Doamnana si Dnul R

Satul in care m-am nascut, nu avea mai mult de 150 de case, in care-si traiau amarul anilor 50-60,tarani neaosi, dar si alte doua familii pe care soarta le adusese pe acele meleaguri.Copil de 6-7 ani- cu care ,sau mai bine zis in fata caruia nu se prea vorbea politichie,ca de,daca dadeam pe goarna cevasilea era de rau- zic, copil fiind nu stiam io unde-i si ce-i cu Basarabia asta,gandeam ca este vreun oras mai acana de Floru sau Valcea,dar totusi, sunetele din vorba acelor oameni mi se pareau tare ciudate.

Chiar si in casa in care locuiam la acea vreme la Valcea ,isi ducea in carca batranetea ,uitata de vremi si lumi ,o batrana rusoaica alba ,casatorita cu un basarabean . Isi tara la propriu existenta intr-o camera insalubra, cu o boala de oase care-i contorsionase tot corpul, printre zambetele rautacioase si neingaduitoare a celor care simteau ca au pierdut ceva si gaseau vinovatii in oameni care nu gresisera cu nimic; bietul sot mort al batranei doamne o lasase printre straini,lipsita nu numai de cele mai elementare venituri de subzistenta ,ci si de lucrul cel mai necesar pentru acele timpuri,cunoasterea limbii romane.

Aveam sa aflu ce-i cu acesti oameni dezradacinati ,picati parca din cer pe un teritoriu care, nu ca le era ostil ,dar nici primitor nu le parea a fi, atunci cand Maitica,femeie inteleapta si calma mi-a explicat ca Basarabia asta era pamant romanesc,pe care marile puteri,in urma unor intelegeri il alipisera unei tari intiiiiinse-intinse,pana la tinuturile inghetate, o tara formata din multe alte pamanturi, luate ca si al nostru, cu oameni cu tot,oameni ce vorbeau limba lor initial,dar care erau obligati sa invete,ca si moldovenii nostri,limba rusa,iar acea tara se numea urss,oops! De refugiul celor cunoscuti in tara mama nu cred c-am discutat,sau daca a facut-o nu mai tin eu minte.

Cand imi povestea toate acestea,era in perioada in care biata de bunica- mea,indoliata si la propriu si la figurat, spera inca si mai astepta. Pe Ilie al ei,pe cine altcineva - cu toate ca-i facuse si slujbele de-ngropaciune si parastasele de 7 si de 9 ani . Il astepta sa se-ntoarca acasa,zicea ea, din acea tara cu pamanturi intiiiinse si inghetate,unde banuia ca fusese luat prizonier de razboi.

Mult mai tarziu avea sa afle ca..."disparuse",disparuse pur si simplu, ca un sac de cartofi,el care avea pe mana lui, cum s-ar zice, un tren plin de mancare si...ce-o mai fi avut in trenul ala, pt front,iar ultima data fusese zarit in gara de la Iasi.Ultimul care-l vazuse fusese fratele sau Aurica,care se intorcea de pe frontul de rasarit inspre care se indrepta si bunul meu,dar n-au apucat,din mersul trenurilor in care se aflau fiecare,decat sa-si faca cu caschetele,una de sergent si cealalta de ceferist.Deseori ma intreb daca multe din statisticile razboiului pot fi estimate corect.Intinderea vasta si haotica a ultimului razboi mondial cred ca a facut pastrarea de liste exacte imposibila. Unele guverne au pierdut controlul de informatii ,iar altele au recurs la manipularea lor pentru motive politice. Nesansa bunicului meu a fost ca ,probabil, s-a aflat la un moment dat intr-un loc in care istoria isi sacrifica nevinovatii pt scrierea ei.

Dumnezeu Sa-i odihneasca pe toti cei care au fost victimile cumplitului supliciu de pe axa Chisinau-Iasi


...............................................................................
Cert este ca Dna si Dnul R venisera din Basarabia si se stabilisera in satucul de la marginea pamantului la primul refugiu; au fost invatatorii satului zeci de ani,deci si ai mamei mele; nici pana in ziua de azi nu stim, cam din care parte a Basarabiei erau,cu toate ca au avut cu bunicii si familia mea relatii mai apropiate decat acelea impuse de relatia profesor- parinte.Au avut un singur fiu de-o seama cu mama ,coleg cu ea in primele doua clase primare,ajuns dr chirurg si care, intr-un moment de cumpana totala al mamei mele, i-a stat alaturi si a ingrijit-o, insuflandu-i curajul si speranta.

Erau o familie marcata profund de dezradacinarea la care fusese supusa, sufereau in tacere,nesociabili si putin aroganti, io ma cam feream din calea lor,pt ca-mi faceau in permanenta observatie ca fiind fata de oras, n-ar trebui sa merg desculta prin tarana sau sa ma joc cu toti copiii,ci sa stau mai mult in curtea bunicii si sa studiez vioara.

"Doamna", cum i se zicea doamnei R. in sat era ca si un titlu de noblete,pastrat de ea si in vremurile de restriste comunista, cand apelativul tova era pe buzele tuturor copiilor din alte parti;studiase pianul in tinerete si cred ca educatia ei era primita intr-o familie mai rasarita ,era frumoasa si atunci cand mi-o amintesc eu,rafinata si foarte pedanta in ceea ce privea discursul ,atitudinea, fizicul, hainele si cam tot ce tinea de personalitatea ei.O adevarata doamna,careia probabil ii lipseau asfaltul orasului din care venise(???),spectacolele si in general lumea educata.

Ceea ce ma impresiona f tare la ea,era un baston fin,purtat cu mare eleganta, un baston cu maner din argint in forma de dragon.Era o piesa de o frumusete rara,o adevarata bijuterie - una la fel de eleganta am vazut mult mai tarziu la Conu'Alecu Paleologu- care-mi capta toata atentia, indiferent daca "Doamna" se enerva de fiecare data cand nu ma uitam in ochii ei."Doamna" este cea care mi-a explicat,nu tocmai cu frumosul,la 6-7 ani ai mei ,ca atunci cand conversezi cu cineva trebuie sa i te uiti in privire si nu sa faci ca :roll: -ul pt ca partenerul tau de conversatie se poate simti jignit; totodata,mi-a spus ea,poate fi dovada ca ai un caracter slab,las,cu doua fete.

Am surprins-o de multe ori,ca se oprea in dreptul portilor bunicii,sprijinita in acel baston elegant ce n-avea nici o legatura cu colbul ulitii noastre, sau cu baliga lasata de vitele ce veneau sau se duceau la pascut in Valea Morii;
asculta cu rabdare si atentie pana ce terminam chinuitoarele acorduri pentru exersarea digitatiei .Numai atunci intra in curtea noastra ,iar bunica o servea,ca la oras,de, cu dulceata de visine sau nuci verzi si un pahar de apa rece,pastrat in ulciorul de pamant cu tuturoi,in pivnita adanca de sub magazie si patul.

Ii placea la noi! Spre deosebire de alte gospodarii in care batatura era intesata cu gaini,rate si alte dobitoace si-n care omu nu putea tine nici macar o buruiana ,ca toate lighioanele amintite se repezeau s-o ciuguleasca,la noi,care nu locuiam decat in vacante si ne-avand oratanii era iarba, bine intretinuta de umbra salcamilor si a celorlalti arbori care margineau curtea,dar si de bunica-mea careia ii placea ca atunci cand urzea,sa nu i se murdareasca borangicul de praf. Era o adevarata oaza de verdeata intr-un sat in care nisipul si glodul se stiau majoritari.

Spre deosebire de "Doamna" ,dl R era un barbat inalt, cu trasaturi placute, dar destul de colturoase ,cu niste ochi superbi, de un albastru intens ,care se potriveau perfect cu fata bronzata ,atenuand impactul provocat de adanci riduri, care-i brazdau obrajii, in mod barbar.Parul foarte bogat inca si de un alb stralucitor intregea cromatic un chip, pe care daca-l vezi o data il tii minte o viata. Sunt convinsa ca fusese un barbat frumos la tinerete si foarte bland ,cu toate ca tacerea lui era deseori apasatoare pentru o zgatie ca mine.Era un batran misterios sau cel putin aceasta era impresia care mi-a lasat-o pentru multi ani,pana in momentul in care bunica mi-a povestit cu stiinta si cuvintele ei tragedia oamenilor dezradacinati din pamanturile si familiile lor.

Pensionar ca si "Doamna" ,R, cum frecvent oamenii ii spuneau,nu din lipsa de respect, ci pt ca era mai aproape de fizionomia si mentalitatea taranului care trudea pamantul, decat de cea a unui intelectual,se ocupa de albinarit,avand in curtea casei pe care le-o daduse primaria in folosinta, o mica "livada" de zarzari,gutui ,meri si pruni,flori multe si foarte frumoase si bineinteles nelipsitii salcami ,vajnicii stalpi de hotar ai fiecarei curti, din care suratele albine din 2-3 stupi isi luau materia prima pentru mierea pe care o gustam si eu adeseori .Mi-o aducea "Doamna" langa o mica bucata de fagure, drept recompensa pt zelul cu care exersam zilnic partiturile cu "studiile" de vioara, destul de enervante de altfel.

Era o ciudatenie de barbat,deseori il vedeam ducandu-se in padurea care marginea Valea Morii cu o prajina, in varful careia trona un cerc de sarma pe care era cusut un caus din panza de borangic cu care prindea fluturi.La cat era de taciturn si morocanos ,indeletnicirea asta - pe care eu n-o percepeam la vremea aceea ca pe o mare pasiune,punea capac sentimentelor mele de copil sensibil, situandu-l intre cei mai sadici oameni pe care-i intalnisem.

Copil prost ce eram ,cu gandul numai la joaca,nu i-am apreciat cum se cuvenea minunata colectie de fluturi pe care o avea si pe care mi-o arata cu mare mandrie vorbindu-mi minute in sir despre bietele lepidoptere infipte randuri-randuri, dupa clase si specii,dupa culori si marimi, in cutiute de lemn tapetate cu vata de bumbac, impecabil executate de propriile-i maini, cum de altfel mesterea, cu mare migala si stupii sau ramele de la ei.

Cel mai frumos sentiment din lume este dat de mister,spunea cineva, iar cel care n-a cunoscut aceasta emotie are ochii închisi.Va dati seama ca la acea varsta nu intelegeam ,dar senzatia nedeslusirii semnelor de intrebare care fugeau ghiduse fara a indrazni a i le arata acestui om,mi-au lasat ,uite,peste o viata, un sentiment de profund respect si cateodata de duiosie filiala fata de acel barbat pe care doar acum la maturitate l-am descoperit asa cum era de fapt:un sensibil intelectual,care a incercat si cred ca si-a si dorit f tare sa-si deschida inima,sufletul de bunic,unei zgatii careia ii era gandul numai la joaca.
In alta postare va voi povesti despre cea de-a doua familie de "veniti" pe meleagurile florenilor.