapt, o încercare de a-şi oculta trecutul. Or, şi în perioada în care comunismul era atotputernic în România şi după 1990, Vladimir Tismăneanu a avut aceeaşi atitudine faţă de trecutul său şi faţă de lumea în care a crescut. Spre deosebire de mulţi dintre cei care au colaborat la Europa Liberă înainte de 1989, politologul n-a încercat să-şi fabrice un capital de disident de la distanţă faţă de regimul Ceauşescu, deşi ar fi avut cu ce. Analizele sale despre nomenclatura comunistă din România au fost, în multe privinţe, aproape la fel de dărîmătoare de iluzii în privinţa esenţei regimului de la Bucureşti, ca şi Orizonturile roşii ale lui Pacepa. Numai că în timp ce Pacepa s-a mulţumit să demoleze mitul Ceauşescu şi asta numai după ce a căpătat protecţie din partea Statelor Unite, Vladimir Tismăneanu a fost unul dintre demolatorii competenţi ai regimului comunist din România în întregul său.

Tismăneanu a evaluat cu aceeaşi lipsă de iluzii şi regimul dejist şi ceauşist, descriind mecanismele luptei pentru putere în PCR cu o viziune de ansamblu pe care foarte puţini au avut-o. Acest politolog, acuzat azi de infiltrare, a desfiinţat printre primii aşa-zisa atitudine patriotică a regimului Dej de după moartea lui Stalin. În timp ce în URSS a existat, timp de cîţiva ani, o încercare de destabilizare a regimului, în România s-a strîns şurubul necruţător, în timpul lui Dej. Acelaşi Vladimir Tismăneanu a demontat, esenţial, resorturile ceauşismului, identificînd în ele un stalinism rezidual, idee care a fost preluată din zbor de mulţi istorici şi politologi, fără citarea sursei.Atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu au început de cînd el a acceptat să conducă comisia pentru evaluarea regimului comunist din România, comisie înfiinţată la iniţiativa preşedintelui Băsescu. Marea competiţie aici e că, pînă la înfiinţarea Comisiei Băsescu, mai există institute şi instituţii care se ocupă cu cercetarea trecutului nostru apropiat pe bani publici. Ideea că Vladimir Tismăneanu şi comisia lui ar putea lua caimacul, lăsînd fără obiect al concluziilor institute şi instituţii care de ani de zile se căznesc să dea de cap meandrelor comunismului autohton, a stîrnit, cred, valul de atacuri împotriva profesorului.Fireşte că în această poveste au dreptate şi cei care se miră că pentru condamnarea comunismului a fost nevoie de înfiinţarea unei comisii. Dar, pe de altă parte, eforturile de a demola această comisie şi, mai ales, de a-l compromite pe Vladimir Tismăneanu prin cele mai murdare căi posibile, mă fac să cred că miza acestui scandal e de parcelare a comunismului în funcţie de anumite interese. Probabil că nu întîmplător după ce Paul Goma a renunţat să mai facă parte din comisie, în urma unei explicaţii cu Vladimir Tismăneanu în care i-a cerut scuze acestuia, explicaţie care există, au apărut şi aceste atacuri împotriva lui Tismăneanu.În afară de asta, însă, există la noi o mare competiţie pentru ştampilarea comunismului. Cei care au făcut-o pînă acum, declarînd nociv comunismul autohton, îşi simt primejduită expertiza de o eventuală şi posibilă condamnare a comunismului din partea comisiei condusă de Vladimir Tismăneanu. Altfel zis, dacă nu avea mandat prezidenţial, lui Tismăneanu nu i s-ar fi inventat un trecut pe care nu-l are.