Ghid de privatizare a batranetii

by Delaepicentru

Bunicul meu nu a fost pensionar. A muncit toată viaţa. De la 13 ani, la 67. Ucenic, calfă, apoi, croitor autoangajat.

În 1964, cînd a murit bunicul, bunica a rămas fără niciun venit. Nici vorbă de pensie de urmaş. De altfel, societatea socialistă (ulterior multitentacular dezvoltată) nu avea pic de milă de autoangajaţi şi de urmaşii lor, întrucît ei nu slujiseră sfînta proprietate socialistă. La urma urmei, nici nu era un caz disperat. Toţi cei patru fii ai bunicii erau salariaţi, iar fiecare îşi plătea contribuţia la asigurările de bătrîneţe. Ba, mint. Doi au fost din categoria celor “mai egali”, în reaua tradiţie a echităţii socialiste, continuată altminteri pînă în zilele noastre, şi nu au contribuit niciodată explicit la fondul de pensii. Cum ziceam, toţi cei patru fii s-au înţeles să contribuie lunar cu cîte o sută de lei la portofelul gol al bunicii. Şi aşa au făcut, fără vreo ajustare cu inflaţia. Pînă în 1988, cînd bunica şi-a dat, cu evlavie, obştescul sfîrşit.
Azi, părinţii mei sunt pensionari. Cu pensie modestă, dar niciodată nu s-au plîns, deşi, adesea se împrumută de la o pensie la alta, aşa cum se împrumutau de la un salariu la altul cînd eram noi copii.

Înainte de orice discuţie, doresc să precizez direcţia în timp a asigurărilor publice de bătrîneţe. Mulţi au impresia că banii opriţi pentru asigurările sociale sedimentează undeva, eventual sporesc, special pentru cînd ei vor fi bătrîni. Este exact invers. Banii plătiţi azi de cel activ, se duc în buzunarul celui pensionat ieri. Cu alte cuvinte, contribuţia la pensie oferă o speranţă pentru viitor, dar se duce în trecut. E ca la rugby: pasezi numai în spate.

Sigur, totul poate fi raţionalizat, în sensul ajustării pensiei, eventual a contribuţiei, în funcţie de cîţi pensionari sunt în urmă. Nu intru în proiecţii şi simulări, pentru că nu mă pricep. Semnalez doar cîteva aspecte calitative, iar mai pe la coadă, voi propune o soluţie.
Cînd numărul pensionarilor este egal cu numărul celor activi, şi mai vine şi cîte o lege populistă, care zice că cuantumul trebuie să fie 85% din ultimul salariu, şi mai vine şi şeful să îi dubleze pensionabilului venitul pe ultima lună cu o primă babană, şi se mai găsesc o grămadă de nemernici care să se pensioneze fraudulos înainte de termen, şi mai pică şi niscai decizii sofiste ale Curţii Constituţionale, menite să le apere privilegiul pecuniar celor “mai egali”, nu e de mirare că bilanţul iese invariabil negativ. Iese negativ din cauza unei capcane de percepţie: unde pui şi nu se vede, nici cînd furi nu se cunoaşte. Şi fură copios: asigurator şi asigurat. Căile de furt le cunoaşteţi. Ştrangularea lor e însă mai interesantă din punct de vedere practic.
Am descris situaţia curentă. Să vedem unde se poate interveni în sensul echităţii fiabile, iar nu al echităţii socialiste.
Să spunem două cuvinte despre argumentele complicatei funcţii matematice.

1. Natalitatea Nu e niciun secret, este, de decenii, pe o pantă descendentă. Putem produce mîine 5 copii pe cap de pensionar, iar într-o lună, cei cinci să şi înceapă a contribui la pensia pensionarului? Desigur, nu. Natalitatea, chiar dacă ar creşte satisfăcător, rezultatele s-ar vedea numai peste 25 de ani. Natalitatea nu poate fi sporită altfel decît prin reducerea egotismului celor chitiţi “să îşi trăiască viaţa”. Ceea ce amînă eventuala ameliorare a intrărilor la fondul public de pensii cu încă două generaţii. Nu există nicio politică publică de reducere a egotismului. Ar fi şi groaznic să existe.
2. Durata de activitate Lungirea ei te ajută să trăieşti teoretic mai bine şi mai scurt la pensie. Rămîne valabilă observaţia că nu ieşi mai tîrziun la pensie pentru tine, ci pentru cel deja pensionat. Nimeni nu îţi va garanta că atunci cînd tu vei ieşi la pensie, datele problemei vor fi mai bune.
3. Populaţia activă Se poate ameliora situaţia şi mărind gradul de ocupare. Guvernele de pretutindeni obişnuiesc să trîmbiţeze atunci cînd cîte o politică publică scade şomajul de la 10 la 9,9%, dar pentru care a folosit 1% din bugetul consolidat. Un intervenţionism scump, cu rezultate îndoielnice.
4. Imigraţia Hai, gata cu sărăcia! Fiecare pensionar să scrie cinci scrisori de invitaţie la emigrare şi să le trimită în Nigeria. Dar să arate şi ce îi va aştepta pe eventualii imigranţi. Pentru că, altfel, soluţia nu va fi mai puţin ţepară decît scrisorile nigeriene.
Totuşi, înteţirea imigraţiei e ca scărpinatul: ajută pe moment. “Frecarea civilizaţiilor” are costuri mari pe termen lung, cu, sau fără, un robinet de reglaj fin al armoniei comunităţilor, chit că, la început, pensionarii şi antreprenorii ar fi mai bucuroşi. Însă organizaţiile economice, interesate în imigraţie, nu sunt entităţi prea scrupuloase moral. Fug mereu de acolo de unde se împute treaba, lăsînd comunităţile baltă, să îşi care bolovanul prin mîl.
5. Sporirea contribuţiei Actualmente ea se ridică la 30%, achitată fifti-fifti de angajator şi de angajat. O putem ridica? O putem, dar asta ar însemna să ruinăm şi bruma de iniţiativă privată ce a mai rămas. Pentru că problema nu este cine achită CAS, ci la cît se ridică procentual CAS. Procentual iese prost, atît pentru contributor, cît şi pentru pensionar.
6. Economiile Singurul fel de a-ţi orienta asigurarea de bătrîneţe către viitor (iar nu spre trecut) sunt economiile; tezaurizarea. Economiile sunt consum amînat. Chiar fiscalitatea de ar dispărea cu totul, din păcate, puţini ar fi în stare să pună un ban de o parte atît cît să nu tremure nici de frig, nici de frică. Cei mulţi însă, nevoiţi uneori să îşi tamponeze prin mijloace propri, inerentele perioade de criză economică, vor considera economiile doar o soluţie de avarie, şi doar pe termen scurt. Orice cronicizare a unei crize (economice sau de invaliditate) are potenţial ruinător. Eu însumi, sunt nevoit ca, de trei ani încoace, să acopăr paguba provocată de criză, inclusiv din economii. Adesea spun că, de trei ani şi jumătate trăim în submarin. Pentru a fi cît de cît asigurătoare, economiile trebuie să aibă cel puţin două decenii de acumulare cu rata de cel puţin 30% din venitul net. Lucru deloc la îndemînă într-un “stat social”. Cu cît mai social, cu atît mai priceput la pauperizarea oamenilor şi la semănarea zîzaniei.

După cum vedem, resursele de îmbunătăţire a situaţiei pensionarilor sunt limitate, iar supraexploatarea unora ar duce mai degrabă la înrăutăţirea situaţiei. Singura resursă ce poate fi supraexploatată cu consecinţe pozitive este gradul de ocupare. Dar gradul de ocupare nu poate fi mărit într-un mediu economic suprareglementat. Mult mai utilă ar fi dereglementarea. Oamenii şi-ar găsi singuri obiectul muncii, şi în consecinţă şi locul de muncă. S-ar micşora şi cheltuielile publice (pentru stimulare, administrare, urmărire, penalizare etc.) şi cheltuielile private (pentru acreditare, avizare, şpagă etc.)
De asemeni, lungirea perioadei active, o oarece valoare practică ar avea. Rămîne să îi convingeţi şi pe schizofrenicii partizani ai statului social, că, simultan, şi pensionar tînăr şi pensie mare sunt o imposibilitate. Pentru că tocmai ei vociferează faţă de amînarea vîrstei de pensionare. Eu însumi, la o vîrstă la care aş putea ţine un răboj cu AMR-ul pînă la vîrsta de pensionare, m-am resemnat cu gîndul că va trebui să muncesc toată viaţa. Iar cei tineri nici măcar nu mai au de ce se resemna. Ei sunt siguri. Dacă munca l-a creat pe om, în viitor, pensia şi doar pensia îl va băga rapid în mormînt. Nu credeţi? Hm! Vă dă mîna?

Vă propun întîi să revenim la introducerea din textul de faţă.
Avem o bunică întreţinută de patru fii, din care doi plătesc şi asigurări sociale, iar doi fac parte din aparatul represiv, deci nu plătesc CAS. Observăm că doi fii plătesc de fapt de două ori pentru aceeaşi “greşeală”, aceea de a se fi născut într-un stat social(ist).
Credeţi că e corect ca tatăl meu şi sora sa să plătească atît pensia lui Ştefan Voitec şi Chivu Stoica, cît şi contribuţia directă destinată bunicii? Nu credeţi că avem în faţă un exemplu concludent ce revelă, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna, socialiştii iau de la sărac şi dau la bogat? Nu era mult mai simplu şi mai ieftin ca cei patru fii să plătească numai contribuţia informală către bunica? Ar fi fost mai simplu dacă statul nu ar fi naţionalizat bătrîneţea. Statul social(ist) de fapt a furat din banii pe care bunica mea ar fi putu să îi primească de la fiii săi. Aşadar, statul invadează brutal subsidiaritatea familială.

În Japonia, de pildă, contribuţia la pensie nu este obligatorie. Nu există numai un fond public de pensii, ci trei, fără canale de comunicare între ele. Angajaţii statului au un fond separat. Angajaţii privaţi altul, iar autoangajaţii, cu totul altul. Fiecare fond e organizat după propriile reguli. Cu toate astea, deşi nu e talmeş-balmeşul românesc, două din fonduri sunt permanent în deficit. Din nefericire, schemele de colectare şi plată sunt la fel de proaste, ceea ce se traduce prin acoperirea deficitului de la buget, în proporţie de 50%(!). Nu e nicio surpriză ca, în condiţiile date, cînd copiii baby boom-ului din 1947-50 ies masiv la pensie, datoria suverană a Japoniei să se ridice la peste 100.000 USD/locuitor (200% din PIB. nu este o eroare).

După cum v-aţi dat seama, statul social este o iluzie. O iluzie costisitoare, mai ales că tot el stabileşte şi criteriile după care acordă pensia. Şi mai şi risipeşte banii.

Dacă urmărim traseul banilor din pensii, ne putem da seama uşor că statul ia bani de la tineri, îi lasă săraci, şi în acelaşi timp, întreţine pensionari care îşi ajută copiii sărăciţi de acelaşi stat. Cu alte cuvinte, statul ia bani privaţi din buzunare private, şi îi toarnă tot în buzunare private. Nu întotdeauna aceleaşi, din moment ce şi pensionarii aparatului represiv trebuie să trăiască. Iar totul e grevat de birocraţi, de hîrţoage, de spaţii de stocare a hîrţoagelor, de nervi, de erori, de aroganţe. Costurile de administrare în regim public sunt de circa 40%. Cu alte cuvinte, 40% din banii dv. nici măcar nu ajung la părinţii voştri.

Acuma, nu e mai simplu ca tinerii să îşi întreţină părinţii fără toată nebunia asta? Ba da. Dar de ce simplu, cînd socialiştii urăsc familia şi strivesc individul? În numele cărei valori? Desigur, pentru a duce întreaga societate pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei şi ale datoriei suverane.

Şi atunci, am imaginat un mecanism de resorbţie a cancerului moral provocat de sistemul public de asigurări sociale. Pe scurt, un mecanism de privatizare a bătrîneţii în paşi mărunţi.

Din examinarea datelor demografice de interes, putem uşor să concludem că ar fi legitimă declarara stării de urgenţă demografică pe minimum 25 de ani.

În tot acest interval se cer măsuri urgente, de start, dar şi măsuri de reglaj fin.
Măsurile urgente sunt uşor de aplicat: ridicarea vîrstei de pensionare, liberalizarea totală a iniţiativei economice şi stîrpirea organizaţiilor criminale în care includem şi reţelele de interese din sectorul de stat, cu nesfîrşitele liste de organe de control.
Oricine poate muncii în oricare din domeniile ce nu cer acreditări speciale (medic, judecător şamd.). Legislaţia administrativă va scoate din texte orice referire la acte legalizate şi la alte tîmpenii birocratice. Avocatura se va liberaliza complet. Notarii vor dispărea, urmînd ca ei să devină reprezentanţi legali ai oricui ar apela la ei, sau să se apuce de o muncă cinstită în alt domeniu. (Este nevoie de tinichigii.)
Nu voi detalia mai mult. Priviţi niţel către Hong Kong pentru a înţelege ce este aceea libertate economică.

Să revenim. Avem aşadar o resursă limitată, din ce în ce mai mică: banii. Cînd o resursă este limitată, împărţirea ei are două trei criterii mari şi late de distribuire: licitaţia, tragerea la sorţi şi raţionalizarea. În cazul pensiilor, licitaţia este un nonsens, iar tragerea la sorţi este imorală. Rămîne doar raţionalizarea. Egalitarismul absolut, cerut de falimentul demografic.

Nu vă e frică de faliment! Întotdeauna, falimentul este o soluţie de salvare. La faliment au prioritatea cea mai mare creditorii cei mici. În cazul falimentului sistemului de pensii, pensionarii săraci. Iar dacă mai rămîne ceva pentru pensionarii bogaţi, bine. Dacă nu, să se mulţumească cu cît le rămîne.

Sigur, se vor găsi dintre cei care vor obiecta că ar fi o măsură socialistă. Aş dori doar să privească stările de război din istorie. În Londra anului 1941, cam toate resursele de hrană, îmbrăcăminte, combustibil, erau pe cartelă. Distribuţia (egalitaristă) pe cartelă a continuat şi după încheierea războilui, indiferent de orînduirea socială.

Acum, contribuţiile strînse în fondul de pensii trebuie urgent cartelat. De la vlădică pînă la opincă, aceeaşi pensie, pînă la moarte. Pensie ajustată anual, în funcţie de volumul colectat. Dar riguros egală, atît pentru fostul strungar, cît şi pentru fostul magistrat sau deputat. Pînă la resorbţia completă, pe cale biologică, a cancerului socialist.

În subsidiar, ne vom respecta din nou bătrînii. Nu pentru că ne dau bani din pensia lor, ci pentru că aşa e firesc. Vom deveni mai puţin egotişti, şi s-ar putea să naştem şi mai mulţi copii. Vom deveni ceva mai cuminţi şi mai cu sinţul dreptăţii. În orice caz, mai demni.

Cine nu e de acord, nu are decît să plătească în continuare pensia babană a celor doi mei unchi din aparatul represiv, sau să propună o altă cale.