ilustratie SILVIA MIHAILESCU
LA MULTI ANI ,TUTUROR PRIETENILOR MEI !
sa fiti sanatosi si voiosi in 2012 !
sâmbătă, 31 decembrie 2011
2012
ilustratie SILVIA MIHAILESCU
vineri, 30 decembrie 2011
Vanare de Vant !
Reformista neinteleasa a PD-ului - deputata pe atunci(2005) - Lavinia si-a luat catrafusele pe motiv ca reforma DA merge la ralanti si a infintat cu Cozmin si Aurelian un partid initiativ de centura ,a carui principala activitate timp de 7 ani a fost improscarea cu zoaie a personalitatii Presedintelui Basescu. Centura politica pe care s-au plimbat atatia ani s-a uzat rau ,bag seama ,odata ce toti trei s-au intors obositi de picere ,ciugulind cumintei din mainile celui ce le construise notorietatea.
Celui mai shmecher dintre ei,Cozmin,nu! El si-o obtinuse dinainte singur, tradandu-l pe Bombonel. Iar dupa ce-l tradeaza si pe Base devine unsul personal al lui Geoana si Vantu , cu rashini colectate de oriunde altundeva, numai de la PIN nu, transformandu-se printr-o rostogolire-doua intr-un prosper om de afaceri ,coactionar peste noapte la importante trusturi media sau de sondare a pietii ; probabil din seninul esecului devastator al consilierii prostalaului natiunii , pt ca argumentatia cum ca afacerile-i personale (pe care nu i le depistase nimeni in timp ) i-ar fi creat o independenta confortabila fata de mogulii pt care lucra de zor,expertiza-i profi fiind atat de minunata incat pt nici o suma dintr-un offshore nu s-ar fi manjit,zic, argumentatia o poate da oligofrenilor nu oamenilor normali care stiu cat de greu este sa te mentii pe linia de plutire chiar cu o expertiza de top europeran si mondial.
Aurelian in schimb ,baiat fin de vitza nobila din Ladestii de Valcea (n-am stiut pana azi ,dar imi erau f aproape de urecea-mi muzicala accentele timbrului vocii sale specifice zonei oltenesti de sub munte)devine un cunoscut si recunoscut avocat , iar cand fuduliile i-au depasit nivelul nasului s-a de/dat cu taranistii unde-i era locul de drept . A mitraliat permanent Cotroceniul ,el care milita pt reformarea clasei politice si a institutiilor statului,pana a obosit cu Vant cu tot ce-i batea din spate si ,impreuna cu alt zgomotos gaunos ,Victoras au cazut precum chiorii in coparseul istoriei deschis pt ei si descendentii regalisi, de cel caruia i-au sapat groapa atatia amar de ani!tacerea acestor doua figuri triste dupa regalul vodevil aniversar este absolut suspecta pt mine.
Vine insa cu viteza hamesitului pribeag la masa gospodarului asezat si brunetzica calamburgie Lavi si ne ametzeste cu sforaieli de genul"in politica trebuie sa ai stomacul tare si sa rezisti, inclusiv declaratiilor neplacute venite din partea unor oameni importanti" adica, vezi Doamne ea trece peste ce i-a zis odata Base si nu vrea sa stea pe margine si sa critice in continuare pt ca Romania are nevoie de ea si nu mai poate sta deoparte.Pai, nu e fraiera de loc dumneaei,a vazut clar ca cei carora le ceruse in genunchi mai an sa-si resadeasca pin-ul in curtea lor sunt in cadere libera si cum este obisnuita cu tradarile bordurale ,nu are vreo jena sa-si foloseasca limba pt a spala pana la albire ,tot cu expertiza specialistului, ca si nasi-su,drumul spre o eventuala eligibilitate politica. Se vede clar ca stomacu-i firav este plin de mormoloci pe care i-a puit de pe urma broscoilor inghititi in timp.Un singur lucru nu baga de seama ,ca in disperarea si graba de a se agata de orice masina de partid care sa-i asigure un venit de subzistenta a ratat circumscrierea la Danutz srl posesor al celor 10 procente PoPo/rale din sondaje si a mers acolo unde,poate hali acu', prin lingere, din mainile Oprea/nului, ce conjunctural se afla in gratiile marinerului. O alegere proasta ,neeligibila ,de numai 1% ! Daca stai si analizezi mai adanc aceste miscari iti vine-n nas un miros de Vanare de Vant :))
http://www.ziare.com/lavinia-sandru/stiri-lavinia-sandru/lavinia-sandru-il-asteptam-si-pe-dan-diaconescu-in-unpr-interviu-ziare-com-1142089
Celui mai shmecher dintre ei,Cozmin,nu! El si-o obtinuse dinainte singur, tradandu-l pe Bombonel. Iar dupa ce-l tradeaza si pe Base devine unsul personal al lui Geoana si Vantu , cu rashini colectate de oriunde altundeva, numai de la PIN nu, transformandu-se printr-o rostogolire-doua intr-un prosper om de afaceri ,coactionar peste noapte la importante trusturi media sau de sondare a pietii ; probabil din seninul esecului devastator al consilierii prostalaului natiunii , pt ca argumentatia cum ca afacerile-i personale (pe care nu i le depistase nimeni in timp ) i-ar fi creat o independenta confortabila fata de mogulii pt care lucra de zor,expertiza-i profi fiind atat de minunata incat pt nici o suma dintr-un offshore nu s-ar fi manjit,zic, argumentatia o poate da oligofrenilor nu oamenilor normali care stiu cat de greu este sa te mentii pe linia de plutire chiar cu o expertiza de top europeran si mondial.
Aurelian in schimb ,baiat fin de vitza nobila din Ladestii de Valcea (n-am stiut pana azi ,dar imi erau f aproape de urecea-mi muzicala accentele timbrului vocii sale specifice zonei oltenesti de sub munte)devine un cunoscut si recunoscut avocat , iar cand fuduliile i-au depasit nivelul nasului s-a de/dat cu taranistii unde-i era locul de drept . A mitraliat permanent Cotroceniul ,el care milita pt reformarea clasei politice si a institutiilor statului,pana a obosit cu Vant cu tot ce-i batea din spate si ,impreuna cu alt zgomotos gaunos ,Victoras au cazut precum chiorii in coparseul istoriei deschis pt ei si descendentii regalisi, de cel caruia i-au sapat groapa atatia amar de ani!tacerea acestor doua figuri triste dupa regalul vodevil aniversar este absolut suspecta pt mine.
Vine insa cu viteza hamesitului pribeag la masa gospodarului asezat si brunetzica calamburgie Lavi si ne ametzeste cu sforaieli de genul"in politica trebuie sa ai stomacul tare si sa rezisti, inclusiv declaratiilor neplacute venite din partea unor oameni importanti" adica, vezi Doamne ea trece peste ce i-a zis odata Base si nu vrea sa stea pe margine si sa critice in continuare pt ca Romania are nevoie de ea si nu mai poate sta deoparte.Pai, nu e fraiera de loc dumneaei,a vazut clar ca cei carora le ceruse in genunchi mai an sa-si resadeasca pin-ul in curtea lor sunt in cadere libera si cum este obisnuita cu tradarile bordurale ,nu are vreo jena sa-si foloseasca limba pt a spala pana la albire ,tot cu expertiza specialistului, ca si nasi-su,drumul spre o eventuala eligibilitate politica. Se vede clar ca stomacu-i firav este plin de mormoloci pe care i-a puit de pe urma broscoilor inghititi in timp.Un singur lucru nu baga de seama ,ca in disperarea si graba de a se agata de orice masina de partid care sa-i asigure un venit de subzistenta a ratat circumscrierea la Danutz srl posesor al celor 10 procente PoPo/rale din sondaje si a mers acolo unde,poate hali acu', prin lingere, din mainile Oprea/nului, ce conjunctural se afla in gratiile marinerului. O alegere proasta ,neeligibila ,de numai 1% ! Daca stai si analizezi mai adanc aceste miscari iti vine-n nas un miros de Vanare de Vant :))
http://www.ziare.com/lavinia-sandru/stiri-lavinia-sandru/lavinia-sandru-il-asteptam-si-pe-dan-diaconescu-in-unpr-interviu-ziare-com-1142089
miercuri, 28 decembrie 2011
Alive
Maybe you talk too high, man.
Maybe I talk too slow.
But you've got to live a little bit faster
'cause you've got a little less time to go.
I ain't lost and I ain't searching.
But then you know me very well.
And I can't change the wind and make it blow the other way.
I'm a fool and I can tell .
That I'm alive and that's all.
That I can get up just as fast as I fall.
And I can walk and run but I'll never crawl.
And in the end it doesn't matter at all.
I don't know about the people that I read about in..
joi, 22 decembrie 2011
Tuturor vizitatorilor si prietenilor acestui blog le multumesc pt timpul petrecut pe paginile lui .Totodata ii invit s-o faca in continuare,bucurandu-se aici de o clipa de sinceritate.
Va doresc tuturor SARBATORI MINUNATE in familiile voastre, iar sanatatea, bucuria si abundenta sa fie cu voi .
CRACIUN FERICIT !
Va doresc tuturor SARBATORI MINUNATE in familiile voastre, iar sanatatea, bucuria si abundenta sa fie cu voi .
CRACIUN FERICIT !
duminică, 18 decembrie 2011
Sfarsitul tacerii: Raportul Final si viitorul democratic al Romaniei (In Memoriam Vaclav Havel)
Autor:
V Tismaneanu
Dedic acest articol memoriei celui care a fost Vaclav Havel (1936-2011), intelectual critic, disident anticomunist, fondator al Cartei 77, dramaturg, presedinte al Cehoslovaciei postcomuniste, apoi presedintele Republicii Cehe, autorul nepieritorului eseu “Puterea celor fara de putere”. Vaclav Havel a simbolizat ceea ce numesc reinventarea politicului, curajul de a sfida machievelismele cinice si de a reafirma drepturile subiectivitatii intr-o lume dominata de birocratii obtuze si de ideologii constrangatore. Pentru Havel, co-autor al “Declaratiei de la Praga”, a rosti adevarul despre comunism, ca si despre fascism, a fost un imperativ categoric. Incetarea din viata a lui Vaclav Havel indoliaza intreaga comunitate a celor pentru care drepturile omului sunt universale si non-negociabile, iar crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile.
Condamnarea dictaturii comuniste din Romania, un regim care s-a facut vinovat de nenumarate crime impotriva umanitatii, nu s-a nascut din senin. In acel insangerat decembrie 1989, protestatarii de la Timisoara, Cluj, Sibiu, Bucuresti, Iasi, Brasov si din alte orase cereau sa se puna capat acelui regim. Ei nu sustineau umanizarea socialismului de stat, ci abolirea sa. Guvernarile post-decembriste, mai intai sub presedintele amneziei, Ion Iliescu, apoi sub acela al tergiversarii, Emil Constantinescu, au ocolit subiectul. Cel de-al doilea a trimis mesaje frumos intocmite, a scris fraze bine slefuite, dar nu s-a infatisat in Parlament, infruntand reactiile isterice ale nostalgicilor regimului national-securist, ale fostilor si actualilor protocronisti, ale demagogilor, canaliilor si saltimbancilor, pentru a rosti cuvintele esentiale: “Condamn dictatura comunista din Romania ca ilegitima si criminala”. S-a nascut Memorialul de la Sighet ca initiativa a unor oameni extraordinari, Ana Blandiana si Romulus Rusan, in fiecare an se desfasoara Scoala de Vara de la Sighet, Centrul International de Cercetari legat de Academia Civica, s-a infiintat Memorialul Revolutiei de la Timisoara din initiativa lui Traian Orban, au aparut carti, amintiri, volume documentare, dar statul roman a tacut. Iar tacerea, o stim de la o renumita ganditoare germana, Gesine Schwann, are efecte distructive.
In 2004, constrans de circumstante, Ion Iliescu (care gafase lamentabil in 2003 pe tema Holocaustului in interviul cu ziarul israelian “Haaretz”) a acceptat concluziile Raportului Comisiei conduse de Elie Wiesel si a condamnat Holocaustul din Romania. Societatea civila romaneasca i-a cerut presedintelui Traian Basescu sa se angajeze in condamnarea regimului totalitar de inspiratie bolsevica pe intreg parcursul existentei sale, de la 6 martie 1945, cand a fost impus guvernul-marioneta al lui Petru Groza, pana la Revolutia din decembrie 1989. Mai mult, Apelul lansat de Sorin Iliesiu in 2005 cerea sa fie condamnate si crimele de dupa 22 decembrie. S-a format astfel o masa critica, o imensa presiune populara care a dus la infiintarea, in aprilie 2006, a Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Meritul lui Traian Basescu in a demara si a sustine acest proiect este incontestabil. Presedintele a dovedit deopotriva vointa politica si conscventa intru principii. In iunie 2006, la o intalnire cu membrii si expertii Comisiei Prezidentiale la care erau prezenti si unii jurnalisti cunoscuti intre care Emil Hurezeanu, Ioan T. Morar si Mircea Mihaies, presedintele Basescu a spus cat se poate de categoric, referindu-se la intensificarea atacurilor impotriva demersului nostru: “Chiar daca ramanem in final doar dl Tismaneanu si cu mine, tot voi condamna comunismul”. N-am ramas doar noi doi, ne-am bucurat de sprijinul societatii civile, al atator si atator intelectuali publici, al unei majoritati tacute care a gasit varii forme pentru a-si exprima solidaritatea.
Cauza formarii acelei Comisii a fost endogena, deci nu a fost vorba de presiuni externe venite din partea Uniunii Europene (cum se afirma uneori chiar in lucrari foarte documentate aparute in Vest). Era o premiera nu doar la noi, ci si in ansamblul statelor post-comuniste. Existase Comisia Eppelmann in Germania, dar RDG-ul nu mai exista ca stat. Era vorba, prin urmare, de necesitatea unui gest similar cu acela al presedintelui Jacques Chirac in 1995 cand, in numele statului francez, a condamnat regimul de la Vichy, de asumarea trecutului traumatic prin recunoasterea crimelor comise, a caracterului ilegitim al regimului comunist. Trebuiau analizate institutiile, metodele si personalitatile care au facut posibile faradelegile epocii comuniste. Un grup de tineri istorici, politologi, filosofi, sociologi au pornit cu entuziasm si competenta sa elaboreze acel Raport. Rolul membrilor Comisiei si al meu ca presedinte fost inainte de toate sa orientam conceptual activitatea expertilor si sa mentimem legatura cu seful statului pentru a ne facilita accesul la arhive. Cand ii aud pe unii spunand ca acesti cercetatori sunt prea tineri, ca nu au cum sa inteleaga teribilele timpuri pe care le examineaza, imi revin in minte cuvintele din “Cidul” lui Corneille: Je suis jeune, il est vrai, mais aux âmes bien nées/ La valeur n’attend point le nombre des années.
Evident, am lucrat cu totii la scrierea Raportului Final, ne-am consultat, am avut numeroase schimburi de opinii. Am considerat necesara, din punct de vedere istoriografic si moral, includerea in Raport a represiunilor din teritoriile romanesti anexate de URSS in 1940. Cum crimele comuniste au afectat destinele tuturor cetatenilor Romaniei, Raportul include analiza situatiei minoritatilor nationale in timpul deceniilor de represiune. Punctul de vedere al victimelor a fost respectat si inclus in Raport (un capitol scris de dl Gheorghe Boldur-Latescu si expertii AFDPR). S-a constituit o redutabila echipa de cercetare care, in pofida numeroaselor ofensive calomniatoare, a insinuarilor si atacurilor imunde, si-a mentinut o admirabila si benefica solidaritate. Chiar momentele cele mai spinoase au fost depasite relativ usor, fara primejdii reale la adresa coeziunii echipei. Stiam cu totii, din experientele unor comisii similare din state post-dictatoriale (Argentina, Chile, Africa de Sud, Germania) ca un moment foarte dificil va fi legat de numirea numelor celor culpabili. N-am ezitat sa o facem si asa s-a nascut anexa cu biografiile demnitarilor de varf ai regimului comunist, intre care Ion Iliescu. Nu ne-a mirat, prin urmare, reactia sa extrem de ulcerata. Pe baza a sute si sute de documente, a mii si mii de marturii, Securitatea a fost descrisa drept o organizatie criminala. Nu ne-a mirat, prin urmare, isteria securistilor si a megafoanelor lor, inclusiv de la un anumit cotidian specializat in promovarea fostilor magnati ai dictaturii, inclusiv a fostilor sefi ai Securitatii.
Raportul Final, numit astfel pentru ca incheia activitatea acelei echipe de analiza a dictaturii, tot asa cum Raport Final s-a numit si documentul generat de Comisia Wiesel, este o opera colectiva, asumata de toti membrii Comisiei Prezidentiale in spiritul si in metoda sa. Sa-mi fie permis sa omagiez in aceste randuri, mult prea sumare, memoria celor trei membri ai Comisiei care s-au stins din viata: Constantin Ticu Dumitrescu, Virgil Ierunca si Monica Lovinescu.
Pretuiesc in mod deosebit articolul publicat pe Hotnews/Contributors de dr Cristian Vasile, respectat istoric, care a fost secretarul stiintific al Comisiei Prezidentiale si apoi, impreuna cu Dorin Dobrincu,a coordonat Comisia Prezidentiala Consultativa (2007-2009). Cercetator la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” al Academiei Romane, director stiintific al IICCMER, Cristian Vasile este cat se poate de calificat si indrituit sa scrie despre semnificatia momentului 18 decembrie 2006 pentru cultura politica a unei Romanii decisa sa rupa cu trecutul comunist. O democratie fara memorie, am spus-o si o repet, este una subreda,vulnerabila, precara. Viitorul democratic al Romaniei tine de asumarea dezinhibata, lucida si onesta a unui trecut care trebuie confruntat, nu romantizat, cosmetizat si mistificat.
V Tismaneanu
Dedic acest articol memoriei celui care a fost Vaclav Havel (1936-2011), intelectual critic, disident anticomunist, fondator al Cartei 77, dramaturg, presedinte al Cehoslovaciei postcomuniste, apoi presedintele Republicii Cehe, autorul nepieritorului eseu “Puterea celor fara de putere”. Vaclav Havel a simbolizat ceea ce numesc reinventarea politicului, curajul de a sfida machievelismele cinice si de a reafirma drepturile subiectivitatii intr-o lume dominata de birocratii obtuze si de ideologii constrangatore. Pentru Havel, co-autor al “Declaratiei de la Praga”, a rosti adevarul despre comunism, ca si despre fascism, a fost un imperativ categoric. Incetarea din viata a lui Vaclav Havel indoliaza intreaga comunitate a celor pentru care drepturile omului sunt universale si non-negociabile, iar crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile.
Condamnarea dictaturii comuniste din Romania, un regim care s-a facut vinovat de nenumarate crime impotriva umanitatii, nu s-a nascut din senin. In acel insangerat decembrie 1989, protestatarii de la Timisoara, Cluj, Sibiu, Bucuresti, Iasi, Brasov si din alte orase cereau sa se puna capat acelui regim. Ei nu sustineau umanizarea socialismului de stat, ci abolirea sa. Guvernarile post-decembriste, mai intai sub presedintele amneziei, Ion Iliescu, apoi sub acela al tergiversarii, Emil Constantinescu, au ocolit subiectul. Cel de-al doilea a trimis mesaje frumos intocmite, a scris fraze bine slefuite, dar nu s-a infatisat in Parlament, infruntand reactiile isterice ale nostalgicilor regimului national-securist, ale fostilor si actualilor protocronisti, ale demagogilor, canaliilor si saltimbancilor, pentru a rosti cuvintele esentiale: “Condamn dictatura comunista din Romania ca ilegitima si criminala”. S-a nascut Memorialul de la Sighet ca initiativa a unor oameni extraordinari, Ana Blandiana si Romulus Rusan, in fiecare an se desfasoara Scoala de Vara de la Sighet, Centrul International de Cercetari legat de Academia Civica, s-a infiintat Memorialul Revolutiei de la Timisoara din initiativa lui Traian Orban, au aparut carti, amintiri, volume documentare, dar statul roman a tacut. Iar tacerea, o stim de la o renumita ganditoare germana, Gesine Schwann, are efecte distructive.
In 2004, constrans de circumstante, Ion Iliescu (care gafase lamentabil in 2003 pe tema Holocaustului in interviul cu ziarul israelian “Haaretz”) a acceptat concluziile Raportului Comisiei conduse de Elie Wiesel si a condamnat Holocaustul din Romania. Societatea civila romaneasca i-a cerut presedintelui Traian Basescu sa se angajeze in condamnarea regimului totalitar de inspiratie bolsevica pe intreg parcursul existentei sale, de la 6 martie 1945, cand a fost impus guvernul-marioneta al lui Petru Groza, pana la Revolutia din decembrie 1989. Mai mult, Apelul lansat de Sorin Iliesiu in 2005 cerea sa fie condamnate si crimele de dupa 22 decembrie. S-a format astfel o masa critica, o imensa presiune populara care a dus la infiintarea, in aprilie 2006, a Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Meritul lui Traian Basescu in a demara si a sustine acest proiect este incontestabil. Presedintele a dovedit deopotriva vointa politica si conscventa intru principii. In iunie 2006, la o intalnire cu membrii si expertii Comisiei Prezidentiale la care erau prezenti si unii jurnalisti cunoscuti intre care Emil Hurezeanu, Ioan T. Morar si Mircea Mihaies, presedintele Basescu a spus cat se poate de categoric, referindu-se la intensificarea atacurilor impotriva demersului nostru: “Chiar daca ramanem in final doar dl Tismaneanu si cu mine, tot voi condamna comunismul”. N-am ramas doar noi doi, ne-am bucurat de sprijinul societatii civile, al atator si atator intelectuali publici, al unei majoritati tacute care a gasit varii forme pentru a-si exprima solidaritatea.
Cauza formarii acelei Comisii a fost endogena, deci nu a fost vorba de presiuni externe venite din partea Uniunii Europene (cum se afirma uneori chiar in lucrari foarte documentate aparute in Vest). Era o premiera nu doar la noi, ci si in ansamblul statelor post-comuniste. Existase Comisia Eppelmann in Germania, dar RDG-ul nu mai exista ca stat. Era vorba, prin urmare, de necesitatea unui gest similar cu acela al presedintelui Jacques Chirac in 1995 cand, in numele statului francez, a condamnat regimul de la Vichy, de asumarea trecutului traumatic prin recunoasterea crimelor comise, a caracterului ilegitim al regimului comunist. Trebuiau analizate institutiile, metodele si personalitatile care au facut posibile faradelegile epocii comuniste. Un grup de tineri istorici, politologi, filosofi, sociologi au pornit cu entuziasm si competenta sa elaboreze acel Raport. Rolul membrilor Comisiei si al meu ca presedinte fost inainte de toate sa orientam conceptual activitatea expertilor si sa mentimem legatura cu seful statului pentru a ne facilita accesul la arhive. Cand ii aud pe unii spunand ca acesti cercetatori sunt prea tineri, ca nu au cum sa inteleaga teribilele timpuri pe care le examineaza, imi revin in minte cuvintele din “Cidul” lui Corneille: Je suis jeune, il est vrai, mais aux âmes bien nées/ La valeur n’attend point le nombre des années.
Evident, am lucrat cu totii la scrierea Raportului Final, ne-am consultat, am avut numeroase schimburi de opinii. Am considerat necesara, din punct de vedere istoriografic si moral, includerea in Raport a represiunilor din teritoriile romanesti anexate de URSS in 1940. Cum crimele comuniste au afectat destinele tuturor cetatenilor Romaniei, Raportul include analiza situatiei minoritatilor nationale in timpul deceniilor de represiune. Punctul de vedere al victimelor a fost respectat si inclus in Raport (un capitol scris de dl Gheorghe Boldur-Latescu si expertii AFDPR). S-a constituit o redutabila echipa de cercetare care, in pofida numeroaselor ofensive calomniatoare, a insinuarilor si atacurilor imunde, si-a mentinut o admirabila si benefica solidaritate. Chiar momentele cele mai spinoase au fost depasite relativ usor, fara primejdii reale la adresa coeziunii echipei. Stiam cu totii, din experientele unor comisii similare din state post-dictatoriale (Argentina, Chile, Africa de Sud, Germania) ca un moment foarte dificil va fi legat de numirea numelor celor culpabili. N-am ezitat sa o facem si asa s-a nascut anexa cu biografiile demnitarilor de varf ai regimului comunist, intre care Ion Iliescu. Nu ne-a mirat, prin urmare, reactia sa extrem de ulcerata. Pe baza a sute si sute de documente, a mii si mii de marturii, Securitatea a fost descrisa drept o organizatie criminala. Nu ne-a mirat, prin urmare, isteria securistilor si a megafoanelor lor, inclusiv de la un anumit cotidian specializat in promovarea fostilor magnati ai dictaturii, inclusiv a fostilor sefi ai Securitatii.
Raportul Final, numit astfel pentru ca incheia activitatea acelei echipe de analiza a dictaturii, tot asa cum Raport Final s-a numit si documentul generat de Comisia Wiesel, este o opera colectiva, asumata de toti membrii Comisiei Prezidentiale in spiritul si in metoda sa. Sa-mi fie permis sa omagiez in aceste randuri, mult prea sumare, memoria celor trei membri ai Comisiei care s-au stins din viata: Constantin Ticu Dumitrescu, Virgil Ierunca si Monica Lovinescu.
Pretuiesc in mod deosebit articolul publicat pe Hotnews/Contributors de dr Cristian Vasile, respectat istoric, care a fost secretarul stiintific al Comisiei Prezidentiale si apoi, impreuna cu Dorin Dobrincu,a coordonat Comisia Prezidentiala Consultativa (2007-2009). Cercetator la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” al Academiei Romane, director stiintific al IICCMER, Cristian Vasile este cat se poate de calificat si indrituit sa scrie despre semnificatia momentului 18 decembrie 2006 pentru cultura politica a unei Romanii decisa sa rupa cu trecutul comunist. O democratie fara memorie, am spus-o si o repet, este una subreda,vulnerabila, precara. Viitorul democratic al Romaniei tine de asumarea dezinhibata, lucida si onesta a unui trecut care trebuie confruntat, nu romantizat, cosmetizat si mistificat.
marți, 13 decembrie 2011
tacerea mieilor....mioritici,pai cum altfel :)
Rasfoiesc dimineata presa si dau peste parerea ce si-a exprimat-o aseara E Boc la B1 tv,devenita stire, referitoare la ”apostolul” Apostu : ca n-ar avea legatura cercetatul ardelean cu pepenarii din dosarul lui ,odata ce..bla,bla,bla....si plictisita imi arunc ochii pe o alta informatie, de data aceasta legata de Lazaroiu :” Ponta mi- a dat dosarele PSD-iştilor în schimbul sondajelor confidenţiale ale Alianţei D.A.” aparute in Adevarul de azi,ambele !
Cred ca toti imi stiti parerea despre Lazaroiu,nu-l plac deloc,cam demult si de-asta nu-i inteleg,deseori nici discursul lipsit de verbe! Devenit consilier al lui Basescu l-am acceptat, pana ce o Madama din blogosfera, intretinuta de baieti unu si unu,spuneau unii - care-i cunosteau ,ca ar avea chiar ochi albastri, l-a atras in asternuturile ei si usor,usor a inceput sa produca si el...articole .Contributor la Madama ,vai, laudat , aplaudat ,asteptat de toata lumea cu sufletul la gura, cu cevashilea barfe,ca-ntre fete, de pe la Cotroceni, sau din propria gandire ,ce mai, facut din scris a fi omul de incredere nr 1 al Presedintelui.
Sa va zic sincer,mi s-a pus pata pe el, o data ca nu priveste drept ,cautandu-si cuvintele prin varful pantofilor si doi ca i-am vazut niste poze cu atitudini cam lascive pt un barbat , pe facebook, pe care nu le-am ”capturat”din lene si-mi pare rau, dar care m-au dus cu gandul aiurea . Ce sa fac,gospodina ,fara paralaxa !!!!
Si, buuuum!!!! Vine eliberarea din fonctia prezidentiala,apoi numirea in guvern ”la munca” unde-si ia la randu-i consilier pe cine altcineva, decat pe unul din baietii de la Madama ,pana cand PM Boc se burzuluieste si-l elibereaza numai dupa 3 luni, in urma unor declaratii ”vizionare” legate de caderea masiva in sondaje a partidului(guvernului) pt care depuese chiar juraminte de credinta,plus alte devieri in balarii legate de marirea iminenta a pensiilor si salariilor bugetare la sfarsit de an,in plina criza europeana ,cu un guvern ce se vrea auster.
In toata aceasta perioada ,cred ca l-a facut din vbe psiho si socio volante si pe Base, pt ca atata timp cat a fost sub influenta lui Lazaroiu,parca nu mai era el. Balbe peste balbe inaintari si reveniri in discursuri fara logica ,de ma luasem de cap. Ce mai,lucratura tipica ! Noroc ca nu-l consilia in probleme de politica externa ,ca ne lua incornoratu !
Si azi ,poooc! bomba pe care puteti s-o cititi aci ! Pai ,dle Lazaroiu eu inteleg ca va era foame , dar asa psiholog si sociolog cum va credeti, n-ati aflat ca minciuna are picioare scurte ? O dati si azi / ieri in balarii,pe contul personal de fbook,dar io nu va pap ”ironiile” ! Asa va banuiesc unii ,c-ati fi ironic in raspunsuri ,eu nu ! nu, pt ca prea apare din senin aceasta stire care-mi pute a altceva decat a batalie poolitica; adica ,atunci cand dvs erati mare sef la un important institut de sondare a opiniilor publice, dadeati la schimb informatii ( sondaje) confidentiale in contra partida cu ce? Nu pe bani,ca aia au miros si le iau cainii urma si-apoi intre prieteni nu se dau bani ,ci investeati viitorul cu bombite care puteau face praf si pulbere persoane , sau din contra se puteau transforma in averi sau unelte de santaj. Erati in aceeasi barca cu Bombo,cu tanarul Ponta? Aveti, dupa cum ziceti, si-acu bombite de pe la toate partidele de v-ati permis infiintarea unuia nou? Am auzit, nu stiu sigur, c-ati fi un om bogat !!! stiti ca vi se spunea si mama Omida de la Cotroceni? V-a imbogatit intr-asa hal psd-ul micului curajos de-acu, incat sa preziceti din ce in ce mai des aberatia unei a doua coalitii intre social democrati si mai ”noii” liberali-democrati cum ii boteaza cu ironie, adevarata, de data asta ,pontescul dvs prieten? nu stiu,intreb asa ,cam degeaba ,pt ca dvs m-ati facut sa mi se ia si de ultima speranta ce-o aveam : ca se poate intampla ceva bun si in Romania . De-alde indivizi ca dvs,personaje cinice distribuite in roluri pt a face oamenii simpli sa -si caste gura si sa va pape giumbushlucurile statale suntem satui, dle Lazaroiu,mai ales acum in prag de Sfintele Sarbatori!
Cred ca toti imi stiti parerea despre Lazaroiu,nu-l plac deloc,cam demult si de-asta nu-i inteleg,deseori nici discursul lipsit de verbe! Devenit consilier al lui Basescu l-am acceptat, pana ce o Madama din blogosfera, intretinuta de baieti unu si unu,spuneau unii - care-i cunosteau ,ca ar avea chiar ochi albastri, l-a atras in asternuturile ei si usor,usor a inceput sa produca si el...articole .Contributor la Madama ,vai, laudat , aplaudat ,asteptat de toata lumea cu sufletul la gura, cu cevashilea barfe,ca-ntre fete, de pe la Cotroceni, sau din propria gandire ,ce mai, facut din scris a fi omul de incredere nr 1 al Presedintelui.
Sa va zic sincer,mi s-a pus pata pe el, o data ca nu priveste drept ,cautandu-si cuvintele prin varful pantofilor si doi ca i-am vazut niste poze cu atitudini cam lascive pt un barbat , pe facebook, pe care nu le-am ”capturat”din lene si-mi pare rau, dar care m-au dus cu gandul aiurea . Ce sa fac,gospodina ,fara paralaxa !!!!
Si, buuuum!!!! Vine eliberarea din fonctia prezidentiala,apoi numirea in guvern ”la munca” unde-si ia la randu-i consilier pe cine altcineva, decat pe unul din baietii de la Madama ,pana cand PM Boc se burzuluieste si-l elibereaza numai dupa 3 luni, in urma unor declaratii ”vizionare” legate de caderea masiva in sondaje a partidului(guvernului) pt care depuese chiar juraminte de credinta,plus alte devieri in balarii legate de marirea iminenta a pensiilor si salariilor bugetare la sfarsit de an,in plina criza europeana ,cu un guvern ce se vrea auster.
In toata aceasta perioada ,cred ca l-a facut din vbe psiho si socio volante si pe Base, pt ca atata timp cat a fost sub influenta lui Lazaroiu,parca nu mai era el. Balbe peste balbe inaintari si reveniri in discursuri fara logica ,de ma luasem de cap. Ce mai,lucratura tipica ! Noroc ca nu-l consilia in probleme de politica externa ,ca ne lua incornoratu !
Si azi ,poooc! bomba pe care puteti s-o cititi aci ! Pai ,dle Lazaroiu eu inteleg ca va era foame , dar asa psiholog si sociolog cum va credeti, n-ati aflat ca minciuna are picioare scurte ? O dati si azi / ieri in balarii,pe contul personal de fbook,dar io nu va pap ”ironiile” ! Asa va banuiesc unii ,c-ati fi ironic in raspunsuri ,eu nu ! nu, pt ca prea apare din senin aceasta stire care-mi pute a altceva decat a batalie poolitica; adica ,atunci cand dvs erati mare sef la un important institut de sondare a opiniilor publice, dadeati la schimb informatii ( sondaje) confidentiale in contra partida cu ce? Nu pe bani,ca aia au miros si le iau cainii urma si-apoi intre prieteni nu se dau bani ,ci investeati viitorul cu bombite care puteau face praf si pulbere persoane , sau din contra se puteau transforma in averi sau unelte de santaj. Erati in aceeasi barca cu Bombo,cu tanarul Ponta? Aveti, dupa cum ziceti, si-acu bombite de pe la toate partidele de v-ati permis infiintarea unuia nou? Am auzit, nu stiu sigur, c-ati fi un om bogat !!! stiti ca vi se spunea si mama Omida de la Cotroceni? V-a imbogatit intr-asa hal psd-ul micului curajos de-acu, incat sa preziceti din ce in ce mai des aberatia unei a doua coalitii intre social democrati si mai ”noii” liberali-democrati cum ii boteaza cu ironie, adevarata, de data asta ,pontescul dvs prieten? nu stiu,intreb asa ,cam degeaba ,pt ca dvs m-ati facut sa mi se ia si de ultima speranta ce-o aveam : ca se poate intampla ceva bun si in Romania . De-alde indivizi ca dvs,personaje cinice distribuite in roluri pt a face oamenii simpli sa -si caste gura si sa va pape giumbushlucurile statale suntem satui, dle Lazaroiu,mai ales acum in prag de Sfintele Sarbatori!
luni, 12 decembrie 2011
Cutia Pandorei: Experiente personale din timpul condamnarii comunismului (I)
auyor:
Vladimir Tismaneanu
decembrie 12, 2011
Pacat ca nu tin jurnal. Nu-mi vine sa cred ca s-au scurs cinci ani de la acele momente mai agitate decat orice traisem eu vreodata. Cu atacuri mai dure, adeseori, decat orice mi-as fi putut imagina. Hidra ranita a urlat, vorba lui Dan Tapalaga, prin o mie de capete. Si totusi, am invins. Ma refer la toti cei care refuza sa accepte amnezia abulica si complicitatea cu fortele Raului, cu stafiile unui trecut traumatic. Experientele din 2006 ar fi meritat sa fie retinute in scris, inclusiv propriile mele stari de spirit, framantarile, dezamagirile, entuziasmele si dilemele, convorbirile telefonice cu prieteni apropiati (intre care Nick si Dana Andrews, oameni de o noblete rar-intalnita), cu surorile mele, sprijinul neconditionat si generos al familiei mele din Washington, sustinerea colegilor de departament de la Universitatea Maryland, sfaturile date de Monica Lovinescu in acea perioada, cate altele. Cu buna mea prietena Christina Zarifopol-Illias vorbeam zilnic. Cuvintele ei de incurajare erau precum oxigenul. A contat mult sprijinul consecvent primit din partea lui Dragos Aligica si al sotiei sale, Adina Dabu. Scrisesem despre decomunizare, inclusiv un capitol in cartea mea din 1998, aparuta la Princeton University Press, “Fantasies of Salvation” (tradusa in romaneste, la Polirom, de Magda Teodorescu). Nu stiam insa ce cutie a Pandorei se deschisese in Romania. Eram inca naiv.
Imi amintesc de seara din aprilie, acasa la doamna Gabriela Stoica, vaduva prietenului meu, regretatul ziarist Florin-Gabriel Marculescu, ea insasi o intelectuala admirabila. Venise domnul Ticu Dumitrescu, discutam despre Comisia Prezidentiala din care facea parte, despre CNSAS, despre arhive, despre prioritatile noastre, despre insinuarile din presa nationalist-comunistoida. In acea clipa, aud la televizor numele meu. Doi indivizi stau de vorba si ma fac in toate felurile: beizadea comunista, fecior de bani gata, fost speech-writer al lui Nicu Ceausescu, propagandist de frunte al vechiului regim, fiul unui mare tortionar comunist si cate altele. Asist siderat la falsificarea intregii mele biografii. Nu de catre Paunescu, Ungheanu, Eugen Florescu si Vadim, ceea ce-ar fi fost firesc. Nu-mi vine sa cred. Il intreb pe domnul Ticu cine sunt cei doi. Nu-l recunoscusem (se buhaise alarmant) pe Nistorescu. Langa el perora, scandalizat de numirea mea ca presedinte al Comisiei Prezidentiale, Petru Romosan. Nu-l cunosteam, il vazusem o singura data, in trecere, la inceputul anilor 90, in curtea Uniunii Scriitorilor. Era citat, ca mare autoritate, Mihai Pelin. Pe Nistorescu il cunoscusem relativ bine inca de prin 1975. Talentat reporter, suferea de chinuitoare complexe de inferioritate culturala. Fusese la mine acasa in vizita (la cina) prin 1993. In 2001 m-a rugat sa intervin la “Washington Post” sa-i publice “Oda Americii”. De unde aceasta ura ce parea sa-i intunece complet judecata? De unde atata indarjire? Ce mize aveau cei doi? De ce se temeau? Trecura anii si m-am lamurit.
In ianuarie 2011, publicam pe blogul meu un articol despre solidaritate, loialitati si prietenii. Multumeam prietenilor din Fundatia “Ioan Barbus” pentru solidaritatea lor indefectibila. Iata un fragment:
Pentru mine, prietenia inseamna solidaritatea mereu intarita întru principii si valori. Cand aceasta solidaritate se clatina, cand orgolii mistuitoare se combina cu varii complexe intr-o dezolanta alchimie resentimentara, cand trecutul este rescris pentru a deveni concordant cu actualele jocuri si combinatii, atunci se destrama si prietenia. Evident, unii rationalizeaza aceste decizii care anuleaza solidaritatea drept devotament pentru principii. Conform stilizarilor auto-justificative, ei n-au nimic cu oamenii concreti pe care ii ponegresc, ba chiar ii admira (cand nu-i dispretuiesc), problema este ca ei “nu pot renunta la principii”. As numi acest sindrom fetisismul principialitatii ostentative. In fapt, solidaritatile durabile se nasc din confluente valorice, din riscuri comune, din pariuri existentiale impartasite, din convergenta principiilor cultivate cu discretie, dintr-un atasament care nu se schimba peste noapte in raport cu un numar de idei, de norme morale, de aspiratii. Deci nu din cabale si jocuri de culise.
Prietenia este un mare pariu al unei increderi ce nu se zdruncina la orice incercare mai dificila. Dimpotriva, cand cerul se innoureaza, cand prietenii iti sunt insultati si calomniati (fie ca sunt in viata, fie ca au trecut in lumea dreptilor), nu te speli pe maini si nu intri in corul detractorilor, nu cautionezi , nici macar prin eschiva, bucuria acestora de a macula . Iar daca o faci, inseamna ca ai mimat doar prietenia. Exista si forme decente de despartire, nu doar cele menite sa dea satisfactie galeriei. Goethe spunea: “Pentru valet nu exista erou”. Iar Hegel completa aceasta inteleapta si trista constatare cu cuvintele: “Asta se intampla nu pentru ca eroul nu este erou, ci pentru ca valetul este valet”.
Public mai jos un articol de Cristian Teodorescu legat exact de acele momente. L-am regasit facand o cautare pe web pentru cartea despre condamnarea comunismului in Romania la care lucrez acum. Va apare la o cunoscuta editura universitara din Anglia si Statele Unite. Este neindoios o provocare, o experienta extraordinara pentru un politolog, istoric al comunismului si filosof politic specializat in radicalism, ideologii si revolutii, sa fie implicat direct intr-un asemenea de demers de confruntare si asumare a unui trecut traumatic.Pe Cristian, un superb prozator si un jurnalist de mare clasa, l-am cunoscut la Washington, ne-am revazut la New York si la Bucuresti. Am petrecut atunci, in aprilie 2006, o seara minunata la Devis Grebu, un mare artist si un prieten drag, am incercat sa anticipam ce avea sa urmeze. Era cu o zi inainte de Pasti, plecam peste putin timp inapoi spre Washington.
In dupa-amiaza acelei zile, inregistrasem o emisiune cu Ion Cristoiu. Ma rugase consilierul prezidential Claudiu Saftoiu sa o fac, pe atunci “Antena 1″ nu declansase razboiul imptriva condamnarii comunismului. Peste cateva zile, Ion Cristoiu publica in “Jurnalul National” un articol intitulat premonitoriu ”Vladimir Tismaneanu in ciorba damboviteana”. Peste doar cateva saptamani, sub semnatura unui personaj numit Vladimir Alexe (despre care aveam sa citesc ulterior ca era departe a fi fost vreun inocent), “Ziua” lui SRS publica un text infam cu titlul “Agentul Volodea”. Dupa ce Colegiul CNSAS a dat verdictul ca nu am colaborat niciodata cu Securitatea, Sorin Rosca Stanescu si-a cerut scuze public. Despre pozitia acelui ziar in 2006 si mai incolo, cu campaniile delirante purtate impotriva unor Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Andrei Plesu, H.-R. Patapievici, Mihai-Razvan Ungureanu, Teodor Baconschi, ca sa nu mai vorbesc de mine, s-ar putea scrie o intreaga carte. Iar unii editorialisti erau oameni pe care ii cunoasteam, persoane “de bine” (intre acestia, Zoe Petre si Gabriel Andreescu). Atunci au scris Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies si Ioan T. Morar texte de protest pentru care le raman indatorat.
Chiar daca n-am tinut jurnal, webul, bibliotecile, scrisorile si memoria (a mea, a prietenilor) ma ajuta. Mai ales ca atacurile, ignominiile, insinuarile si calomniile n-au contenit, infamiile se repeta de-a dreptul serial. Doar ca intre timp frontul nistorescian-vadimist s-a extins in zone care pareau in 2006 frecventabile. Dar despre asta, mai incolo…
Atacuri nedrepte
de Cristian Teodorescu (“Romania Literara”, No. 20, 2006)
De vreo săptămînă apar în presă atacuri împotriva lui Vladimir Tismăneanu. Unele mai murdare decît altele. Profesorului i se rescrie calomnios biografia în presa centrală, i se fac procese de intenţie şi e acuzat că ar fi omul Securităţii şi al PCR infiltrat în Occident.Cea dintîi mizerie de care e acuzat e că şi-ar fi ascuns trecutul. Nu şi l-a ascuns. Cînd a început să colaboreze la Europa Liberă, Vladimir Tismăneanu a spus ce era de spus despre trecutul său. De altfel în serialul său despre nomenclatura comunistă difuzat în anii ’80 la acest post de radio, profesorul a făcut, ori de cîte ori era cazul, trimiteri explicite la propria sa familie. Aşa că ultimul lucru care se poate spune despre el e că ar fi încercat să-şi fabrice altă biografie sau să-şi ascundă ascendenţa. Tismăneanu şi-a luat public distanţă de ideologia în care au crezut rudele sale, dar, spre meritul său, n-a amestecat distanţarea ideologică, precis formulată, cu renegarea relaţiilor sale de familie. Asta ar fi însemnat, de fapt, o încercare de a-şi oculta trecutul. Or, şi în perioada în care comunismul era atotputernic în România şi după 1990, Vladimir Tismăneanu a avut aceeaşi atitudine faţă de trecutul său şi faţă de lumea în care a crescut. Spre deosebire de mulţi dintre cei care au colaborat la Europa Liberă înainte de 1989, politologul n-a încercat să-şi fabrice un capital de disident de la distanţă faţă de regimul Ceauşescu, deşi ar fi avut cu ce. Analizele sale despre nomenclatura comunistă din România au fost, în multe privinţe, aproape la fel de dărîmătoare de iluzii în privinţa esenţei regimului de la Bucureşti, ca şi Orizonturile roşii ale lui Pacepa. Numai că în timp ce Pacepa s-a mulţumit să demoleze mitul Ceauşescu şi asta numai după ce a căpătat protecţie din partea Statelor Unite, Vladimir Tismăneanu a fost unul dintre demolatorii competenţi ai regimului comunist din România în întregul său.
Tismăneanu a evaluat cu aceeaşi lipsă de iluzii şi regimul dejist şi ceauşist, descriind mecanismele luptei pentru putere în PCR cu o viziune de ansamblu pe care foarte puţini au avut-o. Acest politolog, acuzat azi de infiltrare, a desfiinţat printre primii aşa-zisa atitudine patriotică a regimului Dej de după moartea lui Stalin. În timp ce în URSS a existat, timp de cîţiva ani, o încercare de destabilizare a regimului, în România s-a strîns şurubul necruţător, în timpul lui Dej. Acelaşi Vladimir Tismăneanu a demontat, esenţial, resorturile ceauşismului, identificînd în ele un stalinism rezidual, idee care a fost preluată din zbor de mulţi istorici şi politologi, fără citarea sursei.Atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu au început de cînd el a acceptat să conducă comisia pentru evaluarea regimului comunist din România, comisie înfiinţată la iniţiativa preşedintelui Băsescu. Marea competiţie aici e că, pînă la înfiinţarea Comisiei Băsescu, mai există institute şi instituţii care se ocupă cu cercetarea trecutului nostru apropiat pe bani publici. Ideea că Vladimir Tismăneanu şi comisia lui ar putea lua caimacul, lăsînd fără obiect al concluziilor institute şi instituţii care de ani de zile se căznesc să dea de cap meandrelor comunismului autohton, a stîrnit, cred, valul de atacuri împotriva profesorului.Fireşte că în această poveste au dreptate şi cei care se miră că pentru condamnarea comunismului a fost nevoie de înfiinţarea unei comisii. Dar, pe de altă parte, eforturile de a demola această comisie şi, mai ales, de a-l compromite pe Vladimir Tismăneanu prin cele mai murdare căi posibile, mă fac să cred că miza acestui scandal e de parcelare a comunismului în funcţie de anumite interese. Probabil că nu întîmplător după ce Paul Goma a renunţat să mai facă parte din comisie, în urma unei explicaţii cu Vladimir Tismăneanu în care i-a cerut scuze acestuia, explicaţie care există, au apărut şi aceste atacuri împotriva lui Tismăneanu.În afară de asta, însă, există la noi o mare competiţie pentru ştampilarea comunismului. Cei care au făcut-o pînă acum, declarînd nociv comunismul autohton, îşi simt primejduită expertiza de o eventuală şi posibilă condamnare a comunismului din partea comisiei condusă de Vladimir Tismăneanu. Altfel zis, dacă nu avea mandat prezidenţial, lui Tismăneanu nu i s-ar fi inventat un trecut pe care nu-l are.
Vladimir Tismaneanu
decembrie 12, 2011
Pacat ca nu tin jurnal. Nu-mi vine sa cred ca s-au scurs cinci ani de la acele momente mai agitate decat orice traisem eu vreodata. Cu atacuri mai dure, adeseori, decat orice mi-as fi putut imagina. Hidra ranita a urlat, vorba lui Dan Tapalaga, prin o mie de capete. Si totusi, am invins. Ma refer la toti cei care refuza sa accepte amnezia abulica si complicitatea cu fortele Raului, cu stafiile unui trecut traumatic. Experientele din 2006 ar fi meritat sa fie retinute in scris, inclusiv propriile mele stari de spirit, framantarile, dezamagirile, entuziasmele si dilemele, convorbirile telefonice cu prieteni apropiati (intre care Nick si Dana Andrews, oameni de o noblete rar-intalnita), cu surorile mele, sprijinul neconditionat si generos al familiei mele din Washington, sustinerea colegilor de departament de la Universitatea Maryland, sfaturile date de Monica Lovinescu in acea perioada, cate altele. Cu buna mea prietena Christina Zarifopol-Illias vorbeam zilnic. Cuvintele ei de incurajare erau precum oxigenul. A contat mult sprijinul consecvent primit din partea lui Dragos Aligica si al sotiei sale, Adina Dabu. Scrisesem despre decomunizare, inclusiv un capitol in cartea mea din 1998, aparuta la Princeton University Press, “Fantasies of Salvation” (tradusa in romaneste, la Polirom, de Magda Teodorescu). Nu stiam insa ce cutie a Pandorei se deschisese in Romania. Eram inca naiv.
Imi amintesc de seara din aprilie, acasa la doamna Gabriela Stoica, vaduva prietenului meu, regretatul ziarist Florin-Gabriel Marculescu, ea insasi o intelectuala admirabila. Venise domnul Ticu Dumitrescu, discutam despre Comisia Prezidentiala din care facea parte, despre CNSAS, despre arhive, despre prioritatile noastre, despre insinuarile din presa nationalist-comunistoida. In acea clipa, aud la televizor numele meu. Doi indivizi stau de vorba si ma fac in toate felurile: beizadea comunista, fecior de bani gata, fost speech-writer al lui Nicu Ceausescu, propagandist de frunte al vechiului regim, fiul unui mare tortionar comunist si cate altele. Asist siderat la falsificarea intregii mele biografii. Nu de catre Paunescu, Ungheanu, Eugen Florescu si Vadim, ceea ce-ar fi fost firesc. Nu-mi vine sa cred. Il intreb pe domnul Ticu cine sunt cei doi. Nu-l recunoscusem (se buhaise alarmant) pe Nistorescu. Langa el perora, scandalizat de numirea mea ca presedinte al Comisiei Prezidentiale, Petru Romosan. Nu-l cunosteam, il vazusem o singura data, in trecere, la inceputul anilor 90, in curtea Uniunii Scriitorilor. Era citat, ca mare autoritate, Mihai Pelin. Pe Nistorescu il cunoscusem relativ bine inca de prin 1975. Talentat reporter, suferea de chinuitoare complexe de inferioritate culturala. Fusese la mine acasa in vizita (la cina) prin 1993. In 2001 m-a rugat sa intervin la “Washington Post” sa-i publice “Oda Americii”. De unde aceasta ura ce parea sa-i intunece complet judecata? De unde atata indarjire? Ce mize aveau cei doi? De ce se temeau? Trecura anii si m-am lamurit.
In ianuarie 2011, publicam pe blogul meu un articol despre solidaritate, loialitati si prietenii. Multumeam prietenilor din Fundatia “Ioan Barbus” pentru solidaritatea lor indefectibila. Iata un fragment:
Pentru mine, prietenia inseamna solidaritatea mereu intarita întru principii si valori. Cand aceasta solidaritate se clatina, cand orgolii mistuitoare se combina cu varii complexe intr-o dezolanta alchimie resentimentara, cand trecutul este rescris pentru a deveni concordant cu actualele jocuri si combinatii, atunci se destrama si prietenia. Evident, unii rationalizeaza aceste decizii care anuleaza solidaritatea drept devotament pentru principii. Conform stilizarilor auto-justificative, ei n-au nimic cu oamenii concreti pe care ii ponegresc, ba chiar ii admira (cand nu-i dispretuiesc), problema este ca ei “nu pot renunta la principii”. As numi acest sindrom fetisismul principialitatii ostentative. In fapt, solidaritatile durabile se nasc din confluente valorice, din riscuri comune, din pariuri existentiale impartasite, din convergenta principiilor cultivate cu discretie, dintr-un atasament care nu se schimba peste noapte in raport cu un numar de idei, de norme morale, de aspiratii. Deci nu din cabale si jocuri de culise.
Prietenia este un mare pariu al unei increderi ce nu se zdruncina la orice incercare mai dificila. Dimpotriva, cand cerul se innoureaza, cand prietenii iti sunt insultati si calomniati (fie ca sunt in viata, fie ca au trecut in lumea dreptilor), nu te speli pe maini si nu intri in corul detractorilor, nu cautionezi , nici macar prin eschiva, bucuria acestora de a macula . Iar daca o faci, inseamna ca ai mimat doar prietenia. Exista si forme decente de despartire, nu doar cele menite sa dea satisfactie galeriei. Goethe spunea: “Pentru valet nu exista erou”. Iar Hegel completa aceasta inteleapta si trista constatare cu cuvintele: “Asta se intampla nu pentru ca eroul nu este erou, ci pentru ca valetul este valet”.
Public mai jos un articol de Cristian Teodorescu legat exact de acele momente. L-am regasit facand o cautare pe web pentru cartea despre condamnarea comunismului in Romania la care lucrez acum. Va apare la o cunoscuta editura universitara din Anglia si Statele Unite. Este neindoios o provocare, o experienta extraordinara pentru un politolog, istoric al comunismului si filosof politic specializat in radicalism, ideologii si revolutii, sa fie implicat direct intr-un asemenea de demers de confruntare si asumare a unui trecut traumatic.Pe Cristian, un superb prozator si un jurnalist de mare clasa, l-am cunoscut la Washington, ne-am revazut la New York si la Bucuresti. Am petrecut atunci, in aprilie 2006, o seara minunata la Devis Grebu, un mare artist si un prieten drag, am incercat sa anticipam ce avea sa urmeze. Era cu o zi inainte de Pasti, plecam peste putin timp inapoi spre Washington.
In dupa-amiaza acelei zile, inregistrasem o emisiune cu Ion Cristoiu. Ma rugase consilierul prezidential Claudiu Saftoiu sa o fac, pe atunci “Antena 1″ nu declansase razboiul imptriva condamnarii comunismului. Peste cateva zile, Ion Cristoiu publica in “Jurnalul National” un articol intitulat premonitoriu ”Vladimir Tismaneanu in ciorba damboviteana”. Peste doar cateva saptamani, sub semnatura unui personaj numit Vladimir Alexe (despre care aveam sa citesc ulterior ca era departe a fi fost vreun inocent), “Ziua” lui SRS publica un text infam cu titlul “Agentul Volodea”. Dupa ce Colegiul CNSAS a dat verdictul ca nu am colaborat niciodata cu Securitatea, Sorin Rosca Stanescu si-a cerut scuze public. Despre pozitia acelui ziar in 2006 si mai incolo, cu campaniile delirante purtate impotriva unor Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Andrei Plesu, H.-R. Patapievici, Mihai-Razvan Ungureanu, Teodor Baconschi, ca sa nu mai vorbesc de mine, s-ar putea scrie o intreaga carte. Iar unii editorialisti erau oameni pe care ii cunoasteam, persoane “de bine” (intre acestia, Zoe Petre si Gabriel Andreescu). Atunci au scris Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies si Ioan T. Morar texte de protest pentru care le raman indatorat.
Chiar daca n-am tinut jurnal, webul, bibliotecile, scrisorile si memoria (a mea, a prietenilor) ma ajuta. Mai ales ca atacurile, ignominiile, insinuarile si calomniile n-au contenit, infamiile se repeta de-a dreptul serial. Doar ca intre timp frontul nistorescian-vadimist s-a extins in zone care pareau in 2006 frecventabile. Dar despre asta, mai incolo…
Atacuri nedrepte
de Cristian Teodorescu (“Romania Literara”, No. 20, 2006)
De vreo săptămînă apar în presă atacuri împotriva lui Vladimir Tismăneanu. Unele mai murdare decît altele. Profesorului i se rescrie calomnios biografia în presa centrală, i se fac procese de intenţie şi e acuzat că ar fi omul Securităţii şi al PCR infiltrat în Occident.Cea dintîi mizerie de care e acuzat e că şi-ar fi ascuns trecutul. Nu şi l-a ascuns. Cînd a început să colaboreze la Europa Liberă, Vladimir Tismăneanu a spus ce era de spus despre trecutul său. De altfel în serialul său despre nomenclatura comunistă difuzat în anii ’80 la acest post de radio, profesorul a făcut, ori de cîte ori era cazul, trimiteri explicite la propria sa familie. Aşa că ultimul lucru care se poate spune despre el e că ar fi încercat să-şi fabrice altă biografie sau să-şi ascundă ascendenţa. Tismăneanu şi-a luat public distanţă de ideologia în care au crezut rudele sale, dar, spre meritul său, n-a amestecat distanţarea ideologică, precis formulată, cu renegarea relaţiilor sale de familie. Asta ar fi însemnat, de fapt, o încercare de a-şi oculta trecutul. Or, şi în perioada în care comunismul era atotputernic în România şi după 1990, Vladimir Tismăneanu a avut aceeaşi atitudine faţă de trecutul său şi faţă de lumea în care a crescut. Spre deosebire de mulţi dintre cei care au colaborat la Europa Liberă înainte de 1989, politologul n-a încercat să-şi fabrice un capital de disident de la distanţă faţă de regimul Ceauşescu, deşi ar fi avut cu ce. Analizele sale despre nomenclatura comunistă din România au fost, în multe privinţe, aproape la fel de dărîmătoare de iluzii în privinţa esenţei regimului de la Bucureşti, ca şi Orizonturile roşii ale lui Pacepa. Numai că în timp ce Pacepa s-a mulţumit să demoleze mitul Ceauşescu şi asta numai după ce a căpătat protecţie din partea Statelor Unite, Vladimir Tismăneanu a fost unul dintre demolatorii competenţi ai regimului comunist din România în întregul său.
Tismăneanu a evaluat cu aceeaşi lipsă de iluzii şi regimul dejist şi ceauşist, descriind mecanismele luptei pentru putere în PCR cu o viziune de ansamblu pe care foarte puţini au avut-o. Acest politolog, acuzat azi de infiltrare, a desfiinţat printre primii aşa-zisa atitudine patriotică a regimului Dej de după moartea lui Stalin. În timp ce în URSS a existat, timp de cîţiva ani, o încercare de destabilizare a regimului, în România s-a strîns şurubul necruţător, în timpul lui Dej. Acelaşi Vladimir Tismăneanu a demontat, esenţial, resorturile ceauşismului, identificînd în ele un stalinism rezidual, idee care a fost preluată din zbor de mulţi istorici şi politologi, fără citarea sursei.Atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu au început de cînd el a acceptat să conducă comisia pentru evaluarea regimului comunist din România, comisie înfiinţată la iniţiativa preşedintelui Băsescu. Marea competiţie aici e că, pînă la înfiinţarea Comisiei Băsescu, mai există institute şi instituţii care se ocupă cu cercetarea trecutului nostru apropiat pe bani publici. Ideea că Vladimir Tismăneanu şi comisia lui ar putea lua caimacul, lăsînd fără obiect al concluziilor institute şi instituţii care de ani de zile se căznesc să dea de cap meandrelor comunismului autohton, a stîrnit, cred, valul de atacuri împotriva profesorului.Fireşte că în această poveste au dreptate şi cei care se miră că pentru condamnarea comunismului a fost nevoie de înfiinţarea unei comisii. Dar, pe de altă parte, eforturile de a demola această comisie şi, mai ales, de a-l compromite pe Vladimir Tismăneanu prin cele mai murdare căi posibile, mă fac să cred că miza acestui scandal e de parcelare a comunismului în funcţie de anumite interese. Probabil că nu întîmplător după ce Paul Goma a renunţat să mai facă parte din comisie, în urma unei explicaţii cu Vladimir Tismăneanu în care i-a cerut scuze acestuia, explicaţie care există, au apărut şi aceste atacuri împotriva lui Tismăneanu.În afară de asta, însă, există la noi o mare competiţie pentru ştampilarea comunismului. Cei care au făcut-o pînă acum, declarînd nociv comunismul autohton, îşi simt primejduită expertiza de o eventuală şi posibilă condamnare a comunismului din partea comisiei condusă de Vladimir Tismăneanu. Altfel zis, dacă nu avea mandat prezidenţial, lui Tismăneanu nu i s-ar fi inventat un trecut pe care nu-l are.
duminică, 11 decembrie 2011
Sa mori de suveranitate ranita :)
In ultima vreme am stat mai mult pe facebook pt ca stirile si comentariile veneau fluviu . Si pro si contra, asa cum sta bine unui segment important de internauti. Ce m-a uimit - ca ma cam uimesc in ultima vreme oamenii, este apetenta unora de a complica lucrurile ,nu ca ele ar fi simple ,nu !!! sunt tare complicate si asa, insa oamenii sunt predispusi permanent la despicarea firului in mai multe ... Nu ca asa ar intelege sau s-ar face mai bine intelesi ,ci dintr-o viscerala dorinta de a fi ei burice legate direct la cauza respectiva.
Mi-a fost dat a vedea producandu-se pe fbook , persoane, care-si zic prioritar de dreapta si care-i doresc moartea lui Basescu, pt ca acesta a pus "suveranitatea" tarii la picioarele dnei Merkel . Sa mori tu, Mister & Lady C C!!!! alooo, n-am facut un dezacord gramatical,nu puteam sa zic sa muriti voi, atunci intervenea dezacordul, pur si simplu astia doi sunt asa lipiti in idei,pur si simplu formeaza o entitate cu un singur cap si o singura gura ;este Mr si ecoul lui - CC ,roll ! Dar sa nu credeti ca sunt unicii!!!! NU.
A proliferat natzionalismul la cote infinit mai mari decat in 90 ,cand privatizarea era "vazuta", ca o vanzare iminenta a tarii ."Mai bine saraci ,dar curati" sesizam astazi,la 20 de ani de la 48, ca este o sintagma adanc inradacinata in mentalitati ireversibil comunistoide,indiferent ca acestea au afisat pana acu ,cat de cat,o cultura politica deplasata spre liberalism sau crestin democratie,oricum mai ridicata nitel decat piciorul broastei; diferenta intre ei si Iliescu cel blamat fiind nula.
Caragiale, nu cred ca si-a imaginat vreodata personajele create, facand parte intr-o distributie a amintirilor despre viitor.“Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! Dar sa nu se schimbe nimic, ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele… esentiale…Din aceasta dilema nu puteti iesi…Am zis!”
Farfuridici azi ,dupa o suta si ceva de ani, pe toate drumurile, care adulmeca "tradarea" , ca tradarea e doar in firea lucrurilor la noi,nu? dar nu binele natiunii este buba , ci excludera lor de la masa "tradarii". Tradare,tradare dar sa fim si noi....miercuri, cand vom afla live - ca nu mai suntem pe vremea lui nenea Iancu, si sa vezi scuipati ejaculati pe la moguliene !
Sansele Romaniei, ca in urmatorii 10 ani dupa suspendare :)))))) sa mai aiba un strateg , un om de stat adevarat , sunt marunte !
ps .Unde pleaca Presedintele maine dimineata ? ha? aud? Hasta ,pe care-l vreti voi cazut cu avionul :evil: Ca doar va pricepeti ,sunteti analisti paraurbanisti farfuridizati!
Mi-a fost dat a vedea producandu-se pe fbook , persoane, care-si zic prioritar de dreapta si care-i doresc moartea lui Basescu, pt ca acesta a pus "suveranitatea" tarii la picioarele dnei Merkel . Sa mori tu, Mister & Lady C C!!!! alooo, n-am facut un dezacord gramatical,nu puteam sa zic sa muriti voi, atunci intervenea dezacordul, pur si simplu astia doi sunt asa lipiti in idei,pur si simplu formeaza o entitate cu un singur cap si o singura gura ;este Mr si ecoul lui - CC ,roll ! Dar sa nu credeti ca sunt unicii!!!! NU.
A proliferat natzionalismul la cote infinit mai mari decat in 90 ,cand privatizarea era "vazuta", ca o vanzare iminenta a tarii ."Mai bine saraci ,dar curati" sesizam astazi,la 20 de ani de la 48, ca este o sintagma adanc inradacinata in mentalitati ireversibil comunistoide,indiferent ca acestea au afisat pana acu ,cat de cat,o cultura politica deplasata spre liberalism sau crestin democratie,oricum mai ridicata nitel decat piciorul broastei; diferenta intre ei si Iliescu cel blamat fiind nula.
Caragiale, nu cred ca si-a imaginat vreodata personajele create, facand parte intr-o distributie a amintirilor despre viitor.“Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! Dar sa nu se schimbe nimic, ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele… esentiale…Din aceasta dilema nu puteti iesi…Am zis!”
Farfuridici azi ,dupa o suta si ceva de ani, pe toate drumurile, care adulmeca "tradarea" , ca tradarea e doar in firea lucrurilor la noi,nu? dar nu binele natiunii este buba , ci excludera lor de la masa "tradarii". Tradare,tradare dar sa fim si noi....miercuri, cand vom afla live - ca nu mai suntem pe vremea lui nenea Iancu, si sa vezi scuipati ejaculati pe la moguliene !
Sansele Romaniei, ca in urmatorii 10 ani dupa suspendare :)))))) sa mai aiba un strateg , un om de stat adevarat , sunt marunte !
ps .Unde pleaca Presedintele maine dimineata ? ha? aud? Hasta ,pe care-l vreti voi cazut cu avionul :evil: Ca doar va pricepeti ,sunteti analisti paraurbanisti farfuridizati!
vineri, 2 decembrie 2011
Draga si unica mama, Romania !
N-am mai scris demult.Timpul se rostogoleste peste mine cu nedreptate . Nu stiu daca are alta dimensiune raportat la numarul celor carora li-l aloc,sau eu am devenit mai inceata si ineficienta.Anul trecut era ,parca,altfel.Ma invarteam precum un titirez si rezolvam cu totul altfel problemele.
Am sarbatorit ieri,nu numai Ziua Nationala (fara mici si mustar,se-ntelege),dar si pe Andreea fiica cea mare,pe Andrei fiul ei si pe Stefan cel Mic, al doilea nepot al nostru,care a implinit 2 ani pe 30 nov,de Sf Andrei ! e sarbatoare mare in familia noastra in aceste zile de inceput de Decembrie! Dar si tristeteze, cauzata de o ” aniversare” mai putin placuta : exact un an de cand tatal copiilor si-a ales alt drum in viata ,absolut paralel ,fata de sentimentele si interesele lor. An greu pt toata lumea,CRIZA ,chiar si in familie .
Ieri, din motive de CRIZA,ne-am dus la restaurant :)) Tot localul plin ,de la orele amiezii ,ceea ce m-a indreptatit sa cred ca romanul,intradevar(!!!!) o duce rau de tot ! Si am ales unul in apropiere, nu de fitze de Dorobantzi unde dau navala avutii ,ci de cartier muncitoresc , spalatezel de altfel ,cu un anume staif de ”Casa...” .Ipocrizia romanului,mai ales a aceluia devenit urban, care are cat de cat o ”platforma” rasunatoare in media te rastoarna pe spate, fara sa-ti lase putinta de a te revolta macar fizic .
Inainte de a ne instala,am inchis acasa calculatorul,dupa o ”cearta” pe fb ,cu o nesabuita postatoare,care scotea din putzul gandirii ei de doi lei urmatoarea fraza : ”Din pacate eu nu am putut sa spun "la multi ani Romania" ci "la cat mai putini ani ,draga Romania de batjocura...coruptie ...si mizerie!" Ca si cand Romania ar fi cea vinovata de idiotenia unora, sau de mizeria morala &coruptia altora, toti culcusitzi cu sarg la sanul ei hranitor!
Nu stiu de ce mi-au venit in minte mamele care-si abandoneaza pruncii in maternitati sau in ghene !Cand sunt mari,copiii le vor cauta ,cu siguranta,din dorintza ancestrala de a-si cunoaste radacinile . Emotie nu neaparat umana,pt ca s-au descoperit astfel de sentimente si la animale. Numai unor romani acest gen de fior le lipseste,considerand Romania o entitate care trebuie decat sa dea ,nicidecum sa si primeasca. Nu compar Romania cu mamele iresponsabile, ci vreau sa subliniez nevoia profunda a fiecaruia de a ne raporta la ceva stabil, si ce poate fi mai stabil decat mama nascatoare de fii buni si de fii mai putin buni. Eu,fara Romania as fi ca si fara mama,la care alerg si acum, cu dor nebun ,cu iubire si pretuire pentru tot ce a facut pt mine : stabilitate, educatie, instruire,respect,credinta si nu in ultim rand ocrotirea si iubirea ei.Nu a fost poate ”cea mai” ! dar am considerat-o mereu UNICA si DRAGA !
Am sarbatorit ieri,nu numai Ziua Nationala (fara mici si mustar,se-ntelege),dar si pe Andreea fiica cea mare,pe Andrei fiul ei si pe Stefan cel Mic, al doilea nepot al nostru,care a implinit 2 ani pe 30 nov,de Sf Andrei ! e sarbatoare mare in familia noastra in aceste zile de inceput de Decembrie! Dar si tristeteze, cauzata de o ” aniversare” mai putin placuta : exact un an de cand tatal copiilor si-a ales alt drum in viata ,absolut paralel ,fata de sentimentele si interesele lor. An greu pt toata lumea,CRIZA ,chiar si in familie .
Ieri, din motive de CRIZA,ne-am dus la restaurant :)) Tot localul plin ,de la orele amiezii ,ceea ce m-a indreptatit sa cred ca romanul,intradevar(!!!!) o duce rau de tot ! Si am ales unul in apropiere, nu de fitze de Dorobantzi unde dau navala avutii ,ci de cartier muncitoresc , spalatezel de altfel ,cu un anume staif de ”Casa...” .Ipocrizia romanului,mai ales a aceluia devenit urban, care are cat de cat o ”platforma” rasunatoare in media te rastoarna pe spate, fara sa-ti lase putinta de a te revolta macar fizic .
Inainte de a ne instala,am inchis acasa calculatorul,dupa o ”cearta” pe fb ,cu o nesabuita postatoare,care scotea din putzul gandirii ei de doi lei urmatoarea fraza : ”Din pacate eu nu am putut sa spun "la multi ani Romania" ci "la cat mai putini ani ,draga Romania de batjocura...coruptie ...si mizerie!" Ca si cand Romania ar fi cea vinovata de idiotenia unora, sau de mizeria morala &coruptia altora, toti culcusitzi cu sarg la sanul ei hranitor!
Nu stiu de ce mi-au venit in minte mamele care-si abandoneaza pruncii in maternitati sau in ghene !Cand sunt mari,copiii le vor cauta ,cu siguranta,din dorintza ancestrala de a-si cunoaste radacinile . Emotie nu neaparat umana,pt ca s-au descoperit astfel de sentimente si la animale. Numai unor romani acest gen de fior le lipseste,considerand Romania o entitate care trebuie decat sa dea ,nicidecum sa si primeasca. Nu compar Romania cu mamele iresponsabile, ci vreau sa subliniez nevoia profunda a fiecaruia de a ne raporta la ceva stabil, si ce poate fi mai stabil decat mama nascatoare de fii buni si de fii mai putin buni. Eu,fara Romania as fi ca si fara mama,la care alerg si acum, cu dor nebun ,cu iubire si pretuire pentru tot ce a facut pt mine : stabilitate, educatie, instruire,respect,credinta si nu in ultim rand ocrotirea si iubirea ei.Nu a fost poate ”cea mai” ! dar am considerat-o mereu UNICA si DRAGA !
joi, 1 decembrie 2011
sâmbătă, 26 noiembrie 2011
O lume de-a-ndoaselea
by Hantzy
Atunci cand nu mai aveam vreo speranta ca prietenul meu din hyperspatz, Hantzy ma va mai vizita ,uite ca vine si ,nu numai atat , dar imi si lasa un cadou la comment-uri. Mi-a prilejuit o mare surpriza - l-am banuit totdeauna a fi un om sensibil , onoarea de a-mi incredinta gandurile lui . Mutumesc, Hantzy ! Sa stii ca toate darurile primite de la prieteni,ocupa un loc f important in sufletul meu , asa ca locul ”cadoului” tau este aici si acum !
Monica,26.11.2011
”Am vazut odata un sat parasit. Nu stiu de cat timp fusese uitat intre maracini si urzici, cati sateni din apropiere si-au dosit in batatura uneltele lasate de saxonii plecati, nici cate caramizi au fost smulse zidurilor ce nu voiau inca sa se prabuseasca, cate sipci si cate tigle au fost carate cu carutele de acolo. Insa imaginea satului, departe de a fi dezolanta, te trimitea cu gandul la exodul nemaipomenit ce i-a facut pe localnici sa plece. Aveam impreisa ca asist la momentul biblic al fugii prin Sinai.
Numai nucii vigurosi si verzi erau arborii ce dominau catunul. Nu se mai distingeau cararile si drumul, dar privind de pe o colina din apropiere, il puteai banui cum fuse si se duse, gratios si exact curbat printre ziduri.
Acum cateva luni am scris, pe Blogary, o mica istorie, in care aminteam si de acel sat. Sper sa nu te superi ca o pun si aici:
O lume de-a-ndoaselea
Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.
Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.
Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.
Şi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne adusese, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.
Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.
Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985! ”
Hantzy, 26.11.2011,ora 8:00
Atunci cand nu mai aveam vreo speranta ca prietenul meu din hyperspatz, Hantzy ma va mai vizita ,uite ca vine si ,nu numai atat , dar imi si lasa un cadou la comment-uri. Mi-a prilejuit o mare surpriza - l-am banuit totdeauna a fi un om sensibil , onoarea de a-mi incredinta gandurile lui . Mutumesc, Hantzy ! Sa stii ca toate darurile primite de la prieteni,ocupa un loc f important in sufletul meu , asa ca locul ”cadoului” tau este aici si acum !
Monica,26.11.2011
”Am vazut odata un sat parasit. Nu stiu de cat timp fusese uitat intre maracini si urzici, cati sateni din apropiere si-au dosit in batatura uneltele lasate de saxonii plecati, nici cate caramizi au fost smulse zidurilor ce nu voiau inca sa se prabuseasca, cate sipci si cate tigle au fost carate cu carutele de acolo. Insa imaginea satului, departe de a fi dezolanta, te trimitea cu gandul la exodul nemaipomenit ce i-a facut pe localnici sa plece. Aveam impreisa ca asist la momentul biblic al fugii prin Sinai.
Numai nucii vigurosi si verzi erau arborii ce dominau catunul. Nu se mai distingeau cararile si drumul, dar privind de pe o colina din apropiere, il puteai banui cum fuse si se duse, gratios si exact curbat printre ziduri.
Acum cateva luni am scris, pe Blogary, o mica istorie, in care aminteam si de acel sat. Sper sa nu te superi ca o pun si aici:
O lume de-a-ndoaselea
Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.
Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.
Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.
Şi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne adusese, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.
Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.
Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985! ”
Hantzy, 26.11.2011,ora 8:00
vineri, 25 noiembrie 2011
vineri, 18 noiembrie 2011
Sunt ingrijorata !
Am constatat ,nu de azi sau de ieri ,ca facebook este un modul unde diversitatea are cote inimaginabile. Am incercat sa-mi creez o lista mica de "prieteni" preocupati de aceleasi probleme ca si mine si cu care as fi putut initia un dialog ; dupa cum bine stiti , constructia unei liste cum ti-ai dori-o ,nu e lucru simplu ,o data ca nu cunosti pe nimeni si doi ca, neavand experienta apesi butoane fara sa stii prea bine ce faci .
Asa ca printre cei dintai care mi-au "cerut" prietenia (ceea ce mi-a gadilat orgoliul de "ïncepator",de ce sa nu recunosc, odata ce i-am vazut lista :P imensa dpmdv ) ,o doamna care traieste,cum aveam sa constat, numai pe fb,doamna evident marcata de o trauma,pt ca altfel nu-mi explic,apetenta ei catre trairile si sentimentele altora - celebri de altfel , citatele scurte, scoase din contexte abundandu-i peretii .Nimic personal ! Toate referirile find facute la dragoste, iubire, zori albastri , seri si nopti sub aripa singuratatii. Marele "el" ocupandu-i gandurile 24 din 24. Toate acestea insotite de picturi ,trandafirasi ,fundite ,ingerasi si alte cele .
Acceptul meu fiind cu siguranta apreciat a aparut la catva timp pe chat , fara sa bata la usa si mi s-a destainuit dpdv sentimental,bazandu-se pe discretia mea, a venit la catva timp drama datului afara din serviciu,dupa care cererea unui imprumut pt ca a constatat ea ce suflet mare am. La mine,cea mai ......din lista ei. Si daca sfaturile pe care i le-am dat au venit spontan ,cererea de bani mi-a pus semne de intrebare ,numai ca firul povestii siropoase avea si un dram de logica.Asa ca i-am trimis intr-un cont, o suma de bani,pt traiul care-i devenise insuportabil pana la sinucidere,spunea ea. Povestea bine si gradual construita, eu sensibila la suferinta oamenilor am hotarat deci, ca nici n-o sa saracesc,nici n-o sa ma imbogatesc din asta.
A trecut vremea,iar doamna s-a dat la fund.In sensul ca aparea mai rar ceea ce m-a facut sa sper ca a incercat un mod de viata normal si dpdv emotional ,dar si material. Fata de mine,insa,nici un semn. Dupa o alta perioada vazind ca si-a reluat in forta activitatea,am indraznit s-o abordez si s-o intreb ,de viata :) era ca si inainte,ceea ce m-a facut sa banui ca ea uitase, de fapt, totul despre imprumut si atunci am intrebat-o,abrupt, fara jena :roll: daca si-a luat servici, mi-a zis ca nu! pur si simplu i-am cerut banii si mi-a promis, ca dupa angajare :P ,voi fi prima careia ii va returna .Logic,nu eram singura naiva :))))
Si a urmat o alta pauza,pana mai acu'doua saptamani, cand mi-a impus sa-i citesc si sa-i dau like unor postari(tot citate celebre) ,iar la refuzul meu tacit a ripostat reprosandu-mi violent inactivitatea like'aiuritoare in ceea ce-o priveste. Nu am vrut s-o sterg din lista pt ca am rabdare sa vad pana unde merge :D Acum insa ,a disparut total din peisaj si sunt ingrijorata. Nu pt bani,mi-am luat gandul de la ei, ci pt viata ei . Sarbatorile aduc mari drame in randul sinucigasilor :)) Are, totusi, 3755 prieteni , putin respect si ingrijorare se impune, nu, pt cea care - si spune pe fb Ciobanu Camelia Gabriela ?
ps: tineti cont de data postarii de pe blog
Asa ca printre cei dintai care mi-au "cerut" prietenia (ceea ce mi-a gadilat orgoliul de "ïncepator",de ce sa nu recunosc, odata ce i-am vazut lista :P imensa dpmdv ) ,o doamna care traieste,cum aveam sa constat, numai pe fb,doamna evident marcata de o trauma,pt ca altfel nu-mi explic,apetenta ei catre trairile si sentimentele altora - celebri de altfel , citatele scurte, scoase din contexte abundandu-i peretii .Nimic personal ! Toate referirile find facute la dragoste, iubire, zori albastri , seri si nopti sub aripa singuratatii. Marele "el" ocupandu-i gandurile 24 din 24. Toate acestea insotite de picturi ,trandafirasi ,fundite ,ingerasi si alte cele .
Acceptul meu fiind cu siguranta apreciat a aparut la catva timp pe chat , fara sa bata la usa si mi s-a destainuit dpdv sentimental,bazandu-se pe discretia mea, a venit la catva timp drama datului afara din serviciu,dupa care cererea unui imprumut pt ca a constatat ea ce suflet mare am. La mine,cea mai ......din lista ei. Si daca sfaturile pe care i le-am dat au venit spontan ,cererea de bani mi-a pus semne de intrebare ,numai ca firul povestii siropoase avea si un dram de logica.Asa ca i-am trimis intr-un cont, o suma de bani,pt traiul care-i devenise insuportabil pana la sinucidere,spunea ea. Povestea bine si gradual construita, eu sensibila la suferinta oamenilor am hotarat deci, ca nici n-o sa saracesc,nici n-o sa ma imbogatesc din asta.
A trecut vremea,iar doamna s-a dat la fund.In sensul ca aparea mai rar ceea ce m-a facut sa sper ca a incercat un mod de viata normal si dpdv emotional ,dar si material. Fata de mine,insa,nici un semn. Dupa o alta perioada vazind ca si-a reluat in forta activitatea,am indraznit s-o abordez si s-o intreb ,de viata :) era ca si inainte,ceea ce m-a facut sa banui ca ea uitase, de fapt, totul despre imprumut si atunci am intrebat-o,abrupt, fara jena :roll: daca si-a luat servici, mi-a zis ca nu! pur si simplu i-am cerut banii si mi-a promis, ca dupa angajare :P ,voi fi prima careia ii va returna .Logic,nu eram singura naiva :))))
Si a urmat o alta pauza,pana mai acu'doua saptamani, cand mi-a impus sa-i citesc si sa-i dau like unor postari(tot citate celebre) ,iar la refuzul meu tacit a ripostat reprosandu-mi violent inactivitatea like'aiuritoare in ceea ce-o priveste. Nu am vrut s-o sterg din lista pt ca am rabdare sa vad pana unde merge :D Acum insa ,a disparut total din peisaj si sunt ingrijorata. Nu pt bani,mi-am luat gandul de la ei, ci pt viata ei . Sarbatorile aduc mari drame in randul sinucigasilor :)) Are, totusi, 3755 prieteni , putin respect si ingrijorare se impune, nu, pt cea care - si spune pe fb Ciobanu Camelia Gabriela ?
ps: tineti cont de data postarii de pe blog
duminică, 13 noiembrie 2011
Adevărata poveste de iubire a Prințului Charles pentru Transilvania. Cum a început totul
autor:
Ruxandra Hurezeanu
În Viscri, satul s-a golit pe nesimțite. Sașii au plecat la începutul anilor ’90. Cu toții. A mai rămas doar familia Sarei. Din Richiș au plecat, iar, toți. A mai rămas doar Hans cu soția. I-au plecat și frații și prietenii și copiii. Toți, toți. Într-o dimineață, a ieșit în drum și nu mai era nimeni.
Apoi au început să vină, rînd pe rînd, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ogrăzile și s-au așezat în casele sașilor.
Departe de lumea dezlănțuită de după căderea comunismului, o întreagă lume construită cu sute de ani în urmă, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta, venită de nicăieri.
În anul în care Prințul Charles a hotărît că vrea să vină în România, ministrul român al Culturii nu l-a lăsat să intre în Viscri. Pentru că erau prea mulți țigani, l-a adus numai pînă la Moșna.
Atunci, familia Sarei, una din puținele care mai rămăseseră printre colinele din Viscri, a hotărît ca toată familia, fiica, nepoata și ginerele, dar și ea însăși, să se îmbrace în hainele cele vechi și au pornit spre locul de întîlnire. Au luat cu ei o fotografie a satului, un borcan de dulceață și un ștergar făcut în casă. S-au dus să-i spună viitorului rege al Angliei că au nevoie de el. Că satul lor, departe de șosea, rătăcit printre dealuri, moare dacă nu va fi ajutat.
Și prințul a înțeles. Dintr-un borcan, dintr-un ștergar și din felul mîndru de a fi al ultimelor femei săsoaice de pe valea Tîrnavei, Prințul Charles a înțeles că trebuie să le urmeze. Din locul acelei întîlniri, unde a cunoscut-o pe fiica Sarei, Caroline, au pornit să îndrepte împreună tot ce era de îndreptat. În anul următor a trecut peste toate opreliștile și a venit în satul din fotografie.
Acolo, în Viscri, în locul pestriț de unde au plecat aproape toți sașii și-n locul lor au venit romii, Prințul și-a cumpărat o casă. E la numărul 163 de pe strada principală. Vine în fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi și surupături, vine la casa lui, la oamenii care-l iubesc și au nevoie de el ca să se cunoscă pe sine. Să găsească împreună calea.
„Mutti” dintre coline
Casa e albastră, are pivniță, fîntînă, cîțiva peri cu pere dulci, un șopron cu unelte de gospodărit. O roabă din lemn, obosită, un cuptor de pîine și un car cu oiștea proptită în grindă, de care e prins un mănunchi de busuioc. Vița de vie se întinde la soare pe zidul cald al casei și un cocoș cîntă undeva în depărtare. Astăzi, Prințul nu este acasă. E undeva în Anglia, dar vorbește lumii întregi despre Transilvania din sîngele lui. Pentru că o simte.
În ziua cînd a venit, Sara l-a întîmpinat îmbrățișîndu-l, ca pe copilul ei. A trecut de bodyguarzi, și-a desfăcut laibărul și a arătat că nu are arme, a mers la Prinț și l-a luat în brațe. Prințul a ieșit în curte cu ea, unde i-a sărutat „mînurile”. Sara nu s-a mîndrit cu asta, dar a văzut uimirea celorlalți. Apoi, femeia a tăiat o găină, a făcut supă cu tăieței de casă și le-a pus masa oaspeților.
Prințul avea să doarmă în patul sașilor de acum cîteva veacuri. O ladă cu sertare în care dormea toată familia, ceva de neînchipui pentru o familie regală. Pe sertarul de sus dormeau părinții, iar în cel de jos, copiii. Așa și-a crescut Sara pruncii, ascultîndu-le respirația și păzindu-i de visele rele. Pe prinț, de ale lui, nu l-a păzit nimeni.
Iar Sara știe asta. Poate de aceea, în fiecare an îi trimite un dar de ziua lui, care este și a ei: 14 noiembrie. Un pachet cu nuci sau un borcan de rubarbără. De la el primește o scrisoare scrisă de mîna lui și miere.
Apoi, Prințul a pornit nestingherit prin sat. Pe drumul prăfos, prin smîrcurile șanțului, prin ogrăzile bălegărite și pe la porțile caselor părăsite. Vorbea cu oamenii, dădea mîna cu ei, se simțea liber.
A luat-o în sus spre dealuri și nu înceta să se minuneze de frumusețea cîmpurilor, a pădurilor. Se oprea în fața unei flori, și pe o urzică punea mîna, ne spune Sara. Pe dealurile Tărnavelor prințul a hotărît că locul acesta merită salvat.
Un zeu străbun e peste deal
În satul de dincolo de dealuri, la Richiș, stă Hans. Un fel de Sara cu pantaloni. Agil și puternic, la cei 80 de ani ai săi, Hans a fost singurul care a știut că-i musai („Es muss sein!”) să fie o cale de salvare și aici. Trebuie doar să o găsească.
A intrat în biserica lui, cu cheile în mînă. Îi rămăseseră pe cap un sat gol și o biserică goală. A început să cerceteze zidurile. Știa de la femeile bătrîne că undeva, într-un colț, răzuind pereții, au găsit un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze și coarne, cu fruntea bombată și ochii bulbucați. Un drac! Preotul a spus atunci: Tăceți, avem o biserică evanghelică, nu avem draci în ea! Nu spuneți nimănui ce ați văzut.
Hans a închis ușa bisericii în spatele lui și a început să caute. De acum era singur, putea să afle liniștit, adevărul. A cercetat perete cu perete și l-a găsit. Erau mai mulți, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, înspre tavan și jos, să-l vezi doar din genunchi. Săpat în piatră, chipul schimonosit ieșea dintre frunze, trebuia doar să-l vezi.
Hans s-a speriat: ciorchine de capete împodobeau biserica lui. 500 de ani stătuseră ascunși din porunca preoților, sub tăcerea satului. Ceva atît de evident și atît de greu de văzut! Ca toate lucrurile importante.
A început însă, să-i arate vizitatorilor. Părea că o face în glumă, îi arăta ca pe o ciudățenie a locului. Pînă cînd, o canadiancă, un profesor din America, un englez și o artistă i-au spus, rînd pe rînd, povestea capului din frunze. Era Omul Verde, Grüne Mann sau Green Man.
Doar în vechile biserici din Anglia se mai găsește reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vieții, al suflului vital și creator, partenerul Mamei Pămînt, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre.
Un profesor învățat de la Washington i-a scris lui Hans: În credința vechilor celți, toată puterea și inspirația omului se află în cap. Iar capul Grüne Mann spune că pămîntul trebuie păstrat așa cum a fost, dacă vrem să supraviețuim: noi sîntem ai pămîntului, nu pămîntul este al nostru.
Iubind ca un prinț
În aceste zile, în filmul „Wild Carpathians”, Prințul de Wales spune lumii întregi că a găsit în Transilvania un loc unic pe Pămînt, un fel de rai unde omul trăieșe încă în armonie cu natura. Și asta trebuie salvat. Vorbește cu dragoste despre oameni și locuri, despre urși și păduri, despre produsele ecologice și despre rădăcinile sale înfipte în pădurile Carpatice, în stră-stră-adîncuri, pînă la Vlad Țepeș. Transilvănenii lui știu demult asta. Sînt zile cînd merg să pună flori la mormîntul contesei Rhedey din Sîngeorgiu de Pădure, strămoașa prințului Charles. O femeie tenace, care și-a urmat calea inimii pînă la moarte, iubind și fugind printre obstacolele orînduirii imperiale.
Dacă priviți în înaltul zidurilor albe ale bisericii familiei sale din Sîngeorgiu, înțelegeți de ce și-a dorit să fie aici începutul și capătul drumului ei. Așa cum înțelegem de ce Prințul Charles s-a întors să-și caute rădăcinile prin pădurile sălbatice ale României.
Pentru că el, ca și Hans și Sara, și-or mai fi mulți alții, știu ce spun capetele pline de funze din biserica lui Hans.
Viscri în cifre
În anul 1500 erau:
– 51 de familii saxone,
– 3 pastori,
– 1 dascăl și 2 săraci.
Astăzi, la Viscri sînt:
– 467 de locuitori,
– 80% din ei sînt romi, dar nu recunosc, pentru că majoritatea sînt integrați,
– 3% sași,
– un prinț englez,
– patru pensiuni,
– 12 mii de turiști numărați anul trecut,
– 10 mii de șosete de lînă trimise la vînzare în Naumburg,
– 16 firme,
– o învățătoare,
– o „podoaba” satului (…umblă adeseori beată!)
– și niciun pastor.
Ruxandra Hurezeanu
Transilvania lui Charles from Gazetino.ro on Vimeo.
În Viscri, satul s-a golit pe nesimțite. Sașii au plecat la începutul anilor ’90. Cu toții. A mai rămas doar familia Sarei. Din Richiș au plecat, iar, toți. A mai rămas doar Hans cu soția. I-au plecat și frații și prietenii și copiii. Toți, toți. Într-o dimineață, a ieșit în drum și nu mai era nimeni.
Apoi au început să vină, rînd pe rînd, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ogrăzile și s-au așezat în casele sașilor.
Departe de lumea dezlănțuită de după căderea comunismului, o întreagă lume construită cu sute de ani în urmă, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta, venită de nicăieri.
În anul în care Prințul Charles a hotărît că vrea să vină în România, ministrul român al Culturii nu l-a lăsat să intre în Viscri. Pentru că erau prea mulți țigani, l-a adus numai pînă la Moșna.
Atunci, familia Sarei, una din puținele care mai rămăseseră printre colinele din Viscri, a hotărît ca toată familia, fiica, nepoata și ginerele, dar și ea însăși, să se îmbrace în hainele cele vechi și au pornit spre locul de întîlnire. Au luat cu ei o fotografie a satului, un borcan de dulceață și un ștergar făcut în casă. S-au dus să-i spună viitorului rege al Angliei că au nevoie de el. Că satul lor, departe de șosea, rătăcit printre dealuri, moare dacă nu va fi ajutat.
Și prințul a înțeles. Dintr-un borcan, dintr-un ștergar și din felul mîndru de a fi al ultimelor femei săsoaice de pe valea Tîrnavei, Prințul Charles a înțeles că trebuie să le urmeze. Din locul acelei întîlniri, unde a cunoscut-o pe fiica Sarei, Caroline, au pornit să îndrepte împreună tot ce era de îndreptat. În anul următor a trecut peste toate opreliștile și a venit în satul din fotografie.
Acolo, în Viscri, în locul pestriț de unde au plecat aproape toți sașii și-n locul lor au venit romii, Prințul și-a cumpărat o casă. E la numărul 163 de pe strada principală. Vine în fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi și surupături, vine la casa lui, la oamenii care-l iubesc și au nevoie de el ca să se cunoscă pe sine. Să găsească împreună calea.
„Mutti” dintre coline
Casa e albastră, are pivniță, fîntînă, cîțiva peri cu pere dulci, un șopron cu unelte de gospodărit. O roabă din lemn, obosită, un cuptor de pîine și un car cu oiștea proptită în grindă, de care e prins un mănunchi de busuioc. Vița de vie se întinde la soare pe zidul cald al casei și un cocoș cîntă undeva în depărtare. Astăzi, Prințul nu este acasă. E undeva în Anglia, dar vorbește lumii întregi despre Transilvania din sîngele lui. Pentru că o simte.
În ziua cînd a venit, Sara l-a întîmpinat îmbrățișîndu-l, ca pe copilul ei. A trecut de bodyguarzi, și-a desfăcut laibărul și a arătat că nu are arme, a mers la Prinț și l-a luat în brațe. Prințul a ieșit în curte cu ea, unde i-a sărutat „mînurile”. Sara nu s-a mîndrit cu asta, dar a văzut uimirea celorlalți. Apoi, femeia a tăiat o găină, a făcut supă cu tăieței de casă și le-a pus masa oaspeților.
Prințul avea să doarmă în patul sașilor de acum cîteva veacuri. O ladă cu sertare în care dormea toată familia, ceva de neînchipui pentru o familie regală. Pe sertarul de sus dormeau părinții, iar în cel de jos, copiii. Așa și-a crescut Sara pruncii, ascultîndu-le respirația și păzindu-i de visele rele. Pe prinț, de ale lui, nu l-a păzit nimeni.
Iar Sara știe asta. Poate de aceea, în fiecare an îi trimite un dar de ziua lui, care este și a ei: 14 noiembrie. Un pachet cu nuci sau un borcan de rubarbără. De la el primește o scrisoare scrisă de mîna lui și miere.
Apoi, Prințul a pornit nestingherit prin sat. Pe drumul prăfos, prin smîrcurile șanțului, prin ogrăzile bălegărite și pe la porțile caselor părăsite. Vorbea cu oamenii, dădea mîna cu ei, se simțea liber.
A luat-o în sus spre dealuri și nu înceta să se minuneze de frumusețea cîmpurilor, a pădurilor. Se oprea în fața unei flori, și pe o urzică punea mîna, ne spune Sara. Pe dealurile Tărnavelor prințul a hotărît că locul acesta merită salvat.
Un zeu străbun e peste deal
În satul de dincolo de dealuri, la Richiș, stă Hans. Un fel de Sara cu pantaloni. Agil și puternic, la cei 80 de ani ai săi, Hans a fost singurul care a știut că-i musai („Es muss sein!”) să fie o cale de salvare și aici. Trebuie doar să o găsească.
A intrat în biserica lui, cu cheile în mînă. Îi rămăseseră pe cap un sat gol și o biserică goală. A început să cerceteze zidurile. Știa de la femeile bătrîne că undeva, într-un colț, răzuind pereții, au găsit un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze și coarne, cu fruntea bombată și ochii bulbucați. Un drac! Preotul a spus atunci: Tăceți, avem o biserică evanghelică, nu avem draci în ea! Nu spuneți nimănui ce ați văzut.
Hans a închis ușa bisericii în spatele lui și a început să caute. De acum era singur, putea să afle liniștit, adevărul. A cercetat perete cu perete și l-a găsit. Erau mai mulți, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, înspre tavan și jos, să-l vezi doar din genunchi. Săpat în piatră, chipul schimonosit ieșea dintre frunze, trebuia doar să-l vezi.
Hans s-a speriat: ciorchine de capete împodobeau biserica lui. 500 de ani stătuseră ascunși din porunca preoților, sub tăcerea satului. Ceva atît de evident și atît de greu de văzut! Ca toate lucrurile importante.
A început însă, să-i arate vizitatorilor. Părea că o face în glumă, îi arăta ca pe o ciudățenie a locului. Pînă cînd, o canadiancă, un profesor din America, un englez și o artistă i-au spus, rînd pe rînd, povestea capului din frunze. Era Omul Verde, Grüne Mann sau Green Man.
Doar în vechile biserici din Anglia se mai găsește reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vieții, al suflului vital și creator, partenerul Mamei Pămînt, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre.
Un profesor învățat de la Washington i-a scris lui Hans: În credința vechilor celți, toată puterea și inspirația omului se află în cap. Iar capul Grüne Mann spune că pămîntul trebuie păstrat așa cum a fost, dacă vrem să supraviețuim: noi sîntem ai pămîntului, nu pămîntul este al nostru.
Iubind ca un prinț
În aceste zile, în filmul „Wild Carpathians”, Prințul de Wales spune lumii întregi că a găsit în Transilvania un loc unic pe Pămînt, un fel de rai unde omul trăieșe încă în armonie cu natura. Și asta trebuie salvat. Vorbește cu dragoste despre oameni și locuri, despre urși și păduri, despre produsele ecologice și despre rădăcinile sale înfipte în pădurile Carpatice, în stră-stră-adîncuri, pînă la Vlad Țepeș. Transilvănenii lui știu demult asta. Sînt zile cînd merg să pună flori la mormîntul contesei Rhedey din Sîngeorgiu de Pădure, strămoașa prințului Charles. O femeie tenace, care și-a urmat calea inimii pînă la moarte, iubind și fugind printre obstacolele orînduirii imperiale.
Dacă priviți în înaltul zidurilor albe ale bisericii familiei sale din Sîngeorgiu, înțelegeți de ce și-a dorit să fie aici începutul și capătul drumului ei. Așa cum înțelegem de ce Prințul Charles s-a întors să-și caute rădăcinile prin pădurile sălbatice ale României.
Pentru că el, ca și Hans și Sara, și-or mai fi mulți alții, știu ce spun capetele pline de funze din biserica lui Hans.
Viscri în cifre
În anul 1500 erau:
– 51 de familii saxone,
– 3 pastori,
– 1 dascăl și 2 săraci.
Astăzi, la Viscri sînt:
– 467 de locuitori,
– 80% din ei sînt romi, dar nu recunosc, pentru că majoritatea sînt integrați,
– 3% sași,
– un prinț englez,
– patru pensiuni,
– 12 mii de turiști numărați anul trecut,
– 10 mii de șosete de lînă trimise la vînzare în Naumburg,
– 16 firme,
– o învățătoare,
– o „podoaba” satului (…umblă adeseori beată!)
– și niciun pastor.
miercuri, 9 noiembrie 2011
Ciomageala intre tovi...continua !
L-am ascultat pe tov Boda la un post tv si printre incercari de-abia gangavite de analiza asupra situatiei nou create in senat a spus dom'le si-o fraza care m-a luminat si pe mine ! In timp ce isi dadeau domniile lor cu parerea, asupra iesirii dansant-alunecoase,dar.... "barbateasca", a sotului Mihaelei/dragostea/mea(lui),inca ocupant al unui fotoliu de Sef Prezident-vacant, in Senatul Ro,Cristoiu remarca spiritul "democratic" ce vantureste psd-ul,din cand in cand, adunatura revopsita hotarand ca la un semn debarcarea "prostanacului razvratit", cu un raport de inlocuire pe 12 pagini,citit de "tata socru" . Boda,sare ca ars,neintelegand ironia si se "esprima " de-abia rasufland :nu, do'n'le, asa era la PCR,aia se eliminau frecvent ,nimic si nimeni nu dura,ca se mancau intre ei !tov Boda,cred ca stia asta din interior si-o stia bine :) De parca noi,poolimea supravietuitoare a acelor vremi am fi uitat ceva:roll:
Insa,imi cazu si mie fisa de unde atatea dosare la securitate inainte de '89,de unde atata marlanie si toparlanie,imoralitate,transpartinitism si furaciune,dezinteres pt societate, dar tenacitate in adunat averi nesimtite ,dupa . Pai, toate vin neicusorule de-atunci prin acesti ocupanti de fotolii ridicate ; m-am prins de mult,dar n-am zis :)) pt ca nimic nu s-a vrut a se schimba ,de la inaltimea lor, in afara emblemei ! Si hailalti, cand isi vantura Ceasca manile ,nu faceau altceva decat organigrame !!!!! 17 ani lucrati in comunism am vazut cum il inlocuiau pe unu cu un altul, la fel cu cel schimbat,astfel incat sa-i impace pe toti,dar rotiti, ca in ringhishpil,de ne ameteam noi,ceilalti !Cu zvonistici de "ejaculare" a poolimii din Campia Muncii,ca eram prea multi,cu striviri de degete in usi celor slabi de inger,pe la secu,cu gasti formate pe numar de stele si de interese economice.Se-ajungeau,care cum se mancau ! Ca si-atunci,acu ,cei doi guru ai psd ,bunica si lupu, ii falfaira pe la nas lui Mirciuca,un biet scaunel de shefutz la nivel de comisie ,si poate...scaunul de prim ministru.Daca e cuminte!Altfel ,aout!Asta, dupa ce-l ametira cu profesionalism pe Ponta,evident un nou candindat la Prosteala Nationala.
Dom'le,ce sa fie cu scaunul asta tapitzat de Bombanel dar de care n-a avut parte,pana acu, de la Senat, ocupat numai de unu si-unu ?! Trebuie neaparat o slujba,o tamaiere, ceva acolo,ca nu mai e de trait ! Sau DNA-ul a dat pe goarna niste surse de ingrijorare, de le tzatzaie fundu ,multora? dar uite, Mirciulica e ”barbat”,nu se mai duce pe la SPA.. si Mihaela il sus-tine ....
Mascarada ,numele tau e politichia dambovitzeana! Ii mai incaiera si Lazaroiu intr-un intrviu :)) !dupa mine, nu-i nici unu' Cal Troian,nici Pontache,nici Geonelu ,ca ala,calul era (facut)din lemn,dar cu cap ;Astia doi, sunt doua biete martzoage, ca alea,saracele, de care se leapada tziganii pe miristi ,cand nu mai sunt bune de munci ! Ce ,Ilicescu si Nastase,alte martoage,dar cu urechi mai lungi, nu si-au dat seama ca ceva nu mai merge ,la ei,la pesedei? Ma intreb, cat or avea real in sondaje,de e asa deranj in partid :)))
Umatorii la rand,nu va-nghesuitzi !
luni, 7 noiembrie 2011
In sala de judecata ;)
Intr-un orasel de provincie, o bunicuta de treaba, vine la proces ca martor. Sprijinita in baston, se aseaza emotionata pe scaun, cauta in geanta, isi scoate o batista pe care o plimba dintr-o mina in alta. Ca sa n-o intimideze, procurorul de caz, o ia cu blindete :
-D-na Ionescu! Ma cunoasteti? Va mai aduceti aminte de mine? Am locuit pe aceeasi strada. Bunicuta se uita cu atentie la el si zice:
-Da, da! Cum sa nu... Te stiu, sigur ca te stiu, de mic erai un neispravit si un mincinos,acum iti bati nevasta ... urit din partea ta! ... ai copii mari si nu te lasi de prostii!
In sala rumoare, chicoteli, lumea isi da coate ..... Stupefiat , procurorul reuseste totusi sa ingaime :
-Dar pe avocatul apararii il cunoasteti ?
-Da ...il stiu si pe el, toata viata a fost o lepra, joaca carti, vorbeste pe la spate, da ...da ... tot orasul il stie ca are amante, una din ele e nevasta-ta. Nu stiu cum a ajuns avocat. In sala de judecata, o tacere penibila, nici-o miscare, nimeni nu tuseste, toti asteapta urmarea. Judecatorul, palid, transpirat, ii cheama pe cei doi la bara si le spune:
-Daca indrazniti s-o intrebati pe baba de mine .... v-am spart!
-D-na Ionescu! Ma cunoasteti? Va mai aduceti aminte de mine? Am locuit pe aceeasi strada. Bunicuta se uita cu atentie la el si zice:
-Da, da! Cum sa nu... Te stiu, sigur ca te stiu, de mic erai un neispravit si un mincinos,acum iti bati nevasta ... urit din partea ta! ... ai copii mari si nu te lasi de prostii!
In sala rumoare, chicoteli, lumea isi da coate ..... Stupefiat , procurorul reuseste totusi sa ingaime :
-Dar pe avocatul apararii il cunoasteti ?
-Da ...il stiu si pe el, toata viata a fost o lepra, joaca carti, vorbeste pe la spate, da ...da ... tot orasul il stie ca are amante, una din ele e nevasta-ta. Nu stiu cum a ajuns avocat. In sala de judecata, o tacere penibila, nici-o miscare, nimeni nu tuseste, toti asteapta urmarea. Judecatorul, palid, transpirat, ii cheama pe cei doi la bara si le spune:
-Daca indrazniti s-o intrebati pe baba de mine .... v-am spart!
duminică, 6 noiembrie 2011
„Am dovada existenţei lui Dumnezeu“
Un exceptional document..cam lung,dar cu Andrei Plesu merita sa-ti petreci tot timpul :)) Ma tem ca o sa fiu batrana-batrana pana i-or aparea memoriile si ....
„Adevărul": Aţi făcut frumos aici, la Colegiul „Noua Europă".
Andrei Pleşu: Da, sunt foarte mulţumit de felul cum arată şi cum funcţionează această instituţie.
Aveţi şi un pian aici. Mai cântaţi?
Nu cânt la pian. Îl ţinem pentru profesionişti. Am cântat cândva nişte romanţe cu bietul Johnny, care mă însoţea la pian. Dar nu la pianul ăsta... (n.r. - la ora interviului, Johnny Răducanu trecuse, de doar câteva zile, la cele veşnice).
Domnule Pleşu, vrem să înţelegem mai bine câteva momente din istoria recentă a României. De aceea, trebuie să facem apel la memoria dumneavoastră. Prima întrebare este cum aţi ajuns ministru de Externe?
Pe neaşteptate. După cum ştiţi, ministru de Externe, după alegerile din 1996, a fost numit Adrian Severin, din partea unuia din partidele de guvernământ, respectiv PD-ul lui Petre Roman. Apoi a intervenit scandalul pe care vi-l amintiţi poate - cu „Lista lui Severin". El a trebuit să plece şi Roman m-a sunat şi mi-a propus să preiau postul. Iar eu am avut slăbiciunea să accept. Într-un fel, m-a tentat. Un amestec de vanitate, politeţe, sentiment al datoriei şi naivitate. Mi-a fost greu să refuz. Există un episod anterior care, eventual, să justifice această opţiune (nu prea bine primită, cred, în partid, pentru că într-un partid toată lumea vrea recompense şi nu înţelege să lase „demnităţile" unor inşi din afară). Dar Petre Roman m-a susţinut eficient, iar Emil Constantinescu a fost imediat de acord.
Care este „episodul anterior" al acestei numiri?
Când a căzut Guvernul Roman în 1991, Petre Roman a participat la negocierile pentru Guvernul următor - Guvernul Stolojan. Ion Iliescu, dintr-un motiv sau altul, l-a consultat. Aşa se face că, la un moment dat, mi-a dat un telefon şi mi-a spus că, dacă vreau să rămân în Guvern, el mă va propune pentru Externe. Eu tocmai demisionasem din postul de ministru al Culturii. Pentru a nu spune un „Nu" brutal, am ales o variantă soft: „Petre, nu vreau să mai rămân la Guvern. Dar dacă vei mai fi vreodată prim-ministru (ceea ce, în acel moment, nu era plauzibil), mai vorbim". Petre Roman nu a mai ajuns niciodată prim-ministru, dar când m-a sunat să mă solicite în
locul lui Severin mi-a amintit de această conversaţie şi... am ales să-mi ţin promisiunea.
2005: Emil Constantinescu (fost preşedinte) şi Andrei Pleşu (proaspăt consilier prezidenţial)
A fost mai greu la ministerul de Externe?
Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Fie şi pentru că la Externe, pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE. A existat însă, curând după numirea mea, un moment delicat: în urma unei demisii a lui Traian Băsescu, PD-ul a decis să se retragă din Guvern. Or eu, fiind numit de PD, ar fi trebuit să mă retrag de asemenea. Acum trebuie să vă spun că, înainte de oferta ministerială a lui Petre Roman, semnasem deja un contract cu Georgetown University din Washington, care mă invitase să predau acolo un curs de un an. Era o poziţie foarte avantajoasă, şi financiar, şi academic. I-am spus, deci, lui Roman: „Domnule, după ce am renunţat la o asemenea perspectivă, nu mă pune, după câteva luni, să mă înregimentez într-o mişcare de partid. Nu sunt membru de partid, aşa că, dacă îmi spuneţi că de mâine toţi membrii partidului poartă pantofi galbeni, eu nu o să îmi pun pantofi galbeni. Nu văd decât o singură soluţie: nu îmi dau eu demisia, ci mă demiteţi voi. Spuneţi că mă retrageţi din post, la asta nu am ce să fac. Aşa cum m-aţi numit, aşa mă puteţi da afară!" Până la urmă au acceptat situaţia şi am rămas.
"Domnul preşedinte Constantinescu avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi.''
La Externe, pe timp de război
Andrei Pleşu a fost ministru al Afacerilor Externe în perioada 29 decembrie 1997-22 decembrie 1999. În timpul mandatului său, conflictul dintre forţele fidele preşedintelui Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici, şi NATO a escaladat până la campania de bombardare lansată de Organizaţia Nord-Atlantică la 24 martie 1999 şi încheiată la 11 iunie.
"Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE.''
„Emil avea o anumită candoare"
Cum a fost colaborarea cu domnul preşedinte Constantinescu? Domnia sa se mândreşte cu relaţiile personale cu liderii de atunci ai lumii.
Ştiu, avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi. Domnul preşedinte nu vorbea decât de Jacques (Chirac), Bill (Clinton), Vaclav (Havel) etc...
Ne-a mărturisit că l-a făcut, într-un anumit context, pe Helmut Kohl să plângă.
Oooo! N-am fost martorul acestui moment istoric. Şi nu ştiam că Helmut Kohl are lacrima atît de uşoară... E o neaşteptată asemănare cu Traian Băsescu.
Care e cel mai straniu moment în relaţia cu preşedintele Emil Constantinescu?
Sunt destul de multe, dar le păstrez pentru memorii... Una dintre problemele colaborării mele cu preşedintele era o chestie de metabolism. Emil Constantinescu e un „nocturn". Se întâmpla, uneori, mai ales în deplasare, să fiu convocat, împreună cu alţi membri ai delegaţiei, în puterea nopţii. Pentru „consultări". Era momentul în care preşedintele era într-o formă optimă. Îmi amintesc, de pildă, că în Statele Unite, în noaptea dinaintea întâlnirii cu Bill Clinton (o întâlnire esenţială pentru campania pro-NATO în care eram angajaţi), ne-a adunat pe toţi ca să configurăm un punctaj convenabil. Or, de obicei, un asemenea punctaj e pregătit din timp şi sunt sigur că doamna Zoe Petre făcuse ce era de făcut. N-am afinităţi cu acest tip de lucru. Şi cred şi azi că vizita de atunci la Washington n-a fost o reuşită. Domnul Constantinescu a vorbit de trei ori mai mult decât Bill Clinton, deşi interesul nostru ar fi fost să colecţionăm mai ales declaraţii favorabile ale preşedintelui american. Un lucru pozitiv a fost mai curând discursul ţinut de Emil Constantinescu dinaintea Congresului. Legat de asta, îmi vine în minte un episod amuzant: conform protocolului, înaintea discursului propriu-zis, vorbitorul e invitat de speaker-ul Congresului la o scurtă conversaţie convenţională. Gazda a spus, la un moment dat, ceva de genul: „E formidabil cum a evoluat tehnica în zilele noastre... Când am intrat eu în politică, un computer era cât o cameră. Acum am totul în inelul ăsta". După care şi-a scos inelul ca să i-l arate oaspetelui. Emil Constantinescu l-a luat şi şi l-a pus pe deget! A înţeles că e un cadou! Americanul a încremenit: tocmai înstrăinase întreaga bancă de date a Congresului american! Am reuşit, doamna Zoe Petre şi cu mine, să reparăm lucrurile înainte ca preşedintele să urce pe scenă... Emil Constantinescu avea, din punctul meu de vedere, o anumită candoare. Candoarea, de pildă, de a se strădui să mă facă să înţeleg exponatele muzeului de arheologie din Delfi, deşi ne mişcam mai curând în teritoriul meseriei mele. Sau candoarea de a cere unor omologi gesturi insolite. Vă amintiţi, poate, că pe vremea conflictului din Kosovo, o parte a presei autohtone (de la C.T. Popescu la Paler şi Dinescu) bombănea drastic poziţia României. Se spunea, între altele, că fidelitatea noastră faţă de NATO nu ne aduce nici măcar garanţii suplimentare de securitate. Emil Constantinescu a vrut să contracareze această obiecţie şi, după nu mai ştiu ce summit, mi-a spus, victorios: „Am proba că ni se dau garanţii de securitate!"
„Cum aşa? Cum arată?" A băgat mâna în buzunar şi a scos un şerveţel, ca ăla al lui Churchill de la Yalta, pe care Jacques Chirac îi scrisese, la cerere, că România e o ţară prietenă, căreia Franţa îi va fi totdeauna alături. Pentru preşedintele nostru, acest şerveţel era o garanţie de securitate. Nu vreau să-mi închipui ce-o fi gândit „Jacques" când i s-a cerut un asemenea „angajament".
Click pentru a mări
Idealismul domniei sale era contraproductiv.
Problema nu e că domnul Constantinescu era idealist, uneori fantast şi mereu preocupat de efigia proprie. Problema e că se credea un pragmatic. Dacă e să vorbim de pragmatism, atunci mai „pragmatic" era Radu Vasile.
În ce fel ?
Păi avea, de pildă, un fel (pitoresc) de a expedia repejor orice convorbire cu interlocutori străini, începând cu „What's the problem?" şi terminând cu „No problem!". Evident, simplific. De neuitat e însă, pentru mine, audienţa pe care i-am cerut-o în vara lui 1999. Voiam să demisionez de la Externe. Îmi pregătisem o argumentaţie bine articulată, pe care urma să o debitez, solemn, dinaintea primului-ministru.
Şi cum a fost scena demisiei?
Aveam în cap un discurs pe puncte. Punctul 1: „Domnule prim-ministru, am venit să-mi prezint demisia". Răspuns prompt: „Ce vorbeşti? Şi tu? Că şi eu vreau să plec!". Vă daţi seama că tot discursul meu a devenit ridicol. Am început să bălmăjesc partitura pe care, în mod normal, trebuia să o aud de la el: „Staţi puţin! Sunteţi, totuşi, prim-ministru! Nu puteţi demisiona chiar aşa!" etc. etc. „Nu" - zice - „Gata! Mi-a ajuns!" Şi apoi: „N-ai un post de ambasador? Mi-ar conveni Luxemburg!"
Primul-ministru îi cerea ministrului de Externe un post de ambasador!
Poate glumea... În orice caz, aşa a arătat demisia mea din ministerul nostru de Externe.
„Astăzi, «experţii» au luat locul personalităţilor"
Totuşi, diplomaţia românească mergea înainte şi s-au făcut paşi importanţi, decisivi, în acea perioadă.
Din fericire, au existat tehnicieni care îşi făceau destul de corect meseria. Şi a contat foarte mult atitudinea unitară a Guvernului român, deşi nu lipseau momente de incoerenţă. Un exemplu: după o sesiune a Adunării Generale ONU, înainte să mă întorc la Bucureşti, m-a sunat Javier Solana, care conducea atunci alianţa transatlantică şi m-a rugat să mă opresc câteva ceasuri la Bruxelles pentru un scurt dialog. Ne-am întâlnit şi mi-a spus aşa: „Domnule Pleşu, eu când vreau să vorbesc cu România, cu cine vorbesc? Pentru că, uneori, preşedintele îmi spune una, primul-ministru îmi spune alta, ministrul Apărării îmi spune alta, dumneavoastră îmi spuneţi alta! Şi nu mai ştiu cine este România! Sper să mă puteţi ajuta". Era o situaţie penibilisimă şi nu puteam să-i spun decât ce i-am spus: „Fiţi sigur că, în ciuda aparenţelor, toţi gândesc la fel; nu vă faceţi nicio grijă, atitudinea ţării este omogenă".
Episodul Kosovo?
Un exceptional document.....cam lung,dar cu Andrei Plesu merita sa-ti petreci tot timpul :)) Ma tem ca o sa fiu batrana-batrana pana i-or aparea memoriile si ....
Politica noastră în acea perioadă era convenită şi asumată la toate nivelurile. Toţi, în frunte cu preşedintele ţării, erau de acord cu o angajare fermă pro-NATO, anti-Miloşevici, cu tot ceea ce implica o asemenea poziţionare. Era o decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi nimeni nu mergea contra curentului. Emil Constantinescu era, în această privinţă, foarte ferm. Ştiam cu toţii ce avem de făcut. Era ilogic să pledăm pentru integrarea noastră euroatlantică şi, în acelaşi timp, să acţionăm împotriva Alianţei.
1998. Andrei Pleşu şi Jacques Chirac, într-un moment destins al vizitei ministrului român de Externe în Franţa Foto: agerpres
Apropo: domnul Constantinescu consideră că mineriadele de la începutul anului 1999 au fost o încercare a Rusiei de a-l debarca pentru atitudinea sa pro-SUA şi pro-NATO.
Mă declar depăşit de anvergura geopolitică a acestei ipoteze! No comment! Dar mă simt obligat, de dragul adevărului istoric, să relatez o împrejurare, de care domnul Emil Constantinescu nu pare să-şi mai amintească. În perioada cu pricina, eram sunat zilnic din două direcţii. Mă suna doamna Madeleine Albright, secretarul de stat al SUA, pe de o parte, şi ambasadorul rus la Bucureşti, pe de alta. Ambasadorul îmi cerea, în numele ministrului rus al Apărării, să obţin aprobarea Guvernului român pentru trecerea avioanelor ruseşti spre sud, prin spaţiul nostru aerian. Doamna Albright insista, dimpotrivă, asupra necesităţii de a respinge această pretenţie. Evident, îi promiteam consecvent doamnei Albright că nu vom accepta survolul rusesc şi comunicam părţii ruseşti, de comun acord cu generalul Degeratu, pe atunci şef al Statului Major al Armatei noastre, că răspunsul nostru la solicitarea lor e negativ. (Mă bizuiam şi pe informaţia că, în această privinţă, exista o oarecare disjuncţie între Externele de la Moscova şi Ministerul Apărării, confirmată până şi de ambasador. „Nu mai înţeleg nimic!", îmi spunea el uneori, ceea ce m-a făcut să realizez că nici la Răsărit nu mai aveam de a face cu un „monolit" strategic „ca pe vremuri"...). La un moment dat, aceste telefoane încrucişate au avut loc în timp ce Emil Constantinescu era plecat la o întâlnire oficială din străinătate. Or, întors în ţară, preşedintele îmi dă un telefon - era într-o duminică, dimineaţă - şi mă întreabă: „Domnu' Pleşu, cine e şeful Armatei în ţara asta?" „Domnule preşedinte, conform prerogativelor constituţionale, dumneavoastră." „V-aţi consultat cu mine când le-aţi spus ruşilor să nu traverseze spaţiul nostru aerian?" „Păi nu m-am consultat, dar am presupus că se subînţelege din politica nostră pro-NATO, că mesajul nostru nu poate fi altul. Nu credeam că avem o contradicţie în privinţa asta." „Da, dar dumneata nu ştii că, fiind în străinătate, am primit, în apartamentul meu de la hotel, vizita primului-ministru rus". Pe vremea aceea era prim-ministru (pentru doar vreo cinci-şase luni) Serghei Stepaşin. „Vă daţi seama? A venit în apartamentul meu primul-ministru rus! Iar, în urma discuţiilor, eu i-am promis că vom acorda drept de survol avioanelor ruseşti. Şi în timp ce eu, ca preşedinte şi ca şef al Armatei, îmi iau acest angajament faţă de primul-ministru rus, vii dumneata şi decizi contrariul. Mă fac de râs!" Ceea ce auzeam mi se părea uluitor. Nu aveam decât o soluţie: demisia. L-am sunat şi pe Constantin Degeratu, care, solidar, a fost de acord să demisionăm. Numai că, între timp, l-a sunat pe Emil Constantinescu doamna Albright şi l-a felicitat pentru respingerea survolului. Aşa că am primit un nou telefon: „M-a sunat doamna Albright, mulţumită de consecvenţa noastră. Prin urmare, de data asta a ieşit bine, dar altădată vă rog foarte mult să mă consultaţi". Vedeţi deci la ce nivel se făceau presiuni dinspre ruşi. De altfel, în presa moscovită, apăreau atunci articolele unor „analişti", care vorbeau despre o posibilă „axă" Moscova-Bucureşti-Belgrad! Asta era, pentru noi, „cealaltă" alegere. Pro-sârbii (şi anti-americanii) din ţară nu dovedeau, în această privinţă, prea mult simţ politic...
Exista şi o cale a preşedintelui Constantinescu de a vorbi direct la Washington.
Sigur că exista, dar Madeleine Albright se adresa, în mod normal, omologului ei. Nu-l putea deranja întotdeauna direct pe preşedinte. Preşedintele susţine că el vorbea, des, direct cu Clinton. Era şi normal. Sigur că strategiile mari se decideau la acel nivel. Episodul pe care vi l-am relatat vrea doar să arate că, până şi la nivel suprem, „ataşamentul" pro-NATO a trecut prin momente de ezitare.
Cine v-a impresionat dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?
Am mai spus-o: având de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareori anvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să cred că, de vreme ce, cu „administratorii" ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritul e al Providenţei....
Totuşi, trebuie să fie cineva care v-a dat pe spate.
„Dat pe spate" e mult spus. Dar am întâlnit şi câţiva oameni care m-au impresionat. Unul dintre ei a fost preşedintele de atunci al Italiei - Oscar Luigi Scalfaro. Era un om în vârstă, era în politică de 40 de ani, dar nu era încă contaminat de relele politicii. Era un om viu, înţelept, afabil. Altul a fost François Mitterand, cu care, din punct de vedere politic, eram în dezacord...
A fost intim cu comuniştii...
Da, s-a aliat cu ei la un moment dat. Dar trebuie să spun că era extrem de cultivat şi era un excelent vorbitor. Între altele, era un mare cititor de Cioran. M-a impresionat foarte mult şi Boutros Boutros-Ghali, un om foarte bine educat şi cu viziune. Astăzi, „experţii" au luat locul personalităţilor. Ministrul participă la orice dezbatere cu un buchet de experţi aşezaţi pe scaunele din spatele lui. Când se pune o întrebare care nu e prevăzută ca atare în agendă, cineva îi strecoară în mână un bileţel „competent", iar el îl citeşte. Îmi amintesc că, ajuns ministru de Externe, mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că voi citi discursuri scrise de alţii. Meseria mea era, totuşi, să scriu! A trebuit însă, destul de curând, să accept procedura fiindcă nu poţi produce de unul singur puzderia de discursuri care ţi se cer. Nu faci faţă! Îmi permiteam, totuşi, mici intervenţii, ceea ce crea o uşoară panică printre „tehnicieni". Se temeau să nu ies din formulistica de rigoare. Amuzantă era, de altfel, tandra lor ipocrizie. Îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...
"«Tehnicienii» îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...''
„Ruşii se întrebau ce ne-a venit să le dăm tezaurul tocmai lor"
Apropo de liderii lumii şi existenţa lui Dumnezeu - nu vi se pare că liderii de astăzi sunt chiar mai slabi decât cei din anii '90?
Nu-mi dau seama. Dar e limpede că nu mai au consistenţa celor din anii '40-'60 ai secolului trecut. Vă pot da un exemplu: în 1963, Adenauer, ca preşedinte al Germaniei, ţară învinsă, a făcut o vizită în Franţa, unde era preşedinte De Gaulle. Trebuia dat un semnal de reconciliere fermă. De Gaulle a făcut gestul să îl invite la el acasă, în satul său de obârşie, Colombay-les-Deux-Églises. Şi a avut loc o discuţie „informală". Am citit stenograma acelei discuţii. Nu mai există astăzi aşa ceva. Era vorba de doi domni bine şcoliţi, care reflectau intens asupra destinelor lumii, care aveau o viziune, o autenticitate a comunicării, de neregăsit în lumea de-acum.
Este şi o degradare a democraţiei ca sistem, o degradare a selecţiei cadrelor în politică?
Este, întâi de toate, o degradare a procedurilor. O schimbare de ritm. Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. În timpul Adunării Generale ONU e musai să te vezi cu cât mai mulţi omologi. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.
... doar te vezi cu ei.
Da, e o hărţuială extraordinară. La un moment dat, am spus ministrului rus de Externe Serghei Ivanov, înaintea inevitabilei convorbiri: „Domnule, mai puteţi? Eu unul am obosit!" Mi-a răspuns: „Sunteţi al 41-lea astăzi". În clipa aceea, mi-am adus aminte de un film rusesc excepţional, care se numea „Al 41-lea". „Ştiţi - zic - că în tinereţea mea filmul acesta m-a entuziasmat..." „Da - a sunat răspunsul -, dar aveţi grijă că ăla din film a terminat împuşcat." Umor de baricadă... Revenind: diplomaţia este, uneori, excesiv formalizată. Sunt foarte rare momentele în care se iese din tipic, pentru că 1) experţii sunt mai tari ca şefii şi 2) oamenii politici nu mai au anvergură. Singurii care ies din tipic cu o nonşalanţă adesea tulburătoare sunt ruşii. Elţîn era, în această privinţă, un adevărat campion.
Avea probleme mari cu alcoolul?
Alţii aveau probleme cu alcoolul lui. Oriunde apărea, toţi se adunau pe lângă el, iar el se simţea ca acasă. La înmormântarea regelui Hussein al Iordaniei au venit patru preşedinţi americani (cel în funcţie şi trei antecesori) Şi Elţîn, desigur! Stătea într-un fotoliu şi ceilalţi stăteau în picioare, în jurul lui. L-am auzit făcând glumiţe aiuritoare cu Chirac: „Jacques, ce-ai zice de o Uniune Europeană fără ceilalţi, doar între noi?". Chirac nu ştia nici măcar dacă să râdă sau nu. Când, la o mare conferinţă convocată la Istanbul, s-a pus problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria, Elţîn şi-a scos căştile de la urechi, le-a trântit pe masă şi a schiţat gestul de a părăsi şedinţa. Nu e un gest la îndemâna unui diplomat obişnuit. Clinton a fost extraordinar atunci, a intervenit cu un eficient discurs ad hoc, ceva de genul: „Domnule Elţîn, eu v-am văzut pe tanc, când i-aţi luat apărarea lui Gorbaciov dinaintea mulţimii. Din acel moment aţi devenit, pentru mine, un model. Acel model nu va pleca, sunt sigur, de la masa dialogului!" Elţîn s-a îmblânzit şi a rămas. Dar, oricum, îşi aroga o autoritate absolută. Ca Hruşciov când şi-a scos pantoful la ONU şi a bătut cu el în masă. Uitaţi-vă şi la Putin. Îşi permite lucruri halucinante! Nu ştiu dacă aţi văzut o conferinţă internaţională de presă de-acum câţiva ani. În dreapta lui Putin era Romano Prodi, în stânga lui era Javier Solana. Şi un ziarist francez a întrebat: „Domnule Putin, ştim că în Cecenia sunteţi în război cu teroriştii ceceni, dar avem informaţii că mai mor şi oameni care nu sunt teorişti". Ştiţi ce a răspuns Putin?
"Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.''
Nu ştim.
„Domnule dragă, dacă vreţi cumva să treceţi la islamism (se subînţelege de partea cecenilor - n. r.), veniţi la noi, avem o tehnică a circumciziei perfect pusă la punct: nu mai creşte nimic în loc! Poftiţi!" Nici Solana, nici Prodi nu au spus nimic! Imaginaţi-vă că ar fi spus asta George W. Bush sau Berlusconi...
...era un scandal internaţional colosal!
Evident !
Ne-a povestit preşedintele Emil Constantinescu că i-au promis, la un moment dat, acordul formal de retragere a trupelor din Transnistria, la o masă, tot aşa, de taină, de ziua domnului Constantinescu - „Astăzi e ziua lui Emil Ivanovici, hai să retragem...".
(Râde sănătos). Înduioşător. Dar se vede treaba că l-au păcălit. Din câte ştiu, trupele cu pricina n-au fost retrase nici până astăzi... Revin. În aceeaşi linie a stilului „diplomatic" rusesc de care vorbeam adineaori se înscria şi Evgheni Primakov. A trebuit să-l întâlnesc la Strasbourg. Aveam pe agendă două teme - tezaurul şi aderarea noastră la NATO. Când am spus „NATO", a zis: „Ah, nu! Refuz să discut despre acest subiect! Dacă despre asta vreţi să vorbim, ne oprim aici!" Era violenţa tipică a unui hardliner (n.r. - dur). I-am răspuns: „Eu am crezut că poziţia Federaţiei Ruse faţă de NATO nu mai e totuna cu poziţia Uniunii Sovietice. Dacă e aceeaşi poziţie, înţeleg rezerva dumneavoastră". Şi atunci a făcut o glumiţă şi am trecut la tezaur. Zice: „Domnule Pleşu, când s-a dat tezaurul ăsta?" „În decembrie 1916." Zice: „Şi dumneavoastră mai vreţi să ştiu ce s-a întâmplat de-atunci? Am avut, între timp, Marea Revoluţie din Octombrie, două Războaie Mondiale, dispariţia Uniunii Sovietice şi atâtea altele. De unde să ştim, după toate astea, cum e cu tezaurul. Dacă vreţi, vă spun părerea mea personală. Eu cred că din banii acelui tezaur a fost susţinută mişcarea comunistă internaţională de atunci şi până mai ieri. Dar apropo: cum de v-a venit să ni-l daţi tocmai nouă?" Avea dreptate! Nici eu nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure. Remarcaţi însă nonşalanţa cu care înţelege un diplomat rus să dialogheze pe teme delicate. Cu aceeaşi nonşalanţă mi-a răspuns un diplomat rus, când am pus, odată, problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria: „Domnule, noi am vrea să le retragem, dar, ştiţi, tancurile sunt uzate şi nu mai merg! E vorba, în fond, de o grămadă de fiare vechi!". În legătură cu involuţia contemporană a clasei politice, daţi-mi voie să mai spun ceva despre episodul Kosovo, care nu ne priveşte direct pe noi.
"Nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure.''
Vă rugăm.
Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi o ţară ortodoxă de Paşte! Aşa cum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan. „Va fi - spuneam - o reacţie negativă şi în România." Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: „Dar câţi catolici aveţi în România?". „Vreo 4%" - zic eu, perplex. „Păi, atunci nu e nicio problemă!" Şi am înţeles că doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean. Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (Nu ştiu dacă ştiţi că tatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeaşi perioadă în care Tudor Vianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cu doamna Albright în curtea ambasadei...) De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi de Javier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L-am sunat şi pe el, cu acelaşi mesaj: „Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună". Şi el zice: „Între ce ore e Paştele la voi?". Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem...
Papa Ioan Paul al II-lea a fost întâmpinat cu pâine şi sare pe aeroportul din Otopeni Foto: agerpres
„BOR a încercat blocarea vizitei Papei"
Cu vizita Papei cum a fost?
Trebuie spus că a contat foarte mult că era ambasador la Vatican Teodor Baconschi (n.r. - actualul ministru de Externe al României). A făcut, cu formaţia sa de teolog, o bună priză cu locul. Vedeau pentru prima dată venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog de substanţă. Rolul lui în pregătirea vizitei a fost important. Preşedintele Constantinescu a susţinut de asemenea, insistent, întregul demers. A contat, cred, şi solidaritatea tactică şi logistică a Ministerului de Externe. Din păcate, BOR n-a fost, într-o primă etapă, cooperantă. Am primit chiar vizita unui reprezentant al Patriarhiei, care avea mandat să descurajeze organizarea vizitei papale. Îmi amintesc că avea obiecţii pe două fronturi. Mai întâi, îmi comunica dezacordul BOR cu privire la şefia corpului diplomatic din Bucureşti. Să vă explic: Adrian Severin, cât a fost ministru de Externe, a avut buna idee de a reintroduce şi la noi o regulă, curentă în lume, potrivit căreia şeful corpului diplomatic străin este Nunţiul Apostolic, adică trimisul Vaticanului. În România ateismului comunist, această regulă fusese abandonată în 1951. S-a hotărât ca, în locul Nunţiului Apostolic, să fie numit în funcţia respectivă cel mai bătrân dintre ambasadori. Cel mai bătrân era, mai întotdeauna, câte un african, uitat pe aici de statul său, în iureşul schimbărilor politice. Or, reprezentantul Patriarhiei vine şi îmi spune: „Suntem împotriva ideii ca Nunţiul Papal să fie şeful corpului diplomatic!" „Păi, dacă e vreun musulman, vă convine mai mult?" „Da, preferăm turbanul musulman mitrei papale!" A doua obiecţie, foarte apăsată, era legată de vizita Papei. Cu ce argumente? „Va pleda cauza greco-catolicilor." Ulterior, s-a încercat blocarea vizitei printr-o sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe. Ei bine, Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!
Ce fel de condiţii?
Să nu iasă din Bucureşti, să nu pună în vedetă Biserica greco-catolică etc. Dar dorinţa lui Ioan Paul al II-lea de a veni a trecut peste toate piedicile.
De ce credeţi că a ţinut atât de mult?
Era un om de mare anvergură. Cu o viziune foarte neconvenţională cu privire la relaţia dintre confesiunile creştine şi dintre religii în general.
A fost ca o punte de dialog?
Avea şi o explicabilă, dar autentică deschidere către Europa de Est. Biserica ortodoxă a sfârşit şi ea prin a asuma vizita, ba chiar prin a se lăuda cu ea. Dar numai după o rezistenţă neinspirată. Remarc, în această privinţă, tenacitatea cu care a sprijinit proiectul Emil Constantinescu.
Şi Radu Vasile îşi arogă merite importante...
Nu se poate nega că spiritul său de cooperare a contat. Nu uitaţi că în guvern, ca şi în istoria noastră recentă, există o consistentă linie greco-catolică (de la Corneliu Coposu şi Doina Cornea la Decebal Traian Remeş).
Cu Coposu ce relaţie aţi avut?
Minimală. Nu l-am întâlnit decât o dată sau de două ori.
Diaconescu şi Coposu au fost urmaşii de drept ai cuplului Maniu şi Mihalache?
Regret că trebuie să o spun. N-au avut aceeaşi anvergură. Dar suferinţele lor şi buna lor intenţie merită mai mult decât respectul nostru. Am văzut dosarul de Securitate al lui Ion Diaconescu şi trebuie să mărturisesc că am întâlnit în paginile lui un om extraordinar, care m-a umplut de admiraţie. A fost inflexibil în condiţii infernale. N-a cedat la nimic! De o vitejie şi de o tenacitate pe care nu le bănuiai când îl vedeai azi pe scena publică, cu aerul lui cumsecade, discret, nepretenţios.
Nu aveaţi simpatii monarhiste în 1990?
Din cauza demisiei pe care mi-am dat-o când Regele a fost împiedicat să revină în ţară, toţi m-au trecut la monarhişti. În realitate, nu eram foarte sigur, fiindcă aveam senzaţia că şi dacă vine Regele, jocul se va face, în mare, cu aceiaşi oameni. Din păcate, situaţia de acum confirmă această temere. Mi-e greu să diger exaltarea unor monarhişti de ultimă oră, a căror asociere cu monarhia dă Casei Regale o imagine mai curând melancolică. De altfel, problema e veche. Lumea nu-şi mai aminteşte că, prin aprilie 1990, numeroasele partide existente atunci s-au întâlnit pentru a-şi preciza poziţia în privinţa monarhiei. Toţi (inclusiv liberalii şi ţărăniştii) au fost rezervaţi. Şi ştiţi care a fost singurul partid care a fost favorabil în mod deschis monarhiei?
Care?
Aşa ceva se poate doar în ţara lui Caragiale: Partidul Republican, domnii mei, Partidul Republican! Singurii care au fost pentru monarhie au fost republicanii! Ceilalţi - toţi! - erau dubitativi sau contra.
Ce spuneţi despre toate săgeţile acestea pe care preşedintele Băsescu le trimite către Rege?
Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănţuieşti cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu şi să-l năşeşti pe bietul Paul de Hohenzollern şi, în acelaşi timp, să te răfuieşti, ignar, cu Regele Mihai. E de neînţeles. Preşedintele e liber, fireşte, să aibă ce păreri vrea. Dar funcţia lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile proprii o politică de stat. Ca să nu mai spun că tot felul de caraghioşi din PDL s-au simţit obligaţi să danseze, servil şi mediocru, pe muzica lui.
I-aţi fost consilier în primul mandat. De la început nu-l plăcea pe Rege?
Da, de la început. Prin ianuarie 2005 a primit, din partea Regelui, o invitaţie la masă. Mi-a fost imposibil să îl conving să se ducă! E, în alcătuirea lui, o componentă plebee, care îl avantajează în planul sincerităţii, dar îl face, totodată, să fie un campion al bâtei în baltă. În plus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greşit. Dimpotrivă. Preferă să îngroaşe greşeala până la grotesc. Dar v-am spus deja prea multe. Vă rog să mă lăsaţi să mă opresc aici. Altfel, îmi sabotaţi memoriile...
„Adevărul": Aţi făcut frumos aici, la Colegiul „Noua Europă".
Andrei Pleşu: Da, sunt foarte mulţumit de felul cum arată şi cum funcţionează această instituţie.
Aveţi şi un pian aici. Mai cântaţi?
Nu cânt la pian. Îl ţinem pentru profesionişti. Am cântat cândva nişte romanţe cu bietul Johnny, care mă însoţea la pian. Dar nu la pianul ăsta... (n.r. - la ora interviului, Johnny Răducanu trecuse, de doar câteva zile, la cele veşnice).
Domnule Pleşu, vrem să înţelegem mai bine câteva momente din istoria recentă a României. De aceea, trebuie să facem apel la memoria dumneavoastră. Prima întrebare este cum aţi ajuns ministru de Externe?
Pe neaşteptate. După cum ştiţi, ministru de Externe, după alegerile din 1996, a fost numit Adrian Severin, din partea unuia din partidele de guvernământ, respectiv PD-ul lui Petre Roman. Apoi a intervenit scandalul pe care vi-l amintiţi poate - cu „Lista lui Severin". El a trebuit să plece şi Roman m-a sunat şi mi-a propus să preiau postul. Iar eu am avut slăbiciunea să accept. Într-un fel, m-a tentat. Un amestec de vanitate, politeţe, sentiment al datoriei şi naivitate. Mi-a fost greu să refuz. Există un episod anterior care, eventual, să justifice această opţiune (nu prea bine primită, cred, în partid, pentru că într-un partid toată lumea vrea recompense şi nu înţelege să lase „demnităţile" unor inşi din afară). Dar Petre Roman m-a susţinut eficient, iar Emil Constantinescu a fost imediat de acord.
Care este „episodul anterior" al acestei numiri?
Când a căzut Guvernul Roman în 1991, Petre Roman a participat la negocierile pentru Guvernul următor - Guvernul Stolojan. Ion Iliescu, dintr-un motiv sau altul, l-a consultat. Aşa se face că, la un moment dat, mi-a dat un telefon şi mi-a spus că, dacă vreau să rămân în Guvern, el mă va propune pentru Externe. Eu tocmai demisionasem din postul de ministru al Culturii. Pentru a nu spune un „Nu" brutal, am ales o variantă soft: „Petre, nu vreau să mai rămân la Guvern. Dar dacă vei mai fi vreodată prim-ministru (ceea ce, în acel moment, nu era plauzibil), mai vorbim". Petre Roman nu a mai ajuns niciodată prim-ministru, dar când m-a sunat să mă solicite în
locul lui Severin mi-a amintit de această conversaţie şi... am ales să-mi ţin promisiunea.
2005: Emil Constantinescu (fost preşedinte) şi Andrei Pleşu (proaspăt consilier prezidenţial)
A fost mai greu la ministerul de Externe?
Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Fie şi pentru că la Externe, pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE. A existat însă, curând după numirea mea, un moment delicat: în urma unei demisii a lui Traian Băsescu, PD-ul a decis să se retragă din Guvern. Or eu, fiind numit de PD, ar fi trebuit să mă retrag de asemenea. Acum trebuie să vă spun că, înainte de oferta ministerială a lui Petre Roman, semnasem deja un contract cu Georgetown University din Washington, care mă invitase să predau acolo un curs de un an. Era o poziţie foarte avantajoasă, şi financiar, şi academic. I-am spus, deci, lui Roman: „Domnule, după ce am renunţat la o asemenea perspectivă, nu mă pune, după câteva luni, să mă înregimentez într-o mişcare de partid. Nu sunt membru de partid, aşa că, dacă îmi spuneţi că de mâine toţi membrii partidului poartă pantofi galbeni, eu nu o să îmi pun pantofi galbeni. Nu văd decât o singură soluţie: nu îmi dau eu demisia, ci mă demiteţi voi. Spuneţi că mă retrageţi din post, la asta nu am ce să fac. Aşa cum m-aţi numit, aşa mă puteţi da afară!" Până la urmă au acceptat situaţia şi am rămas.
"Domnul preşedinte Constantinescu avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi.''
La Externe, pe timp de război
Andrei Pleşu a fost ministru al Afacerilor Externe în perioada 29 decembrie 1997-22 decembrie 1999. În timpul mandatului său, conflictul dintre forţele fidele preşedintelui Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici, şi NATO a escaladat până la campania de bombardare lansată de Organizaţia Nord-Atlantică la 24 martie 1999 şi încheiată la 11 iunie.
"Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE.''
„Emil avea o anumită candoare"
Cum a fost colaborarea cu domnul preşedinte Constantinescu? Domnia sa se mândreşte cu relaţiile personale cu liderii de atunci ai lumii.
Ştiu, avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi. Domnul preşedinte nu vorbea decât de Jacques (Chirac), Bill (Clinton), Vaclav (Havel) etc...
Ne-a mărturisit că l-a făcut, într-un anumit context, pe Helmut Kohl să plângă.
Oooo! N-am fost martorul acestui moment istoric. Şi nu ştiam că Helmut Kohl are lacrima atît de uşoară... E o neaşteptată asemănare cu Traian Băsescu.
Care e cel mai straniu moment în relaţia cu preşedintele Emil Constantinescu?
Sunt destul de multe, dar le păstrez pentru memorii... Una dintre problemele colaborării mele cu preşedintele era o chestie de metabolism. Emil Constantinescu e un „nocturn". Se întâmpla, uneori, mai ales în deplasare, să fiu convocat, împreună cu alţi membri ai delegaţiei, în puterea nopţii. Pentru „consultări". Era momentul în care preşedintele era într-o formă optimă. Îmi amintesc, de pildă, că în Statele Unite, în noaptea dinaintea întâlnirii cu Bill Clinton (o întâlnire esenţială pentru campania pro-NATO în care eram angajaţi), ne-a adunat pe toţi ca să configurăm un punctaj convenabil. Or, de obicei, un asemenea punctaj e pregătit din timp şi sunt sigur că doamna Zoe Petre făcuse ce era de făcut. N-am afinităţi cu acest tip de lucru. Şi cred şi azi că vizita de atunci la Washington n-a fost o reuşită. Domnul Constantinescu a vorbit de trei ori mai mult decât Bill Clinton, deşi interesul nostru ar fi fost să colecţionăm mai ales declaraţii favorabile ale preşedintelui american. Un lucru pozitiv a fost mai curând discursul ţinut de Emil Constantinescu dinaintea Congresului. Legat de asta, îmi vine în minte un episod amuzant: conform protocolului, înaintea discursului propriu-zis, vorbitorul e invitat de speaker-ul Congresului la o scurtă conversaţie convenţională. Gazda a spus, la un moment dat, ceva de genul: „E formidabil cum a evoluat tehnica în zilele noastre... Când am intrat eu în politică, un computer era cât o cameră. Acum am totul în inelul ăsta". După care şi-a scos inelul ca să i-l arate oaspetelui. Emil Constantinescu l-a luat şi şi l-a pus pe deget! A înţeles că e un cadou! Americanul a încremenit: tocmai înstrăinase întreaga bancă de date a Congresului american! Am reuşit, doamna Zoe Petre şi cu mine, să reparăm lucrurile înainte ca preşedintele să urce pe scenă... Emil Constantinescu avea, din punctul meu de vedere, o anumită candoare. Candoarea, de pildă, de a se strădui să mă facă să înţeleg exponatele muzeului de arheologie din Delfi, deşi ne mişcam mai curând în teritoriul meseriei mele. Sau candoarea de a cere unor omologi gesturi insolite. Vă amintiţi, poate, că pe vremea conflictului din Kosovo, o parte a presei autohtone (de la C.T. Popescu la Paler şi Dinescu) bombănea drastic poziţia României. Se spunea, între altele, că fidelitatea noastră faţă de NATO nu ne aduce nici măcar garanţii suplimentare de securitate. Emil Constantinescu a vrut să contracareze această obiecţie şi, după nu mai ştiu ce summit, mi-a spus, victorios: „Am proba că ni se dau garanţii de securitate!"
„Cum aşa? Cum arată?" A băgat mâna în buzunar şi a scos un şerveţel, ca ăla al lui Churchill de la Yalta, pe care Jacques Chirac îi scrisese, la cerere, că România e o ţară prietenă, căreia Franţa îi va fi totdeauna alături. Pentru preşedintele nostru, acest şerveţel era o garanţie de securitate. Nu vreau să-mi închipui ce-o fi gândit „Jacques" când i s-a cerut un asemenea „angajament".
Click pentru a mări
Idealismul domniei sale era contraproductiv.
Problema nu e că domnul Constantinescu era idealist, uneori fantast şi mereu preocupat de efigia proprie. Problema e că se credea un pragmatic. Dacă e să vorbim de pragmatism, atunci mai „pragmatic" era Radu Vasile.
În ce fel ?
Păi avea, de pildă, un fel (pitoresc) de a expedia repejor orice convorbire cu interlocutori străini, începând cu „What's the problem?" şi terminând cu „No problem!". Evident, simplific. De neuitat e însă, pentru mine, audienţa pe care i-am cerut-o în vara lui 1999. Voiam să demisionez de la Externe. Îmi pregătisem o argumentaţie bine articulată, pe care urma să o debitez, solemn, dinaintea primului-ministru.
Şi cum a fost scena demisiei?
Aveam în cap un discurs pe puncte. Punctul 1: „Domnule prim-ministru, am venit să-mi prezint demisia". Răspuns prompt: „Ce vorbeşti? Şi tu? Că şi eu vreau să plec!". Vă daţi seama că tot discursul meu a devenit ridicol. Am început să bălmăjesc partitura pe care, în mod normal, trebuia să o aud de la el: „Staţi puţin! Sunteţi, totuşi, prim-ministru! Nu puteţi demisiona chiar aşa!" etc. etc. „Nu" - zice - „Gata! Mi-a ajuns!" Şi apoi: „N-ai un post de ambasador? Mi-ar conveni Luxemburg!"
Primul-ministru îi cerea ministrului de Externe un post de ambasador!
Poate glumea... În orice caz, aşa a arătat demisia mea din ministerul nostru de Externe.
„Astăzi, «experţii» au luat locul personalităţilor"
Totuşi, diplomaţia românească mergea înainte şi s-au făcut paşi importanţi, decisivi, în acea perioadă.
Din fericire, au existat tehnicieni care îşi făceau destul de corect meseria. Şi a contat foarte mult atitudinea unitară a Guvernului român, deşi nu lipseau momente de incoerenţă. Un exemplu: după o sesiune a Adunării Generale ONU, înainte să mă întorc la Bucureşti, m-a sunat Javier Solana, care conducea atunci alianţa transatlantică şi m-a rugat să mă opresc câteva ceasuri la Bruxelles pentru un scurt dialog. Ne-am întâlnit şi mi-a spus aşa: „Domnule Pleşu, eu când vreau să vorbesc cu România, cu cine vorbesc? Pentru că, uneori, preşedintele îmi spune una, primul-ministru îmi spune alta, ministrul Apărării îmi spune alta, dumneavoastră îmi spuneţi alta! Şi nu mai ştiu cine este România! Sper să mă puteţi ajuta". Era o situaţie penibilisimă şi nu puteam să-i spun decât ce i-am spus: „Fiţi sigur că, în ciuda aparenţelor, toţi gândesc la fel; nu vă faceţi nicio grijă, atitudinea ţării este omogenă".
Episodul Kosovo?
Un exceptional document.....cam lung,dar cu Andrei Plesu merita sa-ti petreci tot timpul :)) Ma tem ca o sa fiu batrana-batrana pana i-or aparea memoriile si ....
Politica noastră în acea perioadă era convenită şi asumată la toate nivelurile. Toţi, în frunte cu preşedintele ţării, erau de acord cu o angajare fermă pro-NATO, anti-Miloşevici, cu tot ceea ce implica o asemenea poziţionare. Era o decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi nimeni nu mergea contra curentului. Emil Constantinescu era, în această privinţă, foarte ferm. Ştiam cu toţii ce avem de făcut. Era ilogic să pledăm pentru integrarea noastră euroatlantică şi, în acelaşi timp, să acţionăm împotriva Alianţei.
1998. Andrei Pleşu şi Jacques Chirac, într-un moment destins al vizitei ministrului român de Externe în Franţa Foto: agerpres
Apropo: domnul Constantinescu consideră că mineriadele de la începutul anului 1999 au fost o încercare a Rusiei de a-l debarca pentru atitudinea sa pro-SUA şi pro-NATO.
Mă declar depăşit de anvergura geopolitică a acestei ipoteze! No comment! Dar mă simt obligat, de dragul adevărului istoric, să relatez o împrejurare, de care domnul Emil Constantinescu nu pare să-şi mai amintească. În perioada cu pricina, eram sunat zilnic din două direcţii. Mă suna doamna Madeleine Albright, secretarul de stat al SUA, pe de o parte, şi ambasadorul rus la Bucureşti, pe de alta. Ambasadorul îmi cerea, în numele ministrului rus al Apărării, să obţin aprobarea Guvernului român pentru trecerea avioanelor ruseşti spre sud, prin spaţiul nostru aerian. Doamna Albright insista, dimpotrivă, asupra necesităţii de a respinge această pretenţie. Evident, îi promiteam consecvent doamnei Albright că nu vom accepta survolul rusesc şi comunicam părţii ruseşti, de comun acord cu generalul Degeratu, pe atunci şef al Statului Major al Armatei noastre, că răspunsul nostru la solicitarea lor e negativ. (Mă bizuiam şi pe informaţia că, în această privinţă, exista o oarecare disjuncţie între Externele de la Moscova şi Ministerul Apărării, confirmată până şi de ambasador. „Nu mai înţeleg nimic!", îmi spunea el uneori, ceea ce m-a făcut să realizez că nici la Răsărit nu mai aveam de a face cu un „monolit" strategic „ca pe vremuri"...). La un moment dat, aceste telefoane încrucişate au avut loc în timp ce Emil Constantinescu era plecat la o întâlnire oficială din străinătate. Or, întors în ţară, preşedintele îmi dă un telefon - era într-o duminică, dimineaţă - şi mă întreabă: „Domnu' Pleşu, cine e şeful Armatei în ţara asta?" „Domnule preşedinte, conform prerogativelor constituţionale, dumneavoastră." „V-aţi consultat cu mine când le-aţi spus ruşilor să nu traverseze spaţiul nostru aerian?" „Păi nu m-am consultat, dar am presupus că se subînţelege din politica nostră pro-NATO, că mesajul nostru nu poate fi altul. Nu credeam că avem o contradicţie în privinţa asta." „Da, dar dumneata nu ştii că, fiind în străinătate, am primit, în apartamentul meu de la hotel, vizita primului-ministru rus". Pe vremea aceea era prim-ministru (pentru doar vreo cinci-şase luni) Serghei Stepaşin. „Vă daţi seama? A venit în apartamentul meu primul-ministru rus! Iar, în urma discuţiilor, eu i-am promis că vom acorda drept de survol avioanelor ruseşti. Şi în timp ce eu, ca preşedinte şi ca şef al Armatei, îmi iau acest angajament faţă de primul-ministru rus, vii dumneata şi decizi contrariul. Mă fac de râs!" Ceea ce auzeam mi se părea uluitor. Nu aveam decât o soluţie: demisia. L-am sunat şi pe Constantin Degeratu, care, solidar, a fost de acord să demisionăm. Numai că, între timp, l-a sunat pe Emil Constantinescu doamna Albright şi l-a felicitat pentru respingerea survolului. Aşa că am primit un nou telefon: „M-a sunat doamna Albright, mulţumită de consecvenţa noastră. Prin urmare, de data asta a ieşit bine, dar altădată vă rog foarte mult să mă consultaţi". Vedeţi deci la ce nivel se făceau presiuni dinspre ruşi. De altfel, în presa moscovită, apăreau atunci articolele unor „analişti", care vorbeau despre o posibilă „axă" Moscova-Bucureşti-Belgrad! Asta era, pentru noi, „cealaltă" alegere. Pro-sârbii (şi anti-americanii) din ţară nu dovedeau, în această privinţă, prea mult simţ politic...
Exista şi o cale a preşedintelui Constantinescu de a vorbi direct la Washington.
Sigur că exista, dar Madeleine Albright se adresa, în mod normal, omologului ei. Nu-l putea deranja întotdeauna direct pe preşedinte. Preşedintele susţine că el vorbea, des, direct cu Clinton. Era şi normal. Sigur că strategiile mari se decideau la acel nivel. Episodul pe care vi l-am relatat vrea doar să arate că, până şi la nivel suprem, „ataşamentul" pro-NATO a trecut prin momente de ezitare.
Cine v-a impresionat dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?
Am mai spus-o: având de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareori anvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să cred că, de vreme ce, cu „administratorii" ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritul e al Providenţei....
Totuşi, trebuie să fie cineva care v-a dat pe spate.
„Dat pe spate" e mult spus. Dar am întâlnit şi câţiva oameni care m-au impresionat. Unul dintre ei a fost preşedintele de atunci al Italiei - Oscar Luigi Scalfaro. Era un om în vârstă, era în politică de 40 de ani, dar nu era încă contaminat de relele politicii. Era un om viu, înţelept, afabil. Altul a fost François Mitterand, cu care, din punct de vedere politic, eram în dezacord...
A fost intim cu comuniştii...
Da, s-a aliat cu ei la un moment dat. Dar trebuie să spun că era extrem de cultivat şi era un excelent vorbitor. Între altele, era un mare cititor de Cioran. M-a impresionat foarte mult şi Boutros Boutros-Ghali, un om foarte bine educat şi cu viziune. Astăzi, „experţii" au luat locul personalităţilor. Ministrul participă la orice dezbatere cu un buchet de experţi aşezaţi pe scaunele din spatele lui. Când se pune o întrebare care nu e prevăzută ca atare în agendă, cineva îi strecoară în mână un bileţel „competent", iar el îl citeşte. Îmi amintesc că, ajuns ministru de Externe, mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că voi citi discursuri scrise de alţii. Meseria mea era, totuşi, să scriu! A trebuit însă, destul de curând, să accept procedura fiindcă nu poţi produce de unul singur puzderia de discursuri care ţi se cer. Nu faci faţă! Îmi permiteam, totuşi, mici intervenţii, ceea ce crea o uşoară panică printre „tehnicieni". Se temeau să nu ies din formulistica de rigoare. Amuzantă era, de altfel, tandra lor ipocrizie. Îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...
"«Tehnicienii» îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...''
„Ruşii se întrebau ce ne-a venit să le dăm tezaurul tocmai lor"
Apropo de liderii lumii şi existenţa lui Dumnezeu - nu vi se pare că liderii de astăzi sunt chiar mai slabi decât cei din anii '90?
Nu-mi dau seama. Dar e limpede că nu mai au consistenţa celor din anii '40-'60 ai secolului trecut. Vă pot da un exemplu: în 1963, Adenauer, ca preşedinte al Germaniei, ţară învinsă, a făcut o vizită în Franţa, unde era preşedinte De Gaulle. Trebuia dat un semnal de reconciliere fermă. De Gaulle a făcut gestul să îl invite la el acasă, în satul său de obârşie, Colombay-les-Deux-Églises. Şi a avut loc o discuţie „informală". Am citit stenograma acelei discuţii. Nu mai există astăzi aşa ceva. Era vorba de doi domni bine şcoliţi, care reflectau intens asupra destinelor lumii, care aveau o viziune, o autenticitate a comunicării, de neregăsit în lumea de-acum.
Este şi o degradare a democraţiei ca sistem, o degradare a selecţiei cadrelor în politică?
Este, întâi de toate, o degradare a procedurilor. O schimbare de ritm. Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. În timpul Adunării Generale ONU e musai să te vezi cu cât mai mulţi omologi. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.
... doar te vezi cu ei.
Da, e o hărţuială extraordinară. La un moment dat, am spus ministrului rus de Externe Serghei Ivanov, înaintea inevitabilei convorbiri: „Domnule, mai puteţi? Eu unul am obosit!" Mi-a răspuns: „Sunteţi al 41-lea astăzi". În clipa aceea, mi-am adus aminte de un film rusesc excepţional, care se numea „Al 41-lea". „Ştiţi - zic - că în tinereţea mea filmul acesta m-a entuziasmat..." „Da - a sunat răspunsul -, dar aveţi grijă că ăla din film a terminat împuşcat." Umor de baricadă... Revenind: diplomaţia este, uneori, excesiv formalizată. Sunt foarte rare momentele în care se iese din tipic, pentru că 1) experţii sunt mai tari ca şefii şi 2) oamenii politici nu mai au anvergură. Singurii care ies din tipic cu o nonşalanţă adesea tulburătoare sunt ruşii. Elţîn era, în această privinţă, un adevărat campion.
Avea probleme mari cu alcoolul?
Alţii aveau probleme cu alcoolul lui. Oriunde apărea, toţi se adunau pe lângă el, iar el se simţea ca acasă. La înmormântarea regelui Hussein al Iordaniei au venit patru preşedinţi americani (cel în funcţie şi trei antecesori) Şi Elţîn, desigur! Stătea într-un fotoliu şi ceilalţi stăteau în picioare, în jurul lui. L-am auzit făcând glumiţe aiuritoare cu Chirac: „Jacques, ce-ai zice de o Uniune Europeană fără ceilalţi, doar între noi?". Chirac nu ştia nici măcar dacă să râdă sau nu. Când, la o mare conferinţă convocată la Istanbul, s-a pus problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria, Elţîn şi-a scos căştile de la urechi, le-a trântit pe masă şi a schiţat gestul de a părăsi şedinţa. Nu e un gest la îndemâna unui diplomat obişnuit. Clinton a fost extraordinar atunci, a intervenit cu un eficient discurs ad hoc, ceva de genul: „Domnule Elţîn, eu v-am văzut pe tanc, când i-aţi luat apărarea lui Gorbaciov dinaintea mulţimii. Din acel moment aţi devenit, pentru mine, un model. Acel model nu va pleca, sunt sigur, de la masa dialogului!" Elţîn s-a îmblânzit şi a rămas. Dar, oricum, îşi aroga o autoritate absolută. Ca Hruşciov când şi-a scos pantoful la ONU şi a bătut cu el în masă. Uitaţi-vă şi la Putin. Îşi permite lucruri halucinante! Nu ştiu dacă aţi văzut o conferinţă internaţională de presă de-acum câţiva ani. În dreapta lui Putin era Romano Prodi, în stânga lui era Javier Solana. Şi un ziarist francez a întrebat: „Domnule Putin, ştim că în Cecenia sunteţi în război cu teroriştii ceceni, dar avem informaţii că mai mor şi oameni care nu sunt teorişti". Ştiţi ce a răspuns Putin?
"Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.''
Nu ştim.
„Domnule dragă, dacă vreţi cumva să treceţi la islamism (se subînţelege de partea cecenilor - n. r.), veniţi la noi, avem o tehnică a circumciziei perfect pusă la punct: nu mai creşte nimic în loc! Poftiţi!" Nici Solana, nici Prodi nu au spus nimic! Imaginaţi-vă că ar fi spus asta George W. Bush sau Berlusconi...
...era un scandal internaţional colosal!
Evident !
Ne-a povestit preşedintele Emil Constantinescu că i-au promis, la un moment dat, acordul formal de retragere a trupelor din Transnistria, la o masă, tot aşa, de taină, de ziua domnului Constantinescu - „Astăzi e ziua lui Emil Ivanovici, hai să retragem...".
(Râde sănătos). Înduioşător. Dar se vede treaba că l-au păcălit. Din câte ştiu, trupele cu pricina n-au fost retrase nici până astăzi... Revin. În aceeaşi linie a stilului „diplomatic" rusesc de care vorbeam adineaori se înscria şi Evgheni Primakov. A trebuit să-l întâlnesc la Strasbourg. Aveam pe agendă două teme - tezaurul şi aderarea noastră la NATO. Când am spus „NATO", a zis: „Ah, nu! Refuz să discut despre acest subiect! Dacă despre asta vreţi să vorbim, ne oprim aici!" Era violenţa tipică a unui hardliner (n.r. - dur). I-am răspuns: „Eu am crezut că poziţia Federaţiei Ruse faţă de NATO nu mai e totuna cu poziţia Uniunii Sovietice. Dacă e aceeaşi poziţie, înţeleg rezerva dumneavoastră". Şi atunci a făcut o glumiţă şi am trecut la tezaur. Zice: „Domnule Pleşu, când s-a dat tezaurul ăsta?" „În decembrie 1916." Zice: „Şi dumneavoastră mai vreţi să ştiu ce s-a întâmplat de-atunci? Am avut, între timp, Marea Revoluţie din Octombrie, două Războaie Mondiale, dispariţia Uniunii Sovietice şi atâtea altele. De unde să ştim, după toate astea, cum e cu tezaurul. Dacă vreţi, vă spun părerea mea personală. Eu cred că din banii acelui tezaur a fost susţinută mişcarea comunistă internaţională de atunci şi până mai ieri. Dar apropo: cum de v-a venit să ni-l daţi tocmai nouă?" Avea dreptate! Nici eu nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure. Remarcaţi însă nonşalanţa cu care înţelege un diplomat rus să dialogheze pe teme delicate. Cu aceeaşi nonşalanţă mi-a răspuns un diplomat rus, când am pus, odată, problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria: „Domnule, noi am vrea să le retragem, dar, ştiţi, tancurile sunt uzate şi nu mai merg! E vorba, în fond, de o grămadă de fiare vechi!". În legătură cu involuţia contemporană a clasei politice, daţi-mi voie să mai spun ceva despre episodul Kosovo, care nu ne priveşte direct pe noi.
"Nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure.''
Vă rugăm.
Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi o ţară ortodoxă de Paşte! Aşa cum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan. „Va fi - spuneam - o reacţie negativă şi în România." Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: „Dar câţi catolici aveţi în România?". „Vreo 4%" - zic eu, perplex. „Păi, atunci nu e nicio problemă!" Şi am înţeles că doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean. Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (Nu ştiu dacă ştiţi că tatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeaşi perioadă în care Tudor Vianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cu doamna Albright în curtea ambasadei...) De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi de Javier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L-am sunat şi pe el, cu acelaşi mesaj: „Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună". Şi el zice: „Între ce ore e Paştele la voi?". Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem...
Papa Ioan Paul al II-lea a fost întâmpinat cu pâine şi sare pe aeroportul din Otopeni Foto: agerpres
„BOR a încercat blocarea vizitei Papei"
Cu vizita Papei cum a fost?
Trebuie spus că a contat foarte mult că era ambasador la Vatican Teodor Baconschi (n.r. - actualul ministru de Externe al României). A făcut, cu formaţia sa de teolog, o bună priză cu locul. Vedeau pentru prima dată venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog de substanţă. Rolul lui în pregătirea vizitei a fost important. Preşedintele Constantinescu a susţinut de asemenea, insistent, întregul demers. A contat, cred, şi solidaritatea tactică şi logistică a Ministerului de Externe. Din păcate, BOR n-a fost, într-o primă etapă, cooperantă. Am primit chiar vizita unui reprezentant al Patriarhiei, care avea mandat să descurajeze organizarea vizitei papale. Îmi amintesc că avea obiecţii pe două fronturi. Mai întâi, îmi comunica dezacordul BOR cu privire la şefia corpului diplomatic din Bucureşti. Să vă explic: Adrian Severin, cât a fost ministru de Externe, a avut buna idee de a reintroduce şi la noi o regulă, curentă în lume, potrivit căreia şeful corpului diplomatic străin este Nunţiul Apostolic, adică trimisul Vaticanului. În România ateismului comunist, această regulă fusese abandonată în 1951. S-a hotărât ca, în locul Nunţiului Apostolic, să fie numit în funcţia respectivă cel mai bătrân dintre ambasadori. Cel mai bătrân era, mai întotdeauna, câte un african, uitat pe aici de statul său, în iureşul schimbărilor politice. Or, reprezentantul Patriarhiei vine şi îmi spune: „Suntem împotriva ideii ca Nunţiul Papal să fie şeful corpului diplomatic!" „Păi, dacă e vreun musulman, vă convine mai mult?" „Da, preferăm turbanul musulman mitrei papale!" A doua obiecţie, foarte apăsată, era legată de vizita Papei. Cu ce argumente? „Va pleda cauza greco-catolicilor." Ulterior, s-a încercat blocarea vizitei printr-o sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe. Ei bine, Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!
Ce fel de condiţii?
Să nu iasă din Bucureşti, să nu pună în vedetă Biserica greco-catolică etc. Dar dorinţa lui Ioan Paul al II-lea de a veni a trecut peste toate piedicile.
De ce credeţi că a ţinut atât de mult?
Era un om de mare anvergură. Cu o viziune foarte neconvenţională cu privire la relaţia dintre confesiunile creştine şi dintre religii în general.
A fost ca o punte de dialog?
Avea şi o explicabilă, dar autentică deschidere către Europa de Est. Biserica ortodoxă a sfârşit şi ea prin a asuma vizita, ba chiar prin a se lăuda cu ea. Dar numai după o rezistenţă neinspirată. Remarc, în această privinţă, tenacitatea cu care a sprijinit proiectul Emil Constantinescu.
Şi Radu Vasile îşi arogă merite importante...
Nu se poate nega că spiritul său de cooperare a contat. Nu uitaţi că în guvern, ca şi în istoria noastră recentă, există o consistentă linie greco-catolică (de la Corneliu Coposu şi Doina Cornea la Decebal Traian Remeş).
Cu Coposu ce relaţie aţi avut?
Minimală. Nu l-am întâlnit decât o dată sau de două ori.
Diaconescu şi Coposu au fost urmaşii de drept ai cuplului Maniu şi Mihalache?
Regret că trebuie să o spun. N-au avut aceeaşi anvergură. Dar suferinţele lor şi buna lor intenţie merită mai mult decât respectul nostru. Am văzut dosarul de Securitate al lui Ion Diaconescu şi trebuie să mărturisesc că am întâlnit în paginile lui un om extraordinar, care m-a umplut de admiraţie. A fost inflexibil în condiţii infernale. N-a cedat la nimic! De o vitejie şi de o tenacitate pe care nu le bănuiai când îl vedeai azi pe scena publică, cu aerul lui cumsecade, discret, nepretenţios.
Nu aveaţi simpatii monarhiste în 1990?
Din cauza demisiei pe care mi-am dat-o când Regele a fost împiedicat să revină în ţară, toţi m-au trecut la monarhişti. În realitate, nu eram foarte sigur, fiindcă aveam senzaţia că şi dacă vine Regele, jocul se va face, în mare, cu aceiaşi oameni. Din păcate, situaţia de acum confirmă această temere. Mi-e greu să diger exaltarea unor monarhişti de ultimă oră, a căror asociere cu monarhia dă Casei Regale o imagine mai curând melancolică. De altfel, problema e veche. Lumea nu-şi mai aminteşte că, prin aprilie 1990, numeroasele partide existente atunci s-au întâlnit pentru a-şi preciza poziţia în privinţa monarhiei. Toţi (inclusiv liberalii şi ţărăniştii) au fost rezervaţi. Şi ştiţi care a fost singurul partid care a fost favorabil în mod deschis monarhiei?
Care?
Aşa ceva se poate doar în ţara lui Caragiale: Partidul Republican, domnii mei, Partidul Republican! Singurii care au fost pentru monarhie au fost republicanii! Ceilalţi - toţi! - erau dubitativi sau contra.
Ce spuneţi despre toate săgeţile acestea pe care preşedintele Băsescu le trimite către Rege?
Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănţuieşti cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu şi să-l năşeşti pe bietul Paul de Hohenzollern şi, în acelaşi timp, să te răfuieşti, ignar, cu Regele Mihai. E de neînţeles. Preşedintele e liber, fireşte, să aibă ce păreri vrea. Dar funcţia lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile proprii o politică de stat. Ca să nu mai spun că tot felul de caraghioşi din PDL s-au simţit obligaţi să danseze, servil şi mediocru, pe muzica lui.
I-aţi fost consilier în primul mandat. De la început nu-l plăcea pe Rege?
Da, de la început. Prin ianuarie 2005 a primit, din partea Regelui, o invitaţie la masă. Mi-a fost imposibil să îl conving să se ducă! E, în alcătuirea lui, o componentă plebee, care îl avantajează în planul sincerităţii, dar îl face, totodată, să fie un campion al bâtei în baltă. În plus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greşit. Dimpotrivă. Preferă să îngroaşe greşeala până la grotesc. Dar v-am spus deja prea multe. Vă rog să mă lăsaţi să mă opresc aici. Altfel, îmi sabotaţi memoriile...
miercuri, 2 noiembrie 2011
Vulnerabilitati
Sunt putini cei ce au putinta de a -si schimba mentalitatile si obiceiurile dobandite in 50 de ani de comunism,cand nu exista decat un singur management,cel al al urii si al fricii. Chiar daca,declarativ,unii sunt cu vederi democrat- europene, deseori ii surprinzi captivii vremurilor trecute,tradand in discursul lor, acea susceptibilitate bolnavicioasa care ne-a omorat nu numai sufletul ,dar si mintile.Pana ce,o generatie de tineri destepti si intreprinzatori ,eliberati ideologic si moral din acea perioada odioasa a comunismului , nu se va ridica si implica in viata publica,constituindu-se intr-o societate civila puternic si coerent ancorata in destinele natiunii , din care sa emane viitorii lideri politici, franele trase la modestele actiuni ale unei maini de oameni cu vederi reformatoare vor opri mersul in viteza a tarii.
Intelectualitatea tanara , de stanga sau de dreapta ar trebui sa se inplice mai activ decat a facut-o pana acum, lasand deoparte angoasele . De la ei trebuie pornit mai cu tupeu si fara coordonarea “fostilor” totul, pt ca numai ei pot imprima intai de toate un destin moral natiunii si apoi unul politic si economic.Un exemplu clar este dpmdv actiunea Noii Repubici care s-a lasat angrenata in lansarea ideilor dreptei romanesti,initiata intr-un fel de un “fost” pe care-l respect de altfel.Nu stiu cum trebuia facuta treaba ,dar Noua Republica n-ar fi trebuit sa fie suspicionata de legaturi cu vreuna dintre formatiunile Fostei Romanii.
Urmaresc la Campionatele de Atletism proba de stafeta . Acolo fiecare atlet isi parcurge distanta de unul singur ,scotand ce-i mai bun din el, viteza si timp ,ca la sfarsit echipa sa fie castigatoare . Nu am vazut niciodata o echipa de stafeta castigatoare formata numai din 1-2 atleti de virf.
O apreciez enorm pe Monica Macovei cu proiectul ei de reformare a justitiei,pe Valeriu Stoica cu proiectul constituirii unui pol de centru dreapta , pe cei care au elaborat un document de condamnare a crimelor comunismului ,tenacitatea cu care Presedintele si-a urmat programul de politica interna si externa !Toti au performat....individual,insa ! Nu am vazut in schimb un proiect economic in toti acesti ani ,pornit de la ceilalti competitori si nici n-am auzit de vreunul pt viitor.Si echipa a pierdut, pt ca din proiectele "performante" nu s-a vazut vreo crestere economica. Si stiti ce nu mai vad ? Specialistii !!!Pe aceia care, tot asteptand batul stafetei si-au pierdut rabdarea si timpul ,plecand sa-si realizeze proiectul in alt colt de lume.
In ideea"disidentei" intr-un partid ,nu prea cred ,mai ales cand,aceasta dizidenta se intinde pe perioada unui mandat,cu beneficii personale enorme , fara ca proiectul individual(daca exista) sa prinda macar contur :) de aici vulnerabilitatea morala.Iar daca, de la viitorii parlamentari,membri ai unei noi formatiuni politice tinere,nu asteptam moralitate ,atunci startul e din nou pierdut. Asta pt ca pacatul originar e greu de stavilit sau eradicat : campaniile electorale sunt finanţate în România şi cu bani care nu pot fi justificaţi. De regulă, cu banii negri, intraţi în circuitul electoral prin donaţii , există un permanent pericol venind dinspre politicieni, anume alocarea de beneficii unor secţiuni ale electoratului pentru a-şi asigura susţinerea în alegeri. Acest fapt implică o vulnerabilitate considerabilă pentru întreaga societate, pentru că instituţiile reprezentative devin instrumente ale unor grupuri, în loc ca aceste instituţii să lucreze în interesul public general. Spirala beneficiilor nejustificate se întreţine apoi singură.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
